ICCJ. Decizia nr. 2726/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2726/2012
Dosar nr. 1807/108/2010
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 798 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamantei D.M. faţă de pârâtul S.R.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că bunicul reclamantei, defunctul M.P., a fost omorât prin împuşcare la marginea localităţii Apateu la data de 02 august 1949, alături de ţăranii din satele învecinate care s-au răsculat împotriva regimului comunist.
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soţului supravieţuitor şi a descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr. 221/2009.
Instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010, pronunţată de Curtea Constituţională (M. Of. nr. 761/15.11.2010), s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului Constanţa şi s-a constatat că prevederile cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Tribunalul a constatat că de la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanţele de judecată în soluţionarea litigiilor deduse judecăţii.
Prin urmare, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu pot produce efecte juridice şi nu există niciun alt text de lege în vigoare care să consacre dreptul reclamanţilor de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat ca urmare a deportării lor în Bărăgan şi ca urmare a condamnării politice a tatălui, respectiv a soţului lor, tribunalul a respins acţiunile civile conexate formulate de reclamanta D.M., în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P. prin mandatar D.G.F.P. Arad, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, întrucât astfel de despăgubiri nu pot fi acordate în temeiul unui text de lege declarat a fi neconstituţional.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta D.M. solicitând schimbarea ei, cu consecinţa admiterii acţiunii.
Prin decizia nr. 792 din data de 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că din dispoziţiile sentinţei rezultă că acţiunea a fost respinsă în integralitatea ei, ceea ce înseamnă că au fost avute în vedere toate solicitările din acţiunile conexate ale reclamantei.
Totodată, analizarea şi respingerea distinctă a petitelor pentru constatarea naturii politice a faptelor abuzive comise împotriva antecesorilor reclamantei, precum şi pentru constatarea calităţii ei de moştenitoare legală a acestora nu se impune, pe de o parte, pentru că în situaţiile expuse de reclamantă, caracterul politic al acestor fapte şi acte este prezumat de însăşi Legea nr. 221/2009, iar pe de altă parte, pentru că nimeni, nici chiar instanţa, nu i-a contestat reclamantei calitatea de descendentă a rudelor menţionate, calitate care în fapt i-a fost recunoscută din moment ce acţiunea i-a fost respinsă nu pentru acest motiv, ci pentru cel al inexistenţei în prezent a temeiului juridic care să permită acordarea despăgubirilor, aspect care nu a fost deloc luat în discuţie în apelul acesteia.
Observând că respingerea acţiunii reclamantei s-a bazat pe interpretarea dispoziţiilor de drept material care au servit ca temei juridic al acţiunii, în speţă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a constatat că argumentele reţinute de Tribunalul Arad în pronunţarea acestei soluţii sunt corecte.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă şi automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acţiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispoziţiilor în vigoare anterior momentului pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituţionalităţii sale parţiale sau totale), nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală, iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituţională a reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ş.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza K. şi I.K. contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului.
Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât şi într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar şi în absenţa vreunei obligaţii rezultate din Convenţie, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparaţii de ordin moral ca şi a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizaţii lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului – Lege nr. 118/1990, aceloraşi categorii de persoane şi pentru aceleaşi fapte prejudiciabile ca şi cele menţionate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv, iar măsurile menţionate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei şi reprezintă în sine o satisfacţie echitabilă în sensul art. 41 al C.E.D.O. şi jurisprudenţei generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [(art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.)].
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009, urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [(art. 147 alin. (1) din Constituţie)], datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes, trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea, la fond sau în apel, a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta D.M., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că nici prima Instanţă şi nici instanţa de apel nu s-au pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere şi anume, au omis faptul că s-a dispus conexarea a două dosare, respectiv dosarul nr. 1808/108/2010 la dosarul nr. 1807/108/2010.
În primul dosar, reclamanta a solicitat să se constatate caracterul politic abuziv al măsurii de omor prin împuşcare (asasinare) a numitului M.P., bunicul reclamantei, săvârşit la data de 02 august 1949; să se constate că are calitatea de moştenitoare a numitului M.P., bunicul său, ca nepoată de fiu decedat; bazat pe prevederile Legii nr. 221/2009, să fie obligat S.R. prin M.F.P. la acordarea unor despăgubiri de 800.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin măsura abuzivă cu caracter politic, de ucidere prin împuşcare (asasinare) a bunicului său la data de 02 august 1949;
Iar cel de-al doilea dosar, reclamanta a solicitat să se constate caracterul politic abuziv al măsurii de arestare şi anchetare a tatălui său M.l., precum şi a măsurii de deportare a bunicii sale M.M., în Dobrogea având domiciliu obligatoriu şi fiind obligată la muncă; să se constate că are calitatea de moştenitoare a tatălui său M.I.; bazat pe prevederile Legii nr. 221/2009, să fie obligat S.R. prin M.F.P. la acordarea unor despăgubiri de 300.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin măsura abuzivă cu caracter politic, de arestare şi anchetare a tatălui său M.l., precum şi a măsurii de deportare a bunicii sale M.F., în Dobrogea, având domiciliu obligatoriu şi fiind obligată la muncă.
