ICCJ. Decizia nr. 271/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 271/2012
Dosar nr. 27182/3/2008
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 27182/3/2008, reclamanţii G.G., D.M., S.D., B.M., N.I., B.M.V., B.C. şi B.C.A. au chemat în judecată pârâţii Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi SC A.V.L.B. SA, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. C., compus din construcţie şi teren de 250 m.p.
Prin sentinţa civilă nr. 640 din 11 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren de 250 m.p.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin notificarea, reclamanta B.M.V., a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. C.A., arătând că imobilul a fost confiscat de la tatăl mamei sale, B.G., decedat la 28 decembrie 1983. Unitatea deţinătoare nu a soluţionat însă notificarea în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, nici până la data soluţionării prezentului dosar.
La cererea instanţei, C.N.S.A.S. a comunicat sentinţa penală din 27 septembrie 1961 a Tribunalului Militar, din analiza căreia rezultă că autorul reclamanţilor a fost condamnat la 18 ani de muncă zilnică, 7 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii sale, pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 alin. (1) C. pen.
Potrivit contractul de vânzare-cumpărare autentificat la secţia a IX-a notariat a Tribunalului Ilfov din 15 februarie 1940, transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Tribunalului Ilfov din 15 februarie 1940, B.G. a cumpărat de la vânzătoarea M.E. terenul de 250 m.p., situat în Bucureşti, str. G.R., iar prin procesul verbal întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare, s-a dispus înscrierea în cartea funciară a imobilului format din teren de 250 m.p. şi un corp de casă, parter cu 2 camere şi bucătărie, pe numele lui B.I.G.
Ca urmare a pronunţării sentinţei penale nr. 75/1961 şi în executarea măsurii confiscării averii, s-au emis decizia din 30 iunie 1964 a Sfatului Popular al Raionului N.B. şi procesul verbal încheiat la 8 mai 1964 al executorului judecătoresc, înscrisuri prin care au fost preluate de la condamnatul B.G. terenul de 250 m.p. şi din construcţie, întregul imobil fiind ulterior închiriat familiei lui B.G., după cum rezultă din fişa imobilului, în prezent imobilul fiind ocupat de familia B.M.V., reclamantă în prezenta cauză, în temeiul contractului de închiriere din 9 mai 2006, prelungit până la 8 aprilie 2009. Aceasta rezultă din adresa A.F.I. din 28 iulie 2008.
Potrivit certificatului de moştenitor sau legatar din 20 mai 1996, precum şi certificatelor de deces depuse la dosar, B.G. a decedat la 27 decembrie 1983, iar soţia acestuia, B.P., a decedat la 14 noiembrie 1993, moştenitorii lui B.G. fiind soţia supravieţuitoare, B.P., şi aceasta decedată, precum şi descendenţii de gradul I: G.E., B.E., B.I., S.D., B.M. Ultimul domiciliu al defuncţilor B.G. şi P. a fost str. C.A., după cum rezultă din certificatele de deces ale acestora. B.E., moştenitoare a defunctului G.B., fiică a acestuia, a decedat la 4 mai 2005, ultimul domiciliu al acesteia fiind str. C.A., moştenitoarea sa fiind reclamanta B.M.V., persoană care a formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001.
Prima instanţă a mai reţinut că, deşi doar B.M.V. a formulat notificarea, acţiunea a fost formulată de toţi moştenitorii defuncţilor B.G., B.P. şi B.E., notificatoarea formulând acţiunea alături de aceştia şi necontestând calitatea de moştenitori a celorlalţi reclamanţi.
Faţă de înscrisurile anterior analizate, instanţa a reţinut că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, drept ce a aparţinut autorului lor, făcând şi dovada calităţii de persoane îndreptăţite, potrivit art. 3, 4 din Legea nr. 10/2001 republicată. De asemenea, s-a făcut dovada că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, prin hotărârea de condamnare pentru o infracţiune politică, astfel că sunt incidente cauzei dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Atât construcţia, ca şi terenul de 250 m.p. sunt spaţii libere, în înţelesul legii, nefiind înstrăinate altor persoane, potrivit art. 7 alin. (11), astfel că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 10/2001 republicată. Mai mult, se constată că imobilul nu a fost preluat efectiv de stat niciodată, rămânând în folosinţa familiei lui B.G., membrilor familiei acestuia fiindu-le închiriat imobilul şi în prezent.
