ICCJ. Decizia nr. 289/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 289/2012
Dosar nr. 46299/3/2007
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 106/ A din 3 februarie 2011, a respins, ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant M.F. împotriva sentinţei civile nr. 591 din 23 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Ministerul Apărării Naţionale şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 46299/3/2007, la data de 19 decembrie 2007, reclamantul M.F. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata daunelor materiale şi morale în cuantum de 5.250.000 lei, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamant ca urmare a bolii dobândite în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost încorporat în cadrul forţelor armate la data de 26 iunie 2002 la UM Curtea de Argeş, fiind ulterior detaşat la UM Sfântul Gheorghe.
Înainte de încorporare a fost verificat şi testat din punct de vedere medical, fizic şi psihic, cu ocazia analizelor complete efectuate la primirea ordinului de recrutare şi de incorporare, şi, în considerarea stării de sănătate impecabile şi a condiţiei sportive deosebite, a fost repartizat la trupele de elită.
A mai precizat reclamantul că, în toată perioada în care a efectuat serviciul militar, nu a beneficiat de nici o învoire, permisie sau concediu şi nu a părăsit Unitatea Militară, decât împreună cu colegii. Singurul său contact cu persoane din afara unităţii a fost cu ocazia celor trei serii de vaccinări obligatorii, la care s-a prezentat împreună cu colegii din pluton.
După o iniţială preselecţie, a fost repartizat şi a efectuat cursuri de bucătar, lucrând la bucătăria Unităţii Militare din Curte de Argeş, urmând să obţină o diplomă la terminarea stagiului profesional.
În timpul serviciului militar, deoarece se simţea rău, acuzând stări de greaţă, vărsături şi o slăbiciune generală, a fost internat, iar în urma investigaţiilor a fost depistat cu virusul HIV, grupa IV OSM (ARC).
La data de 21 noiembrie 2002, i s-a eliberat de spitalul Militar Braşov, certificatul medical din 21 noiembrie 2002, în cuprinsul căruia s-a menţionat "boală contractată în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare", motiv pentru care reclamantul consideră că întreaga culpă revine comandantului UM Curte de Argeş de la acel moment, în calitate de prepus al Ministerului Apărării Naţionale.
Mai arată reclamantul că a fost clasat inapt şi lăsat la vatră, a urmat o perioadă foarte grea de la aflarea acestui verdict, fiind condamnat la moarte fără nici o vină, că s-a mutat la Bucureşti pentru continuarea investigaţiilor.
La data de 28 martie 2006, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare a Persoanelor cu handicap pentru Adulţi, i s-a stabilit un handicap grav, starea de sănătate urmând a fi revizuită după 12 luni.
În luna martie 2007, prezentându-se din nou în faţa comisiei, i s-a stabilit un handicap grav cu asistent personal permanent, având capacitatea de muncă redusă la 10%, situaţie definitivă şi tară şanse de supravieţuire.
Reclamantul mai arată că afecţiunea pe care o are trebuie să beneficieze de un tratament adecvat, cu regim alimentar corespunzător, susţinut cu vitamine şi minerale, de condiţii bune de locuit, de îngrijiri speciale, cu includerea şedinţelor de psihoterapie, pentru a putea exista şansa de prelungire a vieţii.
A mai menţionat reclamantul că, după îmbolnăvire, a fost exclus din cercurile de prieteni şi cunoştinţe, îndepărtat de către rude, neputându-se integra în niciun cerc social.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi următoarele şi 1003 alin. (3) C. civ.
Pârâtul Ministerul Apărării, prin întâmpinare, a invocat prescripţia dreptului la acţiune, faţă de data biletului de externare din Spitalul militar Braşov.
Acelaşi pârât a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care, aşa cum susţine reclamantul, întreaga culpă revine comandantului UM Curte de Argeş, al cărui nume nu a fost indicat şi nu s-a făcut dovada că era angajat al Ministerului Apărării Naţionale.
Pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, deoarece nu s-a făcut dovada îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 591 din 23 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Apărării Naţionale, s-a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea formulată, ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că reclamantul nu a făcut nici o dovadă de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, pentru a putea beneficia de dispoziţiile privind repunerea în termen sau de reluare a termenului de prescripţie.
Împotriva sentinţei civile de mai sus a formulat apel apelantul reclamant M.F.
În motivarea apelului a arătat că în realitate, momentul la care a putut bănui amploarea „pagubei", respectiv întinderea prejudiciului, a fost data de 28 martie 2006, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare, când i s-a stabilit un handicap grav;
În anul 2007, cu ocazia reevaluării, s-a stabilit că handicapul este grav, permanent şi nerevizuibil, iar capacitatea de muncă este de numai 10%.
Curtea de Apel, respingând apelul reclamantului, a reţinut următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul general de 3 ani. Acesta se calculează de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de aceasta.
Potrivit celor susţinute de apelantul - reclamant, în urma investigaţiilor efectuate asupra stării sale de sănătate, acesta a fost depistat cu virusul HIV, eliberându-i-se, la data de 21 noiembrie 2002, un bilet de externare din Spitalul Militar Braşov din care rezultă infecţia HIV grupa IV OMS (ARC).
La aceeaşi dată, Spitalul Militar Braşov a emis un certificat medical, în temeiul căruia reclamantul a fost trecut în rezervă şi clasat inapt serviciului militar.
În esenţă, fiind lăsat la vatră pe acest considerent, la numai 4 luni de la incorporare, se poate concluziona că, cel mai târziu la data de 21 noiembrie 2002, reclamantul cunoştea, cu certitudine, elementele necesare atragerii răspunderii delictuale pentru fapta pretins ilicită a prepusului Ministerului Apărării Naţionale, dată de la care începe să curgă termenul general de prescripţie, care s-a împlinit la 21 noiembrie 2005.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamantul nu a făcut nici o dovadă de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei. Chiar dacă la data de 28 martie 2006 a fost emis un certificat privind încadrarea sa într-un grad de handicap, Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap nu a făcut decât să constate, potrivit dispoziţiilor art. 87 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, gradul de handicap corespunzător, în temeiul tuturor actelor medicale deţinute (rezultate analize, bilet ieşire din spital, trimitere de la medicul de familie, referatul medicului specialist).
Data certificatului de încadrare în grad de handicap din 28 martie 2006 este fără relevanţă în ceea ce priveşte termenul de la care curge prescripţia dreptului la acţiune. Comisia de evaluare nu are atribuţii în investigarea medicală a subiecţilor ori în stabilirea diagnosticului acestora, ci, în baza unor acte medicale preexistente, decide încadrarea în gradul de handicap pentru ca titularii să poată beneficia de protecţia specială şi de drepturile stabilite în mod legal în beneficiul acestora.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul arată că instanţele au determinat greşit momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie.
Prin menţionarea unui diagnostic, fie chiar şi cel de HIV, nu se putea stabili cu certitudine întinderea prejudiciului, fiecare persoană răspunzând diferit la tratament şi putând fi încadrat într-un grad sau altul de handicap, în funcţie de gradul de reducere a capacităţii de muncă.
Singurul moment la care a putut bănui amploarea „pagubei", respectiv întinderea prejudiciului, a fost la data de 28 martie 2006, când, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi, i s-a stabilit un handicap grav, starea sa de sănătate urmând însă a fi revizuită după 12 luni. În anul 2007, în urma reevaluării, s-a stabilit că handicapul este grav, permanent şi nerevizuibil iar capacitatea de muncă este de numai 10%.
Astfel, consideră că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este 27 martie 2007, respectiv data emiterii certificatului nerevizuibil de atestare a handicapului grav din 27 martie 2007, aceasta fiind data de la care recurentul putea cunoaşte elementele necesare atragerii răspunderii delictuale pentru fapta ilicită.
Solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie obligarea pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata daunelor materiale şi morale, pe temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmarea infestării reclamantului cu virusul HIV. Maladia provocată de acest virus cunoaşte mai multe etape evolutive, în prima etapă a infestării şi ulterior, în primele luni până la câţiva ani, mulţi dintre bolnavi păstrându-şi capacităţile fiziologice şi funcţionale şi putându-şi continua activitatea profesională.
Pe parcursul evoluţiei bolii, de la momentul cunoaşterii stării de seropozivitate, persoana în cauză trece prin inevitabile schimbări în plan moral (relaţia bolnavului cu sinele, cât şi cu cei din jur, excluderea familială şi socială) şi din punct de vedere economic (pierderea treptată a capacităţii de muncă, reducerea veniturilor, creşterea graduală a cheltuielilor medicale).
Dacă la momentul aflării diagnosticului, pacientul încearcă în principal un prejudiciu de ordin moral, manifestările clinice ulterioare ale bolii determină agravarea treptată a acestui prejudiciu, precum şi apariţia celui material, care, de asemenea, sporeşte pe măsură ce bolnavul trece în fazele superioare ale bolii.
În realitate, bolnavul nu poate aprecia la momentul aflării diagnosticului care este prejudiciul concret şi întinderea acestuia, agravarea stării de sănătate având drept consecinţă sporirea treptată a prejudiciului, care echivalează cu apariţia unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine.
Este adevărat că, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie de 3 ani pentru prejudiciul invocat curge de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea.
În speţă, consecinţa infestării cu virusul HIV s-a concretizat nu numai într-un prejudiciu determinabil şi imediat evaluabil, dar şi într-un prejudiciu succesiv, care este consecinţa caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala evoluează, iar consecinţele dăunătoare se produc continuu şi într-o perioadă variabilă de timp.
Nu se poate susţine că reclamantul ar fi trebuit să cunoască la data aflării diagnosticului care va fi întinderea prejudiciului, întrucât evoluţia bolii, reacţia pacientului la tratament, nevoile sale materiale şi consecinţele pe plan moral nu puteau fi cuantificate la acel moment. în această situaţie, prescripţia începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv.
Reclamantul a solicitat daune morale şi materiale indicând o sumă globală. În raport de susţinerile reclamantului şi probele administrate instanţa trebuia să stabilească în concret în ce constă prejudiciul material şi moral invocat, pe ultimii 3 ani anteriori promovării acţiunii, faţă de faptul că starea de boală este de natură să genereze prejudicii succesive în timp.
În raport de specificul situaţiei de fapt descrise în acţiune, instanţa trebuia să administreze probele necesare pentru a se stabili când au fost efectuate cheltuielile pentru tratament, regim alimentar, condiţii de locuit, îngrijiri, şedinţe de psihoterapie, acţiunea neputând fi respinsă ca prescrisă dacă acestea au fost efectuate în cei trei ani anteriori promovării acţiunii.
Situaţia este aceeaşi în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului. Din motivarea acţiunii rezultă că prejudiciul moral se datorează excluderii din societate, situaţie care nu s-a petrecut în ziua aflării diagnosticului, ci ulterior pe parcursul evoluţiei bolii, inclusiv în ultimii 3 ani anteriori înregistrării acţiunii pe rolul instanţei.
În consecinţă, în rejudecare instanţa trebuie să stabilească dacă, din totalul pagubei materiale şi morale invocate prin acţiune, cel puţin o parte se localizează, ca moment al producerii, în intervalul termenului general de prescripţie, iar în caz afirmativ, pentru prejudiciul astfel localizat, urmează a se analiza îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, ce constituie aspecte de fond ale pricinii.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de reclamantul M.F., să caseze Decizia recurată, iar în temeiul art. 297 din acelaşi cod, să admită apelul declarat, să desfiinţeze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul M.F. împotriva deciziei civile nr. 106/ A din 03 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia atacată în sensul că:
Admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 591 din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 28/2012. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 25/2012. Civil. Fond funciar. Revizuire -... → |
|---|
