ICCJ. Decizia nr. 270/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 270/2012
Dosar nr. 3174/85/2008
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub Dosar nr. 3174/85/2008, contestatorii B.H. şi R.M. au chemat în judecată pe intimaţii Primarul Municipiului Sibiu, Municipiul Sibiu prin Primar şi Consiliul Local Sibiu, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
să se constate că imobilul situat administrativ în Sibiu, se compune din imobilul înscris în C.F. Sibiu, în suprafaţă de 770 m.p., pe care este edificată casa şi imobilul înscris în C.F. Sibiu, loc de casă, în suprafaţă de 385 m.p.;
să se constate că imobilul situat administrativ în Sibiu, înscris în C.F. Sibiu, în suprafaţă de 770 m.p., pe care este edificată casa, în suprafaţă de 385 m.p. a fost trecut în proprietatea Statului abuziv şi fără titlu valabil;
să se constate că declaraţiile de renunţare înscrise în C.F. Sibiu, în suprafaţă de 770 m.p., pe care este edificată casa, în suprafaţă de 385 m.p. sunt nule, motiv pentru care solicită radierea intabularii din C.F. a acestora cu revenirea la situaţia anterioară de C.F.;
să se constate nulitatea dispoziţiei din 25 iunie 2008 emisă de către Primăria Municipiului Sibiu şi Primarul Municipiului Sibiu şi să se dispună desfiinţarea acesteia, cu consecinţa restituirii în natură a întregului imobil înscris în C.F. Sibiu şi loc de casă, în suprafaţă de 385 m.p. şi, în parte, teren ce excede construcţiilor de pe imobilul înscris în C.F. Sibiu, în suprafaţă de 770 m.p., pe care este edificată casa şi care a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 cu acordarea de despăgubiri pentru construcţia existentă pe aceste imobile şi terenul aferent acesteia;
se solicită, totodată, întabularea în favoarea contestatorilor a terenului restituit în cotă egala de 1/2 parte fiecare, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, s-a susţinut că în anul 1971, pentru a obţine plecarea în Germania, părinţii contestatorilor au fost obligaţi să renunţe la proprietatea din România în care locuiau, ajungându-se să dea declaraţiile de renunţare la proprietate la notar, pentru că altfel nu le era permisă plecarea din ţară şi obţinerea paşaportului. În consecinţă, reclamanţii au apreciat că imobilul în litigiu a trecut în mod abuziv în proprietatea statului şi fără titlu, motiv pentru care solicită admiterea acţiunii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2 pct. 2, 9, 26 pct. 3, 20 pct. 2 din Legea nr. 10/2001.
Intimatul Primarul Municipiului Sibiu, prin întâmpinare, a invocat, în principal, excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în ceea ce priveşte primele trei petite ale acţiunii, cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Sibiu.
Totodată, s-a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Sibiu, raportat la dispoziţiile Legii nr. 215/2001, modificată şi completată.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii, întrucât întregul imobil ce a făcut obiectul notificării înregistrate din 14 noiembrie 2001 a trecut în proprietatea statului cu titlu de renunţare la proprietate în baza art. 60 din D.L. nr. 115/1938, iar ulterior a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 foştilor chiriaşi, astfel că, acest imobil nu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât nu intră în categoria imobilelor preluate abuziv potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 şi art. 2.2 din H.G. nr. 250/2007.
Faţă de excepţia necompetenţei materiale asupra primelor trei petite, instanţa de fond, prin încheierea din 6 noiembrie 2008, a dispus disjungerea acestora şi formarea unui dosar separat conform disp. art. 99 din Regulamentul de Ordine Interioară a instanţelor judecătoreşti.
Întrucât în cauza disjunsă ce a constituit obiectul Dosarului nr. 4389/85/2008 instanţa a dispus declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Sibiu, la termenul de judecată din 11 martie 2009 s-a pus în discuţie posibilitatea suspendării prezentei cauzei, în condiţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţată în Dosarul nr. 4389/85/2008.
Asupra acestui incident, instanţa a revenit, întrucât contestatorii au precizat că renunţă la judecată asupra petitelor disjunse din acţiunea principală ce au format obiectul Dosarului nr. 4389/85/2008 a Tribunalului Sibiu.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Sibiu a fost admisă, faţă de prevederile Legii nr. 215/2001, modificată şi completată.
