ICCJ. Decizia nr. 274/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.274/2012
Dosar nr.819/118/2008
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 03 mai 2007, reclamanţii Ş.R. şi A.M.N. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Eforie, prin primar şi J.C., să se constate că Statul român nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în localitatea Eforie, str. D. şi să fie obligaţi pârâţii sa-i lase în deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, respectiv: pârâtul Oraşul Eforie - terenul în suprafaţă de 121 m.p., iar pârâtul J.C. - construcţia şi terenul în suprafaţă totală de 741 m.p.
În motivare s-a arătat că autorul reclamanţilor, numitul M.Ş., a fost proprietarul lotului nr. 85 situat în Staţiunea Balneară C.S., judeţul Constanţa, compus din teren în suprafaţa de 862 m.p. şi construcţia V.I. şi că prin Legea nr. 139/1940 acesta a fost rechiziţionat de Statul român.
Reclamanţii au susţinut că titlul statului nu este valabil, întrucât contravenea dispoziţiilor din Constituţia României din 1948, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi dispoziţiilor art. 481 C. civ.
S-a mai arătat că pârâtul J.C. deţine în prezent imobilul construcţie şi o parte din teren, pe care l-a dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 680 din 09 mai 2005 la B.N.P.A. J.D. – D.V., de la alte persoane fizice, în urma unor vânzări succesive. Vânzătorul iniţial a fost SC C.S. SA, unitatea deţinătoare, care a şi emis Decizia nr. 5 din 26 aprilie 2002 prin care a respins cererea de restituire în natura a imobilului formulată de reclamanţi prin notificarea nr. 132 din 09 august 2001.
Reclamanţii au mai susţinut, în motivarea cererii că, prin dispoziţia nr. 660 din 12 septembrie 2002, Primăria Oraşului Eforie a respins cererea de restituire în natură a întregului imobil compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 862 m.p., care formează lotul 85, parcelarea Movilă Techirghiol, propunând restituirea prin echivalent bănesc în valoare de 17.500 dolari S.U.A. a terenului în suprafaţă de 862 m.p.
De asemenea, au arătat că toate actele de înstrăinare succesive sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul J.C. a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamanţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor pe care le-a adus imobilului şi instituirea unui drept de retenţie aspra bunului până la plata integrală a creanţei.
Pârâtul a formulat şi cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu B.D. si B.J.A. (fosta C.J.A.), prin care a solicitat obligarea acestora la restituirea sumei de 475.800 lei achitată în baza contractului de vânzare - cumpărare din 09 mai 2005, drept preţ al imobilului, precum şi plata cheltuielilor ocazionate de încheierea actului autentic şi de intabulare a acestuia, sume actualizate cu coeficientul de inflaţie şi dobânda comercială bancară calculată pentru depozite la termen, de la data achitării şi până la plata integrală a debitului.
La rândul lor, chemaţii în garanţie B.D. si B.J.A. au chemat-o în garanţie, în temeiul art. 1337 C. civil, pe vânzătoarea P.F., de la care au cumpărat imobilul în baza contractului de vânzare - cumpărare din 22 decembrie 2003. Aceiaşi cumpărători, D. si B.J.A., au formulat cerere de chemare în garanţie, pe cale oblică, în contradictoriu cu Oraşul Eforie, prin primar şi SC C.S. SA, de la care au susţinut că P.F. a dobândit imobilul.
Prin sentinţa civilă nr. 728 din 23 aprilie 2010, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată cererea de suspendare a soluţionării cauzei până la soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei emisă de Primarul Oraşului Eforie în temeiul Legii nr. 10/2001 (formulată de pârâtul J.C. şi întemeiată pe dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ.), a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de acelaşi pârât şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibila pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Ş.R. şi A.M.N.
Prin Decizia nr. 286/ C din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că acţiunea reclamanţilor, formulată la 03 mai 2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este întemeiată pe art. 480 şi art. 481 C. civil. Restituirea în natură a aceluiaşi imobil a fost solicitată de reclamanţi şi în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, prin notificarea nr. 1328 din 09 august 2001, care a fost soluţionată prin Decizia nr. 5 din 26 aprilie 2002 a SC C.S. SA, în sensul respingerii cererii de restituire în natură a activului Vila Puşkin şi a terenului în suprafaţă de 862 mp situate în Eforie Sud, şi prin dispoziţia nr. 660 din 12 septembrie 2002 a Primăriei Oraşului Eforie, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a aceluiaşi imobil şi s-a propus restituirea prin echivalent bănesc în valoare de 17.500 dolari S.U.A. pentru terenul în suprafaţă de 862 m.p.
Această din urmă dispoziţie a fost atacată de reclamanţi în instanţă, iar prin sentinţa civilă nr. 124 din 27 ianuarie 2005 a Tribunalului Constanţa a fost anulată, Primarul oraşului Eforie fiind obligat să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului teren şi construcţie.
Constatând că, anterior prezentului demers procesual, reclamanţii au uzat de procedura specială de restituire reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut ca fiind corect raţionamentul primei instanţe, care, în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii, a pornit de la principiul generalia specialibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială şi care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).
În sprijinul concluziei sale, instanţa de apel a reţinut soluţia şi considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, faţă de care a apreciat că soluţionarea acţiunii reclamanţilor nu poate fi făcută decât în raport de reglementarea specială.