În consecinţă, prin raportare la considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse, văzând şi Decizia nr. XX/2007 a Î.C.C.J., art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţie, Tribunalul a admis acţiunea.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În motivare a arătat că, deşi notificarea a fost formulată exclusiv de B.M.V., acţiunea a fost semnată de către toţi moştenitorii defuncţilor B.G., B.P. şi B.E.
Apelantul a mai subliniat faptul că, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului din str. C.A., iar notificarea este doar pentru imobilul din str. C.A., fără a se regăsi la dosarul cauzei o expertiză care să clarifice situaţia de fapt a imobilului şi nu există o adresă de la nomenclatură urbană privind numerele poştale la care notificatoarea a făcut referire în acţiune.
Din interpretarea art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 din aceiaşi lege rezultă că, în situaţia în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaş, rezolvarea acţiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
Prin decizia civilă din 06 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanta B.M.V. şi a respins acţiunea formulată de ceilalţi reclamanţi, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la calificarea cererii de chemare în judecată, a constatat că reclamanţii au invocat în drept prevederile art. 1 şi art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, fiind incidente soluţiile statuate prin deciziile în interesul Legii nr. IX din 20 martie 2006 şi nr. XX din 19 martie 2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Curtea a mai reţinut că soluţionarea pe fond a notificării, inclusiv în cadrul exercitării controlului judiciar, presupune respectarea tuturor dispoziţiilor legale care reglementează procedura de restituire. Practic, odată cu substituirea în atribuţiile unităţii deţinătoare, instanţa judecătorească trebuie să ia măsuri în acelaşi cadru juridic, neputând astfel să aplice reguli proprii altor instituţii de drept, cum este acţiunea în revendicare de drept comun.
Prin notificare, reclamanta O.M.V. a arătat că „revendic în numele mamei mele clădirea şi terenul aferent de la adresa mai sus menţionată";. Totodată, a învederat că „cerem revenirea proprietăţii la proprietarul de drept, respectiv moştenitorilor";. Prin ultima propoziţie a arătat şi că „anexez notificării copii ale actelor cu care justificăm şi revendicăm dreptul asupra proprietăţii";. Se remarcă astfel utilizarea alternativă şi inconsecventă a singularului şi pluralului verbelor şi substantivelor.
Chiar admiţând, în contextul dat, că folosirea pluralului substantivului „moştenitor";, deşi imediat după substantivul „proprietar"; la singular, ar demonstra voinţa notificatoarei de a-i reprezenta şi pe ceilalţi succesori, în cauză nu s-a dovedit şi existenţa unor mandate din partea acestora, ceea ce lipseşte de efecte juridice eventuală sa intenţie în sensul arătat.
Necontestarea de către notificatoare a calităţii de moştenitori a celorlalţi reclamanţi nu are nicio relevanţă, câtă vreme dispoziţiile legale anterior citate le impuneau acestora formularea unei/unor notificări privind restituirea imobilului.
Mai mult decât atât, potrivit certificatului de moştenitor din 20 mai 1996 eliberat de notar public G.D., de pe urma foştilor proprietari au rămas, în calitate de succesori: G.E., B.E., B.I., S.D. şi B.M., iar potrivit certificatului de naştere din 26 mai 1969, eliberat de Primăria Sectorului 4 Bucureşti, B.M.V. este fiica lui B.E. În aceste condiţii, numai pentru reclamanţii B.M.V. şi B.M. s-a făcut dovada calităţii de moştenitori ai persoanelor îndreptăţite la restituire, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa e apel a apreciat întemeiată susţinerea apelantului, în sensul că, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat restituirea în natură a imobilului din str. C.A., notificarea a privit imobilul din str. C.A., iar în cauză nu s-a făcut o expertiză tehnică de individualizare a acestuia.