Prin sentinţa civilă nr. 485/2009 Tribunalul Sibiu, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Sibiu şi a respins contestaţia formulată de contestatorii B.H. şi R.M. împotriva intimaţilor Primarul Municipiului Sibiu, Municipiul Sibiu prin Primar şi Consiliul Local Sibiu, reţinând următoarele:
Conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, contestatorii au notificat prin executorul judecătoresc Primăria Municipiului Sibiu, solicitând restituirea în natură a imobilului situat administrativ în Sibiu, înscris în C.F. Sibiu.
Prin dispoziţia emisă de Primăria Municipiului Sibiu prin Primar, a fost respinsă notificarea, întrucât conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborat cu pct. 2.2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, s-a apreciat că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Imobilul revendicat în condiţiile Legii nr. 10/2001 de către succesorii proprietarilor tabulari, a trecut în proprietatea statului cu titlu de renunţare la proprietate în condiţiile art. 60 din D.L. nr. 115/1938, iar ulterior, acest imobil a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995.
În atare situaţie, prima instanţă a apreciat că în mod corect intimata a respins notificarea depusă de moştenitorii proprietarilor tabulari, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, întrucât la data emiterii dispoziţiei contestate declaraţiile de renunţare la proprietate nu au fost anulate.
Mai mult decât atât, deşi s-a contestat modalitatea de trecere a imobilului din litigiu în proprietatea statului, solicitându-se anularea declaraţiilor de renunţare la proprietate, contestatorii prin înscrisul depus la dosarul cauzei au declarat că renunţă la judecată cu privire la aceste cereri.
Întrucât la data soluţionării cauzei, actul de trecere a imobilului în proprietatea statului este unul valabil, ca de altfel şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995, instanţa a constatat că dispoziţia emisă de intimat este una legală, astfel că, având în vedere prevederile art. 60 din D-L nr. 115/1938 raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 republicată, contestaţia a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii R.M., B.D.L., B.R. solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza, admiterea contestaţiei, astfel cum a fost formulată.
În completarea probelor admise de prima instanţă, Curtea de Apel, a încuviinţat efectuarea unei expertize topografice cu obiectivele menţionate în încheierea de la termenul din 15 octombrie 2009.
Prin decizia civilă nr. 1 din 13 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanţi, sentinţa a fost schimată în tot, dispunându-se obligarea Primarului Mun. Sibiu să emită o nouă dispoziţie prin care să restituie în natură terenul în suprafaţă de 297 m.p. înscris în C.F. Sibiu, aşa cum a fost identificat şi parcelat prin expertiza topografică efectuată în faţa instanţei de apel de expertul I.I., ca şi obligarea aceluiaşi pârât să emită dispoziţie prin care să propună C.C.S.D. acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilul construcţie ce a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 şi pentru terenul aferent acestei construcţii, în suprafaţă de 473 m.p., înscris în C.F. Sibiu.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel în ce priveşte prima critică formulată prin motivele de apel - pronunţarea sentinţei în contradictoriu cu o persoană decedată, respectiv B.H.H., decedat la 28 martie 2009, a reţinut că la termenul la care instanţa fondului a rămas în pronunţare numiţii B.D.L. şi B.R., prin avocat B.C., au arătat că înţeleg să continue acţiunea promovată de antecesorul lor în prezentul dosar.
Având în vedere că moştenitorii au înţeles să continue acţiunea, nu se mai impunea citarea lor, întrucât aveau cunoştinţă de termenul de judecată, aspect ce rezultă din înscrisul depus la dosar de fond.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că obiectul prezentului litigiu îl constituie imobilul situat administrativ în Sibiu.
Prin dispoziţia nr. 4492 - atacată prin contestaţia de faţă - s-a respins notificarea, cu motivarea că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa apelată, prima instanţă a confirmat dispoziţia emisă de intimat care a susţinut că atât timp cât nu există o hotărâre judecătorească de constatare a nulităţii declaraţiei de renunţare la proprietate, nu se poate spune că imobilul a fost preluat abuziv, reţinându-se că în speţă este incident art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, întrucât s-a apreciat că renunţarea este similară donaţiei, fiind necesar deci, ca donaţia să fi fost anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că renunţarea la drept este o donaţie indirectă, însă donaţiilor indirecte nu li se cere respectarea formei autentice, deoarece nu sunt contracte de donaţie, ci liberalităţi efectuate pe calea altor acte juridice. Donaţiile indirecte sunt suspuse numai regulilor de fond, iar nu şi celor de formă ale donaţiilor, însă, pentru a califica un act juridic ca donaţie ca indirectă se cere stabilirea intenţiei de a gratifica.