Instanţele, fără a se pronunţa şi a analiza toate capetele de cerere, făcând referire doar la solicitarea reclamantei privind bunicul împuşcat, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, fără a lua în considerare solicitarea de a suspenda cauza motivat pe aceea că, în urma pronunţării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (M.O. nr. 761/15.11.2010), a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Este adevărat acest fapt, aşa cum, de altfel, este adevărat şi că trebuia într-un anumit interval de timp (45 de zile) ca această lege să fie aliniată celor prevăzute în Decizia indicată anterior.
Totodată, Decizia Curţii Constituţionale indicată anterior, va avea aplicabilitate în cauzele înregistrate pe rolul instanţelor după adoptarea acesteia şi nu celor care au fost deja înregistrate, deoarece legea civilă nu retroactivează, ci ea dispune numai pentru viitor.
Susţinerile pe situaţia de fapt sunt dovedite şi în baza lor, recurenta-reclamantă solicită ca instanţa să constate caracterul abuziv politic al măsurii de arestare din 5 august 1949 - 20 noiembrie 1949 şi anchetare a tatălui său, de deportare a bunicii sale, după împuşcarea bunicului său fără nicio ezitare de către comunişti, doar pentru că şi-a cerut alături de alţi ţărani din zonă drepturile cuvenite pentru a-şi putea întreţine familia.
Faţă de cele descrise, cele îndurate, faţă de umilinţele şi suferinţele provocate de regimul comunist din acea vreme, arătă reclamanta că aceste măsuri nu pot fi uitate şi nu pot fi iertate.
Sunt o serie de publicaţii care fac clar dovada veridicităţii celor susţinute de reclamantă, dintre care:
A.B. „Rezistenţa armată anticomunistă din România 1944 – 1962”
Reportajul lui l.T. din 8 septembrie 2009 din publicaţia „Măsura”
C.C. „Jurnalul Detenţiei Politice în judeţul Arad 1945 - 1989, Editura M.
D.D. „Organizaţii şi grupuri de rezistenţă armată anticomunistă din zona Aradului”, publicat în Anuarul Centrului de Istorie a Transilvaniei.
În toate acestea publicaţii şi nu numai, este clar înscris faptul că în urma activităţii anticomuniste a bunicului reclamantei, a urmat execuţia acestuia, fiul fiindu-i arestat, iar familia deportată în Dobrogea.
Faţă de aceste aspecte dovedite, reclamanta a arătat că este îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin cele descrise şi anume de arestare şi anchetare a tatălui său şi de deportare a mamei acesteia, în cuantum de 300.000 euro, precum şi la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin uciderea prin împuşcare de către reprezentanţii comuniştilor şi ai securităţii a bunicului său M.P., în cuantum de 800.000 euro.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
În primul rând, criticile formulate de recurentă aduc în discuţie chestiunea efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Referitor la criticile privind nepronunţarea instanţelor fondului asupra tuturor petitelor formulate de reclamantă este de reţinut că nu se mai impunea analizarea şi pronunţarea în mod distinct asupra tuturor aspectelor invocate de reclamantă, deoarece acestea nu mai puteau fi verificate, odată ce dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate despăgubiri morale şi-au încetat efectele, ca urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Pe de altă parte, este de reţinut lipsa de interes a acţiunii, care reiese din faptul că cerinţa interesului de a fi actual constituie o condiţie de fond pentru exercitarea acţiunii în justiţie, iar dacă pe parcursul procesului acţiunea promovată de reclamant rămâne fără o finalitate practică din punct de vedere juridic, soluţia în atare situaţie este aceea a respingerii acţiunii, tocmai pentru că aceasta rămâne fără interes.
Interesul reprezintă şi prefigurează scopul şi „profitul” demersului procesual, finalitatea acestuia care, dacă nu se identifică din punct de vedre juridic, acţiunea se consideră că nu există.
Cerinţa interesului de a fi actual trebuie îndeplinită pe tot parcursul procesului, prin hotărârea sa, instanţa de judecată fiind chemată să se pronunţe în concret cu privire la valorificarea unui drept.
În speţă, cum dispoziţiile legale ce au constituit temeiul juridic al cererii reclamantei privind plata unor despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit, nu mai subzistă, încetându-şi efectul prin declararea neconstituţionalităţii acestora, acţiunea rămâne fără niciun efect juridic sub aspectul vocaţiei de a fi pusă în executare.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în cauză, nefiind îndeplinite cerinţele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de reclamantă, aşa încât recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei nr. 792 din data de 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2715/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2728/2012. Civil → |
|---|
