ICCJ. Decizia nr. 290/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Actiune in regres. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.290/2012
Dosar nr.10241/3/2009
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 martie2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul Ministerul Apărării Naţionale a chemat în judecată pe pârâţii T.I., B.V., C.I.L. şi D.I., solicitând obligarea acestora la plata următoarelor sume de bani: T.I. - 1.481.340,83 lei, B.V. - 276.007,50 lei, C.I.L. - 276.007,50 lei şi D.I. - 222.166,67 lei. De asemenea, a solicitat obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale, începând cu data de 28 septembrie 2006 până la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 255/22 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtul T.I. la plata sumei de 1.481.340,83 lei, pe pârâtul B.V. la plata sumei de 276.007,50 lei, pe pârâtul C.I.L. la plata sumei de 276.007,50 lei şi pe pârâtul D.I. la plata sumei de 222.166,67 lei, precum şi a dobânzii legale aferente începând cu data de 28 septembrie 2006 până la data plăţii efective, în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că, în temeiul sentinţei penale nr. 329 din 23 mai 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosar nr. 893/2005, definitivă prin Decizia nr. 121 din 20 martie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, reclamantul Ministerul Apărării Naţionale a fost obligat în solidar cu inculpaţii (pârâţii din prezenta cauză), la plata sumei de 3.778.530 lei, reprezentând daune materiale, morale şi cheltuieli de judecată către cele 83 de părţi civile constituite în dosarul menţionat. Din acest debit, Ministerul Apărării Naţionale mai are de recuperat suma de 2.255.522,50 lei.
Angajarea răspunderii pârâţilor a fost instituită în urma stabilirii vinovăţiei acestora, în timp ce răspunderea reclamantului Ministerul Apărării Naţionale a fost instituită în calitate de parte responsabilă civilmente, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., comitenţii fiind responsabili de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.
Cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv situaţia privind plata despăgubirilor la care a fost obligat Ministerul Apărării Naţionale, acesta a făcut dovada plăţilor către părţile civile, astfel încât solicitarea recuperării acestor sume de la pârâţii vinovaţi este legitimă.
Nu a fost primită apărarea pârâţilor potrivit căreia aceştia ar fi executat un ordin, faţă de faptul că aceste apărări au fost analizate de instanţe când au stabilit irevocabil vinovăţia şi răspunderea penală şi civilă a pârâţilor, astfel încât, în prezentul litigiu, nu se impune o astfel de analiză.
De asemenea, a fost înlăturată apărarea în sensul obligării doar la jumătate din sumele achitate de reclamant, reţinându-se că acesta are la îndemână acţiunea în regres împotriva pârâţilor pentru recuperarea integrală a sumelor achitate către părţile civile din procesul penal.
Prin Decizia nr. 7 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurările sociale, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii pârâţi C.I.L., T.I., B.V. şi D.I.
Instanţa de apel a înlăturat critica vizând modul greşit de soluţionare a cererii de suspendare a judecăţii până la soluţionarea cererii adresate de apelanţi Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinând că nu a fost încălcată nici o normă de procedură, cazurile de suspendare obligatorie sau facultativă a judecăţii fiind limitativ prevăzute de art. 242, art. 243 şi art. 244 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 244 pct. 1 C. proc. civ., s-a reţinut că, deşi textul nu prevede in terminis, este acceptat faptul că judecata concomitentă trebuie să aibă loc în faţa unei instanţe naţionale, iar nu supranaţionale cum este Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, plângerile adresate de apelanţii pârâţi Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot avea ca finalitate rejudecarea cauzei penale, cum s-a susţinut în motivele de apel, ci verificarea încălcării pretinse asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale reglementate prin dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin hotărârea instanţei penale. O eventuală condamnare a Statului român nu poate constitui motiv de întrerupere a cursului judecării cauzei civile de faţă, însă poate constitui temei pentru revizuirea cauzelor, conform art. 322 pct. 9 din C. proc. civ.