Neavând caracterul unui act de donaţie în sensul art. 800 C. civ. şi nefiind supusă cerinţei formei autentice prevăzută de art. 813 C. civ., nu poate fi reţinută cerinţa anulării sau constatării nulităţii donaţiei, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) teza II din Legea nr. 10/2001, textul nefiind incident în speţă, aşa cum în mod greşit a reţinut prima instanţă.
Curtea de Apel a mai apreciat că, dat fiind contextul social-politic în care erau făcute aceste declaraţii de renunţare la proprietate de către persoane care doreau să plece din ţară, este evident că nu poate fi vorba decât de o preluare abuzivă în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, care califică ca fiind abuzive chiar şi preluările făcute de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Prin urmare, s-a constatat că prima instanţă a dat o greşită interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 sub aspectul analizat, situaţie în care tribunalul trebuia să analizeze pe fond solicitarea de restituire a imobilului şi să oblige intimatul să emită dispoziţie cu privire la imobil.
În ceea ce priveşte modalitatea de reparaţie, respectiv în natură sau prin echivalent, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin raportul de expertiză efectuat în apel, s-a stabilit că imobilul în litigiu are o suprafaţă de 770 m.p. (reală 768 m.p.), că pe acest teren se află construcţiile, cu o suprafaţă de 201,40 m.p., ce au fost înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/1995, iar suprafaţa de teren aferentă acestora este de 473 m.p., această suprafaţă fiind necesară accesului la construcţiile existente pe terenul în litigiu şi la buna exploatare a acestuia. Terenul liber de construcţii şi care ar putea fi restituit apelanţilor este de 297 m.p., expertul atribuindu-i nr. top.
Raportat la concluziile raportului de expertiză, s-a constatat că o parte din teren nu este liberă în accepţiunea Legii nr. 10/2001, fiind ocupată de construcţii, însă cealaltă parte de teren este liberă, nefiind afectată de utilităţi şi nici necesară exploatării construcţiilor menţionate.
În consecinţă, raportat la prevederile art. 1 şi 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat că se impune anularea dispoziţiei emisă de Primarul Mun. Sibiu şi obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziţie prin care să dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 297 m.p. înscris în C.F. Sibiu, aşa cum a fost identificat şi parcelat prin expertiza topografică efectuată în apel.
În temeiul art. 20 din Legea nr. 7/1996 s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al apelanţilor reclamanţi conform hotărârii judecătoreşti, la data rămânerii irevocabile a acesteia; s-a făcut şi aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Primarul Municipiului Sibiu a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul pârât crritică interpretarea dată de instaţa de apel titlului cu care imobilul în discuţie a intrat în proprietatea statului, respectiv, renunţarea la proprietate, aspect asupra căruia nu există un punct de vedere unitar în jurisprudenţă, chiar decizia recurată fiind pronunţată în complet de divergenţă.
Recurentul susţine că renunţarea la proprietate este asimilabilă unei donaţii, punct de vedere ce este susţinut şi de dspoziţiile art. 13 C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, care a intrat în vigoare în luna iulie 2010, potrivit cărora ";renunţarea la un drept nu se prezumă"; şi, în consecinţă, trebuie demonstrată.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a apreciat că pentru a demonstra preluarea abuzivă, ar fi suficient „contextul social-politic"; în care erau făcute aceste declaraţii de renunţare la proprietate de către persoane care doreau să plece din ţară.
Pe de altă parte, pentru donaţie, legiuitorul a instituit regula anulării pe cale judecătorească a acesteia, astfel că, pentru similitudine, acest lucru ar trebui respectat şi în ceea ce priveşte „renunţarea la proprietate";, care, de fapt, nu este decât o renunţare la drept.
