ICCJ. Decizia nr. 2716/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2716/2012
Dosar nr. 23846/3/2008
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1146 din 23 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta J.H., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general; a fost obligat pârâtul la acordarea către reclamantă, în calitate de persoană îndreptăţită, a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 1100 mp şi două corpuri de casă, situat în str. Plantelor, în conformitate cu dispoziţiile art. 16, cap V, titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1400 lei onorariu expert tot către reclamantă.
Împotriva deciziei a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti.
La data de 10 iunie 2010, T.E.V., G.N.B., Ş.M., G.V., T.E., S.I. şi A.G. au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul apelantului, în cuprinsul căreia au formulat critici cu privire la calitatea de succesoare a reclamantei şi la calitatea de persoană îndreptăţită.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 243 din 4 martie 2011 a respins calea de atac şi cererea de intervenţie accesorie, ca nefondată pentru motivele ce urmează.
Apelanta-reclamantă a depus notificarea nr. 1538 din 08 august 2001, prin care a solicitat restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în str. Plantelor, care a aparţinut lui B.M. şi E.M., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat la 26 martie 1925, filele 5-10 din dosarul primei instanţe.
Acest imobil a fost înscris în cartea funciară, aşa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 11-12 din dosarul primei instanţe.
Pentru acest imobil, care la nivelul anului 1940, a fost deschisă foaia matricolă şi a fost dată o declaraţie pentru stabilirea impozitului pe clădiri şi teren, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la fila 15- pe verso şi la fila 16 din dosarul Tribunalului Bucureşti.
Cu privire la acest imobil a fost depusă notificarea din 08 august 2001, care nu a fost soluţionată de către Municipiul Bucureşti.
Ca urmare a nesoluţionării acestei notificări a fost pronunţată, la solicitarea reclamantei sentinţa civilă nr. 763 din 30 aprilie 2008, prin care autoritatea publică a fost obligată să soluţioneze notificarea.
În pofida acestei sentinţe judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, Municipiul Bucureşti prin Primar General nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a soluţiona notificarea în termenul stabilit.
Ca urmare a acestei situaţii, a fost formulată prezenta acţiune.
În ceea ce priveşte imobilul, instanţa de apel a completat sentinţa pronunţată de către prima instanţă reţinând că prin actul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1925, imobilul a dobândit de către B.M. şi E.M. Pentru acest imobil a fost întocmită foaia matricolă şi a fost dată o declaraţie pentru stabilirea impozitului pe clădiri şi teren, aşa cum rezultă din filele 15-16 din dosarul Tribunalului Bucureşti.
Acest imobil a purtat în anul 1940 nr. xx pe str. Plantelor, iar în prezent poartă nr. xy de pe str. Plantelor, aşa cum rezultă din adresa din 12 octombrie 2010 emisă de Direcţia Patrimoniu Serviciul Cadastru, aflată la fila 61 din dosarul de apel.
Instanţa de apel a constatat că există identitate între imobilul situat pe str. Plantelor nr. xx, la nivelul anului 1940 cu actualul imobil notificat de către reclamantă aflat în prezent pe str. Plantelor nr. xy, în raport de adresa menţionată aflată la fila 61 din dosarul de apel, din care rezultă că imobilul aflat în prezent pe str. Plantelor nr. xy a fost înscris în cartea funciară, în care figura proprietatea lui B. şi E.M.
Această identitate de imobil este ilustrată şi de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză în faţa primei instanţe de către expertul G.G., aflat la filele 333-342, din care rezultă că imobilul (teren şi construcţii) din Bucureşti, str. Plantelor nr. xy este unul şi acelaşi cu fosta proprietate a autorilor lui J.H.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 şi a deciziunii nr. 702 din 07 septembrie 1953, fiind înscris la poziţia nr. 15 numele proprietarului, respectiv E.M., aşa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 17 din dosarul Tribunalului Bucureşti.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerea primei instanţe că preluarea s-a realizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, având în vedere actele de preluare care sunt depuse la dosarul cauzei.
Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislaţiei în vigoare la data preluării, respectiv a dispoziţiilor art. 481 C. civ., care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă şi o prealabilă despăgubire, precum şi dispoziţiile art. 8 din Constituţia din 1948, care prevăd că: „Proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege”, precum şi art. 17 din declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.
Curtea a constatat că preluarea este prezumată abuzivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010.
Referitor la calitatea de persoană îndreptăţită s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1371 din 31 octombrie 2007 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 316 din 22 ianuarie 2010, pronunţată în dosarul nr. 5561/105/2005, aflată la filele 257-268 din dosarul de apel, s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamanta are calitate de moştenitor a defuncţilor B. şi E.M., venind la moştenirea acestora prin reprezentarea tatălui său I.