Pe de altă parte, a reţinut că prin actul de vânzare cumpărare autentificat din 15 februarie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, secţia Notariat, G.B. a dobândit o porţiune de teren de 250 m.p. situat în Bucureşti, str. G.R., în V.M.V. Din procesul verbal întocmit la data de 27 octombrie 1941 de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti rezultă că proprietarul a solicitat înscrierea imobilului situat la această adresă, în baza contractului menţionat, cu precizarea că de această dată a fost indicată şi o clădire din paiantă acoperită cu carton.
În declaraţia individuală pentru impunerea veniturilor proprietăţilor clădite şi asimilate lor din 4 martie 1950, proprietarul imobilului, B.G., a indicat adresa str. C.A., Bucureşti, jud. Ilfov.
Prin procesul verbal încheiat la data de 8 mai 1964 în Dosarul nr. 9157/1961 de Tribunalul Popular al Raionului N.B. - executorii judecătoreşti, s-a constatat aplicarea măsurii confiscării totale a averii personale a condamnatului B.G., în temeiul sentinţei penale nr. 75/1961, rămasă definitivă, a Tribunalului militar Bucureşti şi anume din imobilul casă de locuit situat în Bucureşti, str. C.A., raionul N.B., construit din paiantă şi terenul loc de casă de 250 m.p. pe care se construit imobilul respectiv, situat în Bucureşti, str. C.A., raionul N.B.
Prin decizia nr. 886 din 30 iunie 1964 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului N.B., având în vedere şi procesul verbal respectiv, s-a dispus trecerea, între altele, a imobilului din str. C.A., fostă proprietate a numitului B.G., în administrarea operativă directă a întreprinderii de administraţie locativă a raionului.
Potrivit adresei din 08 iulie 2009 emise de Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Nomenclatură Urbană, artera de circulaţie din Bucureşti, sector 4, care poartă denumirea de str. C.A., a purtat denumirea de F.G.R. până la nivelul anului 1943. La nivelul anului 1945 figurau următoarele: - număr poştal nou pe str. C.A.
Potrivit registrului de revizuire a numerotării imobilelor şi apartamentelor - 1948, imobilul figura înscris pe str. C.A. S-a făcut precizarea că evidenţele menţionate nu sunt însoţite de schiţe/planuri cu identificarea imobilului la care face referire. Potrivit evidenţelor cadastrale, la nivelul anului 1986, a fost consemnat imobilul pe str. C.A., Bucureşti.
Conform adresei din 15 august 2006 emise de Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Evidenţă Proprietăţi, în evidenţele cadastrale întocmite pe bază de declaraţii în anul 1986, imobilul din str. C.A., a fost înscris cu teren în suprafaţă de 254 m.p., din care 50 m.p. construcţii, proprietate de stat, categoria de folosinţă „construcţii şi curţi";, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidenţelor I.N.T. I.C.R.A.L. (întreprinderea de construcţii, reparaţii şi administrare locativă) Berceni.
Pe baza actelor menţionate se pot stabili schimbările care au intervenit cu privire la adresa imobilului în litigiu. Astfel, la momentul dobândirii de către autorul persoanei care a formulat notificarea, terenul, în suprafaţă de 250 m.p., figura în str. G.R. La nivelul anului 1943, str. F.G.R. a primit denumirea de str. C.A. Nu există nicio informaţie din care să rezulte o schimbare a numărului poştal până în anul 1948 şi nici după revizuirea care a avut loc în acel an. Din contră, în anul 1945 au fost păstrate vechile numere. începând cu anul 1948, în evidenţele Primăriei Municipiului Bucureşti, ţinute în registrul de revizuire a numerotării imobilelor, figurează înscris pe str. C.A. Faptul că a intervenit numai o renumerotare, iar nu o alipire, rezultă din identitatea de suprafaţă, de 250/254 m.p., care reiese din evidenţele aceleiaşi instituţii.
Distinct de aceasta, a mai reţinut că, actul de preluare fiind procesul verbal încheiat la data de 8 mai 1964 în Dosarul nr. 9157/1961 de Tribunalul Popular al Raionului N.B., executorii judecătoreşti, în care se face referire atât la terenul în suprafaţă de 250 m.p., cât şi la construcţie, sunt incidente prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive";.