Recurentul mai arată că instanţa de apel însăşi a considerat renunţarea la drept ca fiind o donaţie, fie ea şi indirectă, iar intenţia de a gratifica s-a materializat prin însăşi declaraţia de renunţare.
În noţiunea de imobile preluate în mod abuziv se includ şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954, privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz, dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Or, în speţă, actul prin care foştii proprietari au gratificat statul cu cu imobilul notificat a fost încheiat în formă autentică şi, în consecinţă, pretinsa constrângere la perfectarea actului nu putea fi prezumată, ci constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, devenind aplicabilă cea de-a doua ipoteză a art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 care reglementează generic situaţia donaţiilor încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ.
Recurentul mai arată că tot Înalta Curte în jurisprudenţa sa a statuat faptul că, interpretând textul invocat din legea specială, se relevă şi cerinţa ca, hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii donaţiei să fie anterioară cererii vizând restituirea imobilului, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, numai după pronunţarea, în condiţiile dreptului comun, a unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate că voinţa donatorilor a fost afectată în libertatea sa de manifestare, se poate aprecia asupra caracterului abuziv al preluării.
Prin urmare, imobilul revendicat a trecut în proprietatea Statului la dorinţa expresă a foştilor proprietari, care s-au desistat de proprietatea lor prin act autentic, acţiune ocrotită de lege şi în anul 1971, dar şi astăzi, când orice persoană poate renunţa legal la proprietatea sa, în baza art. 60 din D-L nr. 115/1938.
În termen legal, intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea deciziei recurate; s-a mai arătat că recurentul pârât a emis dispoziţie de executare a deciziei date de Curtea de Apel Alba Iulia, recurată în prezenta cauză, dispoziţie din 28 septembrie 2011, situaţie în care intimaţii au invocat excepţia lipsei de interes a recurentului în susţinerea recursului.
Prin aceeaşi întâmpinare, s-a invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de pronunţarea deciziei civile nr. 5797 din 3 noiembrie 2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate Intelectuală în Dosarul nr. 1524/85/2009, pe care o anexează, dosar care a avut ca obiect contestaţia formulată de aceiaşi reclamanţi împotriva dispoziţiei emisă de Primarul Municipiului Sibiu prin care a fost respinsă notificare acestora prin care au solicitat restituirea în natură a unul alt imobil ce a aparţinut autorilor lor, situat în Sibiu, înscris în C.F., trecut în proprietatea statului în aceeaşi modalitate ca cel din cauza de faţă prin „renunţarea proprietarilor la dreptul lor";.
Cele două excepţii invocate de intimaţii reclamanţi sunt neîntemeiate, iar recursul va fi respins ca nefondat, potrivit celor ce urmează.
Excepţia lipsei de interes a fost susţinută ca urmare a emiterii dispoziţiei din 28 septembrie 2011 de către recurent în executarea deciziei instanţei de apel, decizie atacată cu prezentul recurs, însă, aceasta nu va putea fi primită întrucât conformarea conduitei recurentului la decizia dată de instanţa de apel nu are semnificaţia anihilării interesului său procesual în susţinerea recursului, prin recursul de faţă invocându-se critici de nelegalitate împotriva hotărârii instanţei de apel.
O hotărâre judecătorească definitivă, conform art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (ceea ce corespunde unei decizii date în apel), poate fi învestită cu formulă executorie, astfel cum prevede art. 376 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, hotărârea definitivă poartă atributul executorialităţii, astfel că, dacă ea poate fi învestită cu formulă executorie (în vederea executării silite), în mod simetric, de la aceeaşi dată, un debitor diligent şi de bună credinţă o poate executa benevol, astfel cum a procedat şi recurentul cauzei prin emiterea dispoziţiei arătate.
În acelaşi timp, decizia instanţei de apel este obiect al recursului, astfel cum prevede art. 299 alin. (1) C. proc. civ., iar promovarea şi susţinerea lui nu este condiţionată de neexecutarea (benevolă sau silită) a hotărârii recurate.
Dimpotrivă, prin edictarea art. 311 C. proc. civ. legiuitorul admite implicit posibilitatea executării hotărârii recurate până la soluţionarea recursului, de vreme ce prin textul invocat se prevede că hotărârea casată nu are nicio putere alin. (1), iar actele de executare sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel alin. (2), în mod evident, ipoteza fiind incidenţă în cazul admiterii recursului.