Astfel, aşa cum s-a reţinut, prin considerentele deciziei civile pronunţate de către instanţa supremă, la moştenirea soţilor M. puteau veni cei patru fraţi ai acestora: I., tatăl reclamantei, decedat la data de 16 decembrie 1955, L., decedat în anul 1974, A., decedat în anul 1962 şi M., decedat în anul 1985.
Aceştia având calitatea de colaterali privilegiaţi, puteau veni la moştenire în conformitate cu dispoziţiile art. 664 şi urm C. civ., fie în nume propriu, fie prin reprezentare.
La data apariţiei Legii nr. 10/2001, puteau formula notificare numai D.M., sora reclamantei, J.H., prin reprezentarea tatălui lor I., M.M., fiica lui A.M., J.M., fiul lui A. şi fratele M., dar şi P.M., fiul lui L. şi al R.M.
Curtea a constatat că numai J.H. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în str. Plantelor, astfel încât aceasta are calitate de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială. Cotele celorlalţi moştenitori îi profită acesteia în conformitate cu dreptul de acrescământ prevăzut de dispoziţiile art. 697 C. civ., reglementat ca aplicaţie particulară în legea specială prin dispoziţiile art. 4 alin. (4).
Cu privire la certificatul de moştenitor din 10 februarie 2003 emis de B.N.P. T.G.B., pe care îl invocă intervenienţii accesorii, în cuprinsul cererii de intervenţie accesorie, prin care se învederează că numai A.M. este menţionat ca succesor al lui E.M., Curtea a învederat că acest certificat de moştenitor creează o prezumţie cu privire la calitatea de moştenitor al lui A.M. de pe urma lui E.M., însă şi ceilalţi moştenitori pot face dovada cu actele de stare civilă că sunt succesibili lui E.M.
În cauza de faţă, reclamanta J.H. a depus certificatul de naştere, aflat la fila 19 din dosarul primei instanţe, din care rezultă că este fiica lui M.I. şi M.A. La rândul lui, tatăl reclamantei M.I. este fiul lui M.M. şi M.H., aşa cum rezultă din extrasul de pe actul de naştere al tatălui reclamantei, aflat la fila 21 din dosarul primei instanţe.
Instanţa de apel a reţinut că părinţii lui E.M. sunt tot M.M. şi H.M., astfel încât gradul de rudenie dintre I.M., tatăl reclamantei şi E.M. este dovedit prin actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei.
Cu privire la acceptarea moştenirii de către reclamantă, instanţa de apel a învederat că potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, chiar şi un străin de moştenire poate formula notificare, fiind considerat repus în termenul de acceptare a moştenirii, iar notificatorul va culege toate cotele moştenitorilor care au rămas în pasivitate.
Din acest punct de vedere nu are relevanţă în cauză dacă tatăl reclamantei a acceptat moştenirea lui E.M., atâta timp cât J.H., prin reprezentarea tatălui său, a dobândit vocaţie succesorală de a formula notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.
Cu privire la susţinerea intervenienţilor accesorii că B.M. a decedat prima şi că nu există probe din care să rezulte că cota acesteia ar fi revenit soţului său, Curtea a arătat că la data decesului lui B., respectiv anul 1950, era în vigoare Decretul-lege privind drepturile soţului supravieţuitor, în care se prevedea la art. 1 lit. e) că „soţul supravieţuitor culege întreaga moştenire a celui decedat, în lipsa moştenitorilor”. Astfel, E.M., în lipsa oricărui moştenitor legal, a cules şi cota de ½ din imobilul situat în str. Plantelor.
Având în vedere considerentele menţionate, instanţa de apel a înlăturat ca neîntemeiate criticile apelantului şi a intervenienţilor accesoriu cu privire la calitatea de moştenitoare a reclamantei şi calitatea de persoană îndreptăţită apreciind că reclamanta J.H. a făcut dovada calităţii de moştenitor al defunctului E.M. şi, pe cale de consecinţă, a probat calitatea de persoană îndreptăţită la dobândirea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în str. Plantelor.
Cu privire la critica formulată de către apelant şi anume faptul că intimata-reclamantă nu a depus toate înscrisurile pentru dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, că aveau obligaţia să depună o dată cu notificarea toate actele necesare pentru soluţionarea notificării, instanţa de apel a constatat că actele, care au stat la baza pronunţării sentinţei civile apelate, s-au aflat în dosarul administrativ depus la primărie şi că intimata-reclamantă a depus la data de 19 decembrie 2007, toate actele de proprietate ale autorilor lor, precum şi dovada calităţii de moştenitor.
Mai mult, se învederează, că, chiar dacă actele doveditoare ar fi fost depuse în faţa primei instanţe, persoanele îndreptăţite au posibilitatea de a depune actele doveditoare în faţa instanţei de judecată în vederea complinirii probatoriului administrat în faza administrativă.
