ICCJ. Decizia nr. 2712/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2712/2012
Dosar nr. 5888/30/2009
Şedinţa publică din 23 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2131 din 15 septembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 5888/30/2009, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta U.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.500 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlul de despăgubiri morale (4.000 euro pentru suferinţa pricinuită reclamantei, câte 2.500 lei pentru suferinţa pricinuită fiecăruia dintre părinţii reclamantei şi 1.500 euro pentru suferinţa pricinuită bunicii reclamantei).
A obligat pârâtul şi la cheltuieli de judecată în cuantum de 800 lei.
Prin încheierea din 6 decembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 5888/30/2009, Tribunalul Timiş a admis cererea reclamantei pentru îndreptarea erorii materiale din considerentele, minuta şi din dispozitivul sentinţei civile nr. 2131 din 15 septembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 5888/30/2009 al Tribunalului Timiş, în sensul că se va menţiona suma de 2.500 euro pentru suferinţa pricinuită fiecăruia dintre părinţii reclamantei, iar nu suma de 2.500 lei, cum în mod greşit s-a menţionat.
Prima instanţă a reţinut că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestor persoane, dar pentru suferinţa îndurată de acestea şi pentru recompensarea într-o oarecare măsură a aceloraşi persoane, victime ale măsurilor abuzive, soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv, în speţă, constatându-se că reclamanta acţionează atât în nume propriu, cât şi pentru suferinţa părinţilor ei şi a bunicii paterne, ca descendentă de gradul I şi II.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: … e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;”
Situaţia de fapt invocată şi probată de reclamantă se grefează întocmai pe ipoteza de text, ea, cât şi părinţii şi bunica paternă fiind supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparaţii conform Legii nr. 221/2009.
Printre criteriile generale identificate de prima instanţă, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării, în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule, consecinţele negative suferite reclamanţi pe plan fizic şi psihic rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză, gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea despăgubirilor, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată.
Tribunalul a ţinut seama şi de respectarea dispoziţiilor art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010.
Despăgubirile materiale solicitate au fost însă respinse ca nefondate, în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, ce condiţionează acordarea lor de împrejurarea ca să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 ori Legea nr. 247/2005, neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară şi un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri.
Nefondată se priveşte a fi din perspectiva aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. b) din lege şi solicitarea reclamantei de acordare a despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile indicate în acţiune.
Neîntemeiată pentru aceleaşi motive este şi solicitarea acordării sumei solicitate pentru pretinsa reparaţie adusă casei la înapoierea din Bărăgan, nefiind vorba despre un bun imobil vizat şi solicitat în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, ci de o creanţă ce nu se circumscrie prevederilor legale arătate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi reclamanta iar prin decizia civilă nr. 654 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă s-a respins apelul reclamantei şi s-a admis apelul pârâtului Statul Român, fiind schimbată în parte hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii în totalitate a acţiunii. Apelul pârâtului Statul Român a fost declarat şi împotriva încheierii de şedinţă din 26 decembrie 2010 a Tribunalului Timiş, fiind respins, reţinându-se următoarele considerente:
Reclamanta U.E. nu mai poate beneficia de despăgubirile morale solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 2217/2009, întrucât acest text legal a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei U.E., şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu se poate reţine nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire/respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Pe de altă parte, autorii reclamantei au beneficiat, iar reclamanta beneficiază şi în prezent de indemnizaţia lunară acordată în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin întâmpinare la apelurile pârâtului, reclamanta a susţinut că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu poate retroactiva şi deci nu se poate aplica proceselor începute anterior.
Pe de altă parte însă, prin apelul său reclamanta invocă în favoarea sa decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, situaţie în care solicită înlăturarea limitării despăgubirilor morale.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile materiale, în mod corect a fost respins de către prima instanţă.
Contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului agricol în perioada deportării şi a degradărilor cauzate imobilului nu se încadrează în noţiunea de bunuri confiscate la care face referire Legea nr. 221/2009.
În privinţa celorlalte bunuri indicate în acţiune, reclamanta nu a făcut dovada în condiţiile art. 1169 C. civ. că aceste bunuri au fost confiscate ca efect al măsurii deportării.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta U.E. solicitând în principal modificarea ei în sensul admiterii apelului său şi pe cale de consecinţă modificarea ei în sensul admiterii apelului său şi pe cale de consecinţă trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiş.
În subsidiar reclamanta a solicitat modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii precizate.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte:
O primă critică vizează greşita apreciere privind incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale, în condiţiile în care potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
O altă critică, vizează greşita soluţionare a celui de-al doilea petit al acţiunii introductive, ce are ca temei de drept dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, se susţine de către recurentă că, instanţa de apel în mod greşit reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1169 C. civ. câtă vreme probele solicitate pentru dovedirea bunurilor confiscate i-au fost respinse.
În aceeaşi idee se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în condiţiile în care instanţa de fond nu a examinat unul din petitele acţiunii.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul dedus judecăţii vizează acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 221/2009 pentru măsura administrativă constând în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu pentru ea, părinţii şi bunica paternă, în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955.
Un al doilea petit al acţiunii principale, vizează şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, respectiv a 18,37 ha teren.
Această pretenţie a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 ce reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1946 – 22 decembrie 1989 republicată cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 246/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente cu modificările şi completările ulterioare.
Din condiţia impusă expres de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate şi anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, rezultă că, numai echivalentul bănesc al bunurilor intrate în domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005.
Ca atare, în domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001 astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 nu intră decât terenurile şi construcţiile imobile prin natură) şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie). În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 211/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natură şi utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie).
Din această perspectivă trebuie examinate cererile formulate în condiţiile prevăzute de art. 5 lit. b) din legea nr. 221/2009.
În speţă, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 în ce privesc pretenţiile formulate în petitul doi al acţiunii, ce vizează despăgubiri pentru terenul de 18,37 ha, cu privire la care reclamanta a arătat că a fost confiscat prin măsura administrativă luată faţă de părinţii şi bunica sa.
Deşi investită cu o cerere în condiţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, în ce priveşte solicitarea reclamantei, ce viza bunurile confiscate, ca efect al măsurilor administrative dispuse asupra familiei sale, instanţele nu au dispus în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., administrarea probelor necesare pentru dovedirea pretenţiilor solicitate.
Or, în condiţiile în care reclamantei i-a fost respinsă cererea de probaţiune formulată, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1169 C. proc. civ.
Deşi acest aspect a constituit motiv de apel, instanţa de apel nu a avut în vedere că i-au fost respinse probele solicitate pentru dovedirea situaţiei legate de pretenţiile solicitate, şi de situaţia bunurilor confiscate.
Cum acest aspect nu a fost analizat, în mod greşit s-a reţinut că reclamanta nu şi-a dovedit pretenţiile.
A reţine incidenţa art. 1169 C. proc. civ. în condiţiile respingerii cererilor de probaţiune, echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Or, noţiunea de proces echitabil presupune în principal respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, printre care cel al dreptului la apărare şi cel al contradictorialităţii, iar potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea să facă respectată şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil.
Din această perspectivă, urmează a se admite recursul reclamantei, a se casa hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, urmând ca în rejudecare să fie administrate probe în ce priveşte cererea reclamantei legată de despăgubirile pentru bunurile imobile solicitate în condiţiile prevăzute de art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea instanţa în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., urmează ca în respectarea principiului contradictorialităţii să pună în discuţia părţilor şi Decizia nr. 12/2011 dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta U.E. împotriva deciziei nr. 654/A din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara - secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 271/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2716/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