Cât priveşte criticile tuturor apelanţilor asupra fondului cauzei, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa nr. 329 din 23 mai 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 893/2005, au fost condamnaţi inculpaţii M.I., general col. (r.) T.I., col. B.V., lt. col. C.I.L., maior D.I. la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 174 alin. (1) C. penal, respectiv infracţiunea de instigare la omor; au fost obligaţi inculpaţii să plătească despăgubiri şi cheltuieli judiciare celor 83 părţi civile, în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naţionale; a fost respinsă cererea de obligare în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român, în calitate de parte responsabilă civilmente.
În considerentele acestei hotărâri penale s-a arătat, detaliat, pentru fiecare parte civilă, care a fost prejudiciul încercat prin împuşcare în cadrul evenimentelor din 21 - 22 decembrie 1989 la Cluj Napoca, care a fost trauma psihică şi care a fost pierderea materială încercată de fiecare şi despăgubirea acordată. De asemenea, s-a arătat că în fiecare caz în parte inculpaţii răspund în solidar de plata daunelor, deoarece fiecare în parte şi împreună au contribuit la producerea prejudiciului.
În solidar cu inculpaţii a fost obligat, în calitate de parte civilmente responsabilă, Ministerul Apărării Naţionale deoarece, potrivit art. 1000 alin. (3) C. civil, comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat. Temeiul răspunderii comitentului pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale prepuşilor îl constituie obligaţia de a garanta despăgubirea celor ce au suferit daune prin acţiunile comise de prepuşi. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în considerentele sentinţei, că Ministerul Apărării Naţionale, comitentul, nu este vinovat, el este doar un garant, calitate care îi dă dreptul ca, după despăgubirea victimei, să ceară prepusului să achite suma pe care a plătit-o părţii vătămate. Răspunderea comitentului este deci, un caz excepţional de răspundere fără culpă. Este riscul de activitate pe care comitentul trebuie să-l suporte, căci paguba a fost cauzată de această extindere, prin prepuşi, a propriei activităţi. În ultima analiză însă, prepuşii şi nu comitentul plătesc daunele, plată pe care el, comitentul, o garantează. Cu alte cuvinte, comitentul care plăteşte integral despăgubirea are o acţiune de regres, în temeiul art. 998-999 C. civil, împotriva propriilor prepuşi şi împotriva altor prepuşi sau comitenţi.
Împotriva acestei hotărâri penale s-a exercitat recursul de către inculpaţi, partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naţionale şi o parte din părţile civile. Prin Decizia nr. 121 din 20 martie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în Dosarul nr. 1109/1/2005, recursurile au fost respinse ca nefondate. Criticile referitoare la soluţionarea acţiunii civile în procesul penal, ridicate de inculpaţi şi partea responsabilă civilmente cât priveşte cuantumul sau nejustificarea despăgubirilor, au fost găsite nefondate. S-a reţinut că dreptul la reparaţie materială este reglementat prin art. 14 şi art. 346 C. pr. pen. fără însă a fi stabilit şi modul de determinare a daunelor materiale şi daunelor morale. Ca atare, sunt aplicabile normele Codului civil, respectiv dispoziţiile de principiu prevăzute de art. 998 şi art. 999, care nu fac însă distincţie între prejudiciul material şi prejudiciul moral, deşi ambele sunt supuse reparării. Cât priveşte întinderea prejudiciului suferit, instanţa penală de recurs a arătat că, pe temeiul art. 1084 C. civil, daunele materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită şi beneficiul de care partea a fost efectiv lipsită, iar daunele morale sunt stabilite prin aprecierea instanţei, subordonată însă condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate. De asemenea, instanţa penală de recurs a considerat corect stabilit raportul de prepuşenie între comitentul Ministerul Apărării Naţionale şi prepuşii inculpaţi.
În raport de cele expuse anterior, curtea de apel a constatat că, în cauza penală, s-a exercitat acţiunea civilă, în condiţiile art. 14 C. proc. pen., repararea pagubei fiind dispusă a se face, potrivit dispoziţiilor legii civile, prin plata unei despăgubiri băneşti, pentru repararea prejudiciului material, dar şi pentru repararea daunelor morale pretinse de victimele constituite părţi civile. Întrucât instanţa penală nu a determinat concret obligaţiile de plată ce revin fiecărui inculpat, însă a lămurit raporturile dintre părţi, s-a apreciat că, în prezenta cauză, urmează a se stabili regulile aplicabile în desocotirea solidarităţii pasive.