De asemenea, prin apelul formulat pârâtul a mai susţinut şi faptul că unitatea deţinătoare poate să se pronunţe numai după ce contestatorul a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor, astfel că termenul de 60 de zile începe să curgă după data completării dosarului cu aceste înscrisuri.
Termenul de 60 de zile reglementat prin dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, după expirarea căruia unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire formulată prin notificare, începe să curgă de la două date de referinţă, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate /./ precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate /./ pot fi depuse până la data soluţionării notificării”).
Din interpretarea acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a se pronunţa asupra îndreptăţirii notificatorului la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege poate fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dar numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentaţia este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Or, în cauză, prin sentinţa civilă nr. 763/2008, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti apelantul a fost obligat să soluţioneze notificarea formulată de către reclamantă.
În pofida acestei hotărâri care consfinţea obligaţia legală a autorităţii publice de a-şi îndeplini prerogativele conferite de lege, instanţa de apel constată că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia, fiind necesară promovarea prezentei acţiuni pentru soluţionarea notificării formulate.
Împotriva deciziei au declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin primar general şi intervenienţii T.E.V., G.N.B., Ş.M., G.V., T.E., S.I. şi A.G.
Municipiul Bucureşti, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că notificarea trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi acte doveditoare privind calitatea de moştenitor, dacă este cazul. Potrivit certificatului de moştenitor emis de B.N.P. T.G.B., numita B.M. a decedat prima şi nu s-au administrat probe din care să rezulte că soţul acesteia ar fi preluat cota sa.
Se mai arată că trebuia stabilită apartenenţa terenului şi unitatea deţinătoare, aceasta din urmă fiind competentă să emită o decizie în sensul Legii nr. 10/2001.
Recurenta arată că imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, şi că nu s-au făcut dovezi referitoare la primirea de către reclamantă de despăgubiri conform art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Intervenienţii, prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. învederează că unitatea deţinătoare este cea obligată să se pronunţe prin decizie/dispoziţie; că acţiunea, aşa cum este formulată este prematur introdusă.
Se mai arată că este posibil ca reclamanta să fie decedată; că nu face dovada calităţii de moştenitor; că există neconcordanţe între numele celor doi soţi; că nu s-a respectat principiul unanimităţii în cadrul acţiunii în revendicare şi că acţiunea este inadmisibilă deoarece intervenienţii sunt proprietarii imobilului şi nu Primăria municipiului Bucureşti.
Reclamanta-intimată H.J., prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursurilor ca nefondate.
Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. va analiza excepţiile nulităţii şi ce a lipsei interesului, reţinând cele ce succed.
1. Declararea recursului trebuie să fie însoţită şi de o motivare corespunzătoare a lui, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate.
Prin urmare, un recurs nu poate fi socotit motivat decât atunci când motivele sale se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală sau parţială a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei.
Recurentul Municipiul Bucureşti s-a rezumat la expunerea unor fapte şi afirmaţii: procedura stabilită prin art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, lipsa probelor din care să reiasă că de cota lui B.M. a beneficiat soţul acesteia, naţionalizarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950 precum şi faptul că reclamanta ar fi primit despăgubiri.
Niciunul dintre aspectele menţionate în recurs nu reprezintă veritabile motive de recurs cu referire la argumentele de fapt şi de drept, pe larg dezvoltate prin decizia instanţei superioare de fond, astfel cum rezultă din prezentarea cursului procesului.
Drept urmare, cum cele menţionate în cererea de recurs nu se constituie într-o critică a acelei hotărâri, recursul va fi considerat nemotivat şi, prin raportare la prevederile art. 306 C. proc. civ., sancţionabil cu nulitatea.
2. Orice demers în justiţie, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă sau de partea procesuală de la care el provine, trebuie să fie util, să se sprijine pe un interes.
Interesul, excepţie de fond, peremtorie, dirimantă şi absolută trebuie justificat de partea care formulează cereri în procesul civil şi trebuie să dăinuie pe tot parcursul demersului judiciar.
În prezenta cauză, faţă de împrejurarea că imobilul notificat nu putea fi restituit în natură urmare a înstrăinării lui către recurenţii-intervenienţi în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâtul Municipiul Bucureşti a fost obligat la acordarea către reclamantă, în calitate de persoană îndreptăţită, a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul din str. Plantelor, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 cap. V, titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Drept urmare, interesul reclamanţilor în exercitarea căii extraordinare de atac nu există câtă vreme instanţele nu au dispus restituirea bunului proprietatea lor în natură, ci doar prin echivalent.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va constata nulitatea recursului unităţii administrativ-teritoriale şi va respinge, ca lipsit de interes recursul intervenienţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 243/A din data de 4 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de intervenienţii T.E.V., G.N.B., Ş.M., G.V., T.E., S.I. şi A.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2712/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2720/2012. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
