ICCJ. Decizia nr. 2728/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2728/2012
Dosar nr. 2474/30/2010
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta S.J. în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. l alin. (3), art. 5 pct. l lit. a) din Legea nr. 221/2009, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 30.000 euro, în nume propriu, respectiv a sumei de 45.000 euro, pentru defunctul său soţ, S.S., cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit cu ocazia deportării.
Prin sentinţa civilă nr. 2002/ PI din 03 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia inadmisibilităţii; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.J. în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P. şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, al sumei de 3.500 euro, pentru prejudiciul moral propriu şi al sumei de 1.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de defunctul S.S., respingând restul pretenţiilor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere că reclamanta, împreună cu soţul său, S.S. (decedat ulterior, la 19 noiembrie 1995), au fost strămutaţi la data de 18 iunie 1951, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Sânmartinul Sârbesc, jud. Timiş, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Stancuţa Noua; prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, persoanelor menţionate li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Referitor la cererea de acordare a despăgubirilor, s-a reţinut incidenţa art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010.
Pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite de defunctul său soţ, excepţie care a fost respinsă, potrivit art. 137 alin. (1) C. pen. civ., câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, după decesul persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, soţului supravieţuitor al acesteia.
Aceeaşi soluţie de respingere a fost pronunţată şi în privinţa excepţiei inadmisibilităţii cererii, câtă vreme, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, dă dreptul la obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic soţului supravieţuitor şi descendenţilor până la gradul al doilea inclusiv ai persoanei decedate care a făcut obiectul unor astfel de măsuri.
Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanţele în care au fost ridicaţi de la domiciliile lor (sub pază armată, fără o notificare prealabilă şi luând din locuinţă doar strictul necesar), precum şi condiţiile improprii de viaţă şi muncă la care au fost expuşi cei strămutaţi din regiunea de vest a ţării în Bărăgan, urmare a Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., fiind realizate numeroase cercetări istorice ale perioadei respective şi având loc numeroase dezbateri publice asupra acestui subiect.
Acordarea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul moral nu are drept urmare repunerea reclamantului în situaţia anterioară, suferinţele suportate de reclamant neputând fi şterse.
În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situaţia reclamantei şi a defunctului său soţ la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsură, la durata măsurii şi perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum şi la consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta S.J. şi pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş.
Prin decizia nr. 740 din data de 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.J. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a examinat sentinţa atacată, în raport de motivele invocate şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Curtea de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R., prin M.F.P., şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, curtea de apel a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
A reţine argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curţii Constituţionale, ar fi lăsată fără finalitate o instituţie juridică de o deosebită importanţă într-un stat de drept, consacrată constituţional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretenţiile printr-o hotărâre definitivă şi executorie, care ar putea constitui „bun” în accepţiunea jurisprudenţei C.E.D.O. ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, instanţa de apel a constatat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanţial, fiind reparat integral ca urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum şi prin beneficiile acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială) de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste.
Faţă de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretenţiilor reclamantei, apelul acesteia se priveşte a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor acesteia, faptul că tribunalul nu a avut în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 nu are relevanţă în soluţia ce urmează a se pronunţa.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta S.J., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că instanţa nu trebuie să aibă în vedere la soluţionarea prezentului recurs Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, întrucât această decizie nu poate fi aplicata retroactiv, respectiv dispoziţiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acţiunilor introduse după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale.
Astfel, în cauza de faţă, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, reclamanta avea deja sentinţa civila nr. 2002 din 03 septembrie 2010, prin care i se acorda suma de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin deportare, aşadar avea o speranţă legitimă şi un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O.
A considera că decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale, ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispoziţiile aceleiaşi legi, dispoziţii perfect valabile la data introducerii acestor cereri.
Recurenta-reclamantă a arătat că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale ar însemna încălcarea principiului egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri judecătoreşti, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din C.E.D.O. şi anume, dreptul la nediscriminare, care interzice discriminarea în legătura cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
S-a invocat articolul 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi art. 14 din Convenţie.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se opun, cu excepţia unor motive imperioase de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al litigiului şi impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecţie (cauza R.G.S. şi S.A. c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor.
Ori, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciază recurenta că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.
În acelaşi sens, în doctrină se consideră că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în cauză, nefiind îndeplinite cerinţele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de reclamantă, aşa încât recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.J. împotriva deciziei nr. 740 din data de 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2726/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2731/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