Nici excepţia autorităţii de lucru judecat nu poate fi reţinută, în sensul de excepţie procesuală absolută, de fond şi peremptorie (efectul negativ al autorităţii de lucru judecat), întrucât între cele două pricini -cea de faţă şi cea care a format obiectul Dosarului nr. 1524/85/2009 în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 5797 din 3 noiembrie 2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală - nu se verifică însă tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
Astfel cum se poate constata, pricina de faţă a avut ca obiect contestaţia promovată de aceiaşi reclamanţi împotriva dispoziţiei din 25 iunie 2008 emisă Primarul Municipiului Sibiu prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, înscris în C.F. Sibiu, în timp ce prin decizia civilă nr. 5797/2010 a Înaltei Curţi s-a soluţionat irevocabil contestaţia formulată împotriva dispoziţiei emisă de Primarul Municipiului Sibiu privind restituirea imobilului situat în Sibiu, înscris în C.F.; aşadar, cele două pricini au avut un obiect diferit, ceea ce conduce la respingerea excepţiei analizate, în baza art. 163 alin. (1) rap. la art. 1201 C. civ., excepţia procesuală valorificând efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.
Ceea ce va reţine însă această instanţă de recurs va fi efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, în sensul că dezlegarea dată de instanţa anterioară referitoare la aceeaşi chestiune de drept (efectul şi valoarea juridică a declaraţiilor de renunţare la dreptul de proprietate de către autorii reclamanţilor din anul 1971) nu va putea fi contrazisă de judecata de faţă, astfel că ea se impune ca o chestiune prejudicială deja dezlegată şi în cadrul acestui dosar, ceea ce se va avea în vedere în analiza criticilor fomulate prin motivele de recurs.
Drept urmare, din considerentele deciziei civile nr. 5797/2010 a Înaltei Curţi reiese că, pe baza analizei aceloraşi argumente cu cele din prezenta cauză, anume, că autorii reclamanţilor au dat în anul 1971 declaraţiile de renunţare la proprietate pentru a obţine permisiunea autorităţilor de a pleca în Germania, instanţa a constatat că renunţarea la proprietate în favoarea statului nu are caracterul unui act de donaţie, în înţelesul art. 800 şi, respectiv, art. 813 C. civ.
În acelaşi timp, s-a apreciat că preluarea prin declaraţia de renunţare la dreptul de proprietate este o preluare tară titlu valabil ce nu poate fi reţinută ca donaţie şi, în consecinţă, nu poate fi exclusă incidenţa Legii nr. 10/2001.
Aceeaşi instanţă anterioară a stabilit că nu poate fi condiţionată restituirea imobilului de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare [aşa cum se susţine şi prin motivele de recurs în cauza de faţă, sens în care recurentul invocă dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001], deoarece actul de renunţare nu întruneşte cerinţele unui act de donaţie, aceasta cu atât mai mult cu cât în declaraţia de renunţare nu se arată persoana în favoarea căreia se face renunţarea şi nici nu este însoţită de vreo declaraţie de acceptare a vreunei liberalităţi.
În consecinţă, criticile recurentului vor fi înlăturate ca nefondate fată de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei anterioare, atât în ce priveşte calificarea juridică dată declaraţiilor de renunţare la dreptul de proprietate de către autorii recurenţilor din 1971, la inaplicabilitatea prevederilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 pentru această situaţie, sens în care s-a stabilit că nu este necesară o hotărâre judecătorească de anulare a donaţiei, cât şi referitor la calificarea trecerii imobilului în proprietatea statului ca fiind abuzivă, în temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 astfel că, acesta intră în domeniul de aplicare a legii speciale.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată a fi fără legătură cu cauza trimiterea recurentului din cuprinsul motivelor de recurs la dispoziţiile art. 13 din noul C. civ. (în legătură cu declaraţiile de renunţare din 1971), întrucât noua reglementare, intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, nu este incidenţă în prezenta cauză, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora: ";dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor sau faptelor, încheiate sau, după caz, produse sau săvârşite, după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.";
Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia privind lipsa de interes în susţinerea recursului, ca şi cea a autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu, împotriva deciziei civile nr. 1/2011 din 13 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2675/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2701/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