De asemenea, nu există probe contrare constatării dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor contestatorilor la momentul preluării abuzive. Din contră, dovezile administrate confirmă situaţia reţinută de prima instanţă. Astfel, pe lângă faptul că, fiind proprietarii terenului, implicit autorii contestatorilor erau şi proprietarii construcţiilor aflate pe acest teren, având în vedere regulile în materie de accesiune imobiliară artificială, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 492 - 494 C. civ., la dosar a mai fost depus şi procesul verbal întocmit la data de 27 octombrie 1941 de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare, care confirmă această stare de drept.
Cât priveşte motivele de apel referitoare la situaţia în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaş, a reţinut că acestea nu au nicio legătură cu cauza de faţă. În speţă, în cuprinsul adresei din 08 iulie 2009 emise de Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Nomenclatură Urbană s-a precizat că imobilul în discuţie este ocupat de familia B.M.V., în baza contractului de închiriere din 09 mai 2006, prelungit conform O.U.G. nr. 8/2004.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii G.G., D.M., S.D., B.M., N.I., B.M.V., B.C., B.C.A., B.A. şi B.E., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Referitor la dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi arată că instanţa de apel tratează incidenţa în speţă a prevederilor art. 22 şi art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 ca motive de apel, cu încălcarea principiului disponibilităţii. Efectul devolutiv al apelului este limitat la regula potrivit căreia instanţa de apel va proceda la o noua judecata asupra fondului, numai în limitele criticilor apelantului.
Motivele de apel vizează partea din sentinţa referitoare la suprafaţa de 250 m.p. teren pe care au revendicat-o, iară a se referi şi la construcţie. Ca urmare, devin incidente dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către Tribunal.
Faptul că notificarea a fost formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 doar de către reclamanta B.M.V. nu se poate substitui într-un motiv de apel, astfel cum a reţinut instanţa de apel. Potrivit jurisprudenţei şi literaturii de specialitate, efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea părţii de a supune judecăţii în apel toate problemele de fapt şi de drept care au fost ridicate în prima instanţă. Din actele cauzei rezultă, fără putinţă de tăgadă, că apelantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nu s-a prezentat la judecata în fond şi nu a depus întâmpinare, sens în care devin incidente dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., care prevăd sancţiunea decăderii, potrivit căreia apelantul nu va mai putea invoca în apel motive noi care nu au mai fost invocate la fond sau arătate în motivarea apelului.
Problema de fapt şi de drept a lipsei de identitate dintre notificatoare şi ceilalţi reclamanţi a fost subliniata de instanţa de fond în considerentele sentinţei.
Raportat la faptul că hotărârea primei instanţe a fost atacată numai cu privire la anumite aspecte, faptul neformulării notificării de către toţi moştenitorii, precum şi dovada calităţii de moştenitori a reclamanţilor au intrat în puterea lucrului judecat.
Cu privire la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea legii, în sensul că a judecat probleme de fapt şi de drept intrate în puterea lucrului judecat.
Referitor la împrejurarea că, spre deosebire de acţiune, notificarea a fost formulată doar de unul dintre moştenitori, recurenţii arată că legal şi temeinic a reţinut instanţa de fond că notificatoarea nu a contestat calitatea de moştenitori a celorlalţi reclamanţi. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituire. Reclamanta notificatoare a înţeles să formuleze acţiunea alături de ceilalţi moştenitori legali ai defuncţilor proprietari ai imobilului revendicat.
Examinând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Deşi, prin recursul declarat, recurenţii reclamanţi au invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, vizând tot o aplicare greşită a legii, astfel că dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate împreună cu susţinerile subsumate acestui motiv de recurs, astfel cum au fost formulate de recurenţi.
Recurenţii au susţinut că, prin considerentele reţinute, instanţa de apel ar fi încălcat limitele efectului devolutiv al apelului şi ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut prin motivele de apel de către pârât. Or, o asemenea ipoteză nu se regăseşte în speţă, deoarece instanţa s-a pronunţat asupra motivelor de apel astfel cum au fost invocate de pârât, în dosarul Curţii de Apel acesta arătând că „deşi notificatoarea B.M.V. a formulat notificarea, acţiunea a fost semnată de către toţi moştenitorii defuncţilor B.G., B.P. şi B.E.";.