În procesul penal purtat anterior şi finalizat printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare, a fost soluţionată atât acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă, în sensul că au fost stabilite elementele răspunderii civile delictuale, conform regulilor generale din art. 998 şi art. 999 C. civil, însă cu instituirea solidarităţii pasive în plata despăgubirilor, pentru cazul special al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., dată fiind constatarea de către instanţa penală a raportului de prepuşenie întemeiat pe relaţia de subordonare între părţi.
Reţinând incidenţa principiului înscris în art. 22 C. pr. pen., potrivit căruia hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia şi constatând că instanţa civilă a fost învestită numai cu regresul comitentului Ministerul Apărării Naţionale, care a plătit despăgubirile tuturor părţilor civile, împotriva prepuşilor T.I., B.V., C.l.L. şi D.I., curtea de apel a considerat că, în această fază instanţa are competenţa limitată numai la stabilirea sumelor datorate de fiecare prepus comitentului, fără a putea în vreun fel analiza, aşa cum au cerut apelanţii, culpa atât în răspunderea penală, cât şi în răspunderea civilă. Instanţa civilă nu poate schimba ceea ce s-a statuat definitiv şi cu autoritate în procesul penal, nici în sensul înlăturării totale a obligaţiei de plată din sarcina apelantului C.I.L. şi nici în sensul stabilirii în sarcina Ministerului Apărării Naţionale a obligaţiei de plată a unei părţi din suma pretinsă apelanţilor T.I., B.V. şi D.I.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâţii T.I., B.V. şi D.I., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se arată că nu poate fi vorba despre răspundere civilă solidară, cât timp pârâţii au comis faptele cauzatoare de prejudicii urmare a ordinelor primite, nu numai de la conducerea Ministerului Apărării Naţionale, ci şi de la conducerea superioară de stat, prin hotărârea Comitetului Politic Executiv al PCR, care reprezenta, în condiţiile partidului-stat, organul suprem de conducere a ţării.
Recurenţii invocă încălcarea dispoziţiilor legale speciale în materia răspunderii materiale a militarilor: art. 7 alin. (2) din Regulamentul Disciplinei Militare, potrivit căruia comandantul poartă răspunderea pentru legalitatea şi urmările ordinului dat; art. 6 alin. (1) lit. d) din OG nr. 121 din 28 august 1998, potrivit căruia pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului sau şefului unităţii, răspunderea revine acestuia (prevedere preluată din Decretul nr. 207/1976).
Recurenţii consideră că prevederile art. 1000 C. civil trebuie interpretate în sensul că răspunderea pentru daunele produse trebuie să revină exclusiv Ministerului Apărării Naţionale, mai ales că textul respectiv şi cele următoare nu se referă la răspunderea solidară. Art. 1003 se referă la răspunderea solidară numai în cazul codebitorilor. Mai mult, noul C. civ., chiar dacă nu a intrat încă în vigoare, stabileşte la art. 1373 răspunderea exclusivă a comitentului pentru pagubele produse de prepuşi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.
În cazul în speţă, cu totul special, se impunea o interpretare restrictivă a legii, chiar dacă ar fi în contradicţie cu practica judiciară impusă de speţe care nu au nimic comun cu speţa de faţă.
Recurenţii mai susţin că în mod nelegal au fost obligaţi şi la dobânzi, fără a fi somaţi în acest sens, fără a se ţine seama că sunt în executarea pedepselor privative de libertate şi că sunt în imposibilitate de a plăti.