S-a considerat nefondată critica apelanţilor referitoare la încălcarea dreptului de acces la instanţă, reţinându-se că legiuitorul român a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, dar şi dreptul de formula contestaţie în instanţă (căreia i se conferă o jurisdicţie deplină), după cum există şi posibilitatea de a se supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, astfel că este pe deplin asigurat accesul efectiv la justiţie.
În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor referitoare la diferenţele procedurale care există între calea acţiunii în revendicare de drept comun întemeiată pe art. 480 C. civ. şi cea a contestaţiei, prevăzută de art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că potrivit principiului electa una via, partea este obligată să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins. Or, în cauză, reclamanţii au uzat de acest drept, optând pentru utilizarea procedurii legii speciale, în cadrul căreia li s-a şi stabilit, chiar dacă în mod nedefinitiv, dreptul la restituirea în natură a întregului imobil care constituie obiectul material al litigiului de faţă.
Împrejurarea că, urmare a înstrăinării imobilului revendicat, restituirea în natură a acestuia nu ar mai fi posibilă în cadrul procedurii speciale întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, nu justifică posibilitatea restituirii lui în acţiunea în revendicare de drept comun, pentru că s-ar aduce atingere principiului electa una via, conform căruia, aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia.
Cum reclamanţii au ales calea de realizare a dreptului lor, în cadrul căreia s-a dispus, în primă instanţă, atât asupra caracterului preluării imobilului în proprietatea statului, cât şi a calităţii lor de persoane îndreptăţite şi a posibilităţii de restituire în natură a întregului bun, nu mai pot reveni asupra deciziei anterioare şi să utilizeze procedura dreptului comun, indiferent de natura reparaţiei care s-ar putea obţine în temeiul reglementării speciale.
În finalul considerentelor deciziei din apel s-a reţinut că, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilele care intră sub incidenţa acestui act normativ nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, temei invocat, de asemenea, de apelanţi, deoarece aceştia nu dispun de un „bun actual", neavând o recunoaştere a dreptului lor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. pr. civ., reclamanţii Ş.R. şi A.M.N.
Pe parcursul soluţionării cauzei a intervenit contractul de cesiune a drepturilor succesorale autentificat sub nr. 1531 din 10 mai 2011 de B.N.P. F.R., contract în baza căruia a fost introdus în cauză, în calitate de recurent reclamant cesionarul M.M.O.
În motivarea recursului se susţine aplicarea greşită a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, deoarece s-a avut în vedere numai prima problemă dezlegată, respectiv, cea referitoare la prioritatea legii speciale, nu şi celelalte aspecte privind conflictul dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin această decizie în interesul legii s-a recunoscut admisibilitatea unei acţiuni în revendicare de drept comun chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Recurenţii au susţinut că au un „bun" în sensul Convenţiei, precum şi ineficienţa căii oferite de legea specială, iar respingerea acţiunii pe temeiul excepţiei de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenţie.
La termenul de judecată din data de 20 ianuarie 2012, recurentului – reclamant M.M.O. a solicitat suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 2460/36/2005 al Curţii de Apel Constanţa, cu termen de judecată la 1 iunie 2012, având ca obiect contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul care face obiectul prezentului recurs.
Înalta Curte găseşte neîntemeiată cererea de suspendare a judecăţii în această fază procesuală, în raport de împrejurarea că limitele judecăţii în recurs se circumscriu exclusiv modului de rezolvare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pentru motivul de inadmisibilitate reţinut de instanţa de apel, problemă de drept a cărei dezlegare nu depinde de modul de soluţionare a contestaţiei formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Examinând Decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Înalta Curte găseşte recursul fondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa a fost învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având ca obiect un imobil preluat de stat prin rechiziţie, în temeiul Legii nr. 139/1940, reclamanţii invocând nevalabilitatea titlului statului, precum şi a transmisiunilor succesive, dar şi existenţa în patrimoniul lor a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În justificarea menţinerii soluţiei de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel s-a raportat la dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în problema priorităţii normelor din legea specială faţă de norma generală, ignorând problema de drept a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, problemă de drept dezlegată distinct în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin această decizie, Înalta Curte nu a stabilit că acţiunile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar fi inadmisibile, aşa cum s-a reţinut în decizie recurată.
Dimpotrivă, potrivit considerentelor deciziei în interesul legii, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Or, pentru a se putea stabili dacă reclamantul justifică existenţa unui „bun actual" în patrimoniul său şi în ce măsură dreptul său la respectarea proprietăţii trebuie să prevaleze sau nu în raport cu dreptul invocat de pârât (aspecte care nu fac obiect de analiză în procedura specială de acordare de măsuri reparatorii regelementată de Legea nr. 10/2001), prima instanţă ar fi trebuit să intre în verificări pe fondul cererii de chemare în judecată. În speţă, însă, prima instanţă nu a examinat şi nu a aplicat, la cazul concret dedus judecăţii, soluţiile de principiu statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, respingând de plano acţiunea pe considerentul că reclamanţii au deschisă calea procedurii speciale.
Această soluţie, menţinută de instanţa de apel, este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a deciziei în interesul legii, motiv pentru care, în raport de prevederile art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (3) şi art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impune admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. formulată de recurentul - reclamant M.M.O. (cesionar), ca neîntemeiată.
Admite recursul declarat de reclamanţii A.M. şi Ş.R. (cedentă) şi continuat de M.M.O. (cesionar) împotriva deciziei civile nr. 286/ C din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Modifică Decizia în sensul că:
Admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civilă nr. 782 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 27/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 241/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