Susţinerile recurenţilor sunt, însă, întemeiate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată, recurenţii reclamanţi au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi SC A.B. SA să lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. C.A., sector 4, compus din construcţie şi teren de 250 m.p.
Prin notificarea din 31 august 2001, reclamanta O.M.V. a arătat că „revendic în numele mamei mele clădirea şi terenul aferent de la adresa mai sus menţionată";. Totodată, a învederat că „cerem revenirea proprietăţii la proprietarul de drept, respectiv moştenitorilor";. Prin ultima propoziţie a arătat şi că „anexez notificării copii ale actelor cu care justificăm şi revendicăm dreptul asupra proprietăţii.";
Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că lipsa unei procuri valabile la data formulării notificării echivalează cu lipsa unei notificări şi că, prin urmare, reclamanţii care nu au sesizat personal unitatea deţinătoare nu au dreptul la restituire.
Conform normelor legale referitoare la succesiune, dreptul subiectiv la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului pentru care s-a formulat notificare s-a transmis către moştenitori. în cauză, faptul că reclamanţii au calitatea de moştenitori nu a fost contestat.
Prin introducerea alin. (4) la art. 4 din Legea nr. 10/2001 (prin Legea nr. 247/2005), text care stabileşte că: „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire";, s-a consacrat punctul de vedere preponderent existent în practica judiciară creată de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în sensul că, împrejurarea că numai o parte dintre moştenitorii proprietarilor deposedaţi de stat au cerut restituirea imobilului are relevanţă doar în sensul că el se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.
Dispoziţiile prevăzute de art. 4 alin. (4) au scopul de a proteja interesele de ordin privat ale moştenitorului care formulează notificare, astfel că pot fi invocate doar de partea în favoarea căreia norma a fost edictată, respectiv persoana care a formulat notificare, împotriva celorlalţi moştenitori. În speţă, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General nu are niciun beneficiu prin invocarea acestui text legal, fiindu-i indiferent dacă imobilul este restituit în favoarea unuia sau a tuturor reclamanţilor, obligaţia de restituire operând în ambele situaţii pentru întregul imobil.
Pe de altă parte, având în vedere modul în care a fost formulată notificarea (atât în nume propriu, cât şi în numele celorlalţi moştenitori), precum şi atitudinea notifîcatoarei şi a celorlalţi moştenitori, se constată că între persoana notificatoare şi recurenţii reclamanţi a operat gestiune de afaceri, în sensul că, prin notificarea formulată, B.M.V. a făcut un act juridic util celorlalţi moştenitori, care reprezintă un act de conservare, întrucât s-a urmărit evitarea pierderii unei valori patrimoniale.
Pentru a fi în prezenţa gestiunii de afaceri gerantul poate lucra, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză, în acelaşi timp, în interes propriu şi în interesul altuia.
În plus, ratificarea gestiunii de afaceri duce la convertirea acesteia retroactiv într-un contract de mandat. Or, reclamanţii au arătat, chiar prin acţiunea introductivă că, îşi însuşesc notificarea formulată de comoştenitoarea lor pentru imobilul în litigiu.
Ca atare, faţă de principiul indivizibilităţii moştenirii şi având în vedere atitudinea notifîcatoarei care nu a încercat excluderea celorlalţi moştenitori, rezultă fără echivoc că, prin demersurile făcute, a urmărit valorificarea drepturilor succesorale în cadrul Legii nr. 10/2001, de către toţi moştenitorii.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi, în baza art. 312 alin. (3) din acelaşi cod, va modifica în tot decizia recurată, în sensul că, potrivit art. 296 C. proc. civ., va respinge ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii G.G., D.M., S.D., B.M., N.I., B.M.V., B.C.A., B.A. şi B.E. împotriva deciziei civile nr. 711A din 06 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 640 din 11 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2701/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2712/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