Intimatul C.I.L. a depus la dosar numeroase memorii, în care critică soluţia dată de instanţa penală şi susţine în esenţă punctul de vedere exprimat de recurenţi în motivarea recursului, în sensul că nu poate fi antrenată răspunderea materială a inculpaţilor, întreaga răspundere pentru repararea prejudiciului revenind Ministerului Apărării Naţionale.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenţii consideră că reclamantul nu poate pretinde pe calea cererii de chemare în garanţie restituirea sumelor plătite victimelor în temeiul hotărârii penale, deoarece răspunderea pentru prejudiciul cauzat victimelor revine exclusiv reclamantului. În acest sens, recurenţii reiterează apărările formulate în procesul penal, care au fost analizate în hotărârea penală de condamnare, şi anume, că au comis faptele cauzatoare de prejudicii urmare a ordinelor primite.
Recurenţii mai susţin că, din corelarea prevederilor art. 1000 şi 1003 C. civ., rezultă că răspunderea pentru daunele produse trebuie să revină exclusiv Ministerului Apărării Naţionale, deoarece art. 1000 nu instituie răspunderea solidară, iar art. 1003 se referă la răspunderea solidară numai în cazul codebitorilor.
În realitate, ceea ce interesează sub aspectul temeiului juridic al pretenţiilor formulate de reclamant în prezenta cauză sunt dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., care instituie un caz de răspundere pentru fapta altuia, nu pentru fapta proprie şi care instituie, contrar celor susţinute de recurenţi, o solidaritate specifică între comitent şi prepus, exclusiv în folosul victimei. Plătind despăgubirile, reclamantul nu a făcut altceva decât să avanseze în locul pârâţilor despăgubirile pe care aceştia din urmă le datorau victimelor. Însă în final, prevalează răspunderea pentru fapta proprie, adică făptuitorii trebuie să suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul având dreptul să regreseze împotriva acestora pentru recuperarea sumelor plătite.
Împotriva regresului comitentului, recurenţii pârâţi nu se pot apăra invocând prezumţia de răspundere instituită de art. 1000 alin. (3) C. civ., ci eventual pot invoca şi dovedi fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat total sau parţial producerea prejudiciului.
Dispoziţiile art. 1000 alin. (3) oferă exclusiv victimei posibilitatea de a se adresa, la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului şi prepusului deopotrivă, fie numai prepusului.
În speţă, victimele au înţeles să pretindă întreaga despăgubire de la comitent, ceea ce nu este de natură să înlăture răspunderea proprie a pârâţilor, care se concretizează în cadrul cererii de chemare în garanţie prin obligarea lor la restituirea sumelor către comitent.
Caracterul solidar al răspunderii întemeiată pe art. 1003 C. civ. are în vedere situaţia în care „delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane", ceea ce ar presupune reţinerea culpei concomitente a comitentului şi în final o răspundere proprie a acestuia întemeiată pe art. 998 C. civ. Or, în hotărârea penală de condamnare s-a reţinut în mod expres lipsa oricărei culpe a Ministerului Apărării Naţionale în producerea prejudiciului, aspect care nu mai poate fi repus în discuţie în cadrul acţiunii în regres.
În realitate, recurenţii tind la o reevaluare a vinovăţiei lor (reluând în cadrul acestui litigiu o apărare pe care au susţinut-o constant în faţa instanţei penale, respectiv îndeplinirea ordinelor militare primite şi lipsa răspunderii lor în calitate de executanţi), ceea ce ar fi contrar principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale definitive, prin care s-au stabilit faptele, persoanele care le-au săvârşit şi vinovăţia acestora.
Critica recurenţilor referitoare la dispoziţia de obligare a lor la plata dobânzilor este invocată omisso medio, nefiind formulată ca motiv de apel.
În acest sens, art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ. prevede în mod expres că: „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă". Textul reglementează una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanţei superioare împreună cu toate aspectele de fapt şi de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum).
În condiţiile în care pârâţii nu au criticat în apel dispoziţia de obligare la plata dobânzilor, cuprinsă în dispozitivul sentinţei primei instanţe, respectiv nu au susţinut argumentele invocate în recurs (lipsa punerii în întârziere şi imposibilitatea de plată datorată împrejurării că se află în stare de detenţie), aceste aspecte nu au fost analizate de instanţa de apel şi nu pot examinate pentru prima oară în recurs.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii T.I., B.V. şi D.I.I. împotriva deciziei civile nr. 7 din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurările sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 29/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
