ICCJ. Decizia nr. 2769/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2769/2012
Dosar nr. 2534/112/2010
Şedinţa publică din 25 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4504/F din 17 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind neîntemeiată.
A fost admisă în parte acţiunea civilă promovată de către reclamanţii B.F., B.M., B.I.R., B.T., U.L.M., S.M. şi D.A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Fiananţelor Publice Bistriţa-Năsăud şi în consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a lui B.T. sr. în cuantum total de 36.500 euro, în echivalent în lei, la cursul BNR din data plăţii şi pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic aplicată defuncţilor B.T. sr., B.A., B.T. jr, S.V. născută B. şi reclamanţilor B.F. şi B.M., în cuantum total de 270.000 euro, în echivalent în lei, la cursul BNR din data plăţii.
Tribunalul a reţinut, în esenţă, că antecesorul reclamanţilor B.T. senior a fost arestat la data de 08 februarie 1949, aşa cum rezultă din adresa din 17 mai 1994 eliberată de către Tribunalul Militar Cluj.
Prin sentinţa nr. 1583 din 02 noiembrie 1949, B.T. senior a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare corecţională, două mii lei amendă corecţională şi 1 an interdicţie corecţională şi confiscarea averii, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 combinat cu art. 157 C. pen. şi Decretul nr. 212.
Condamnarea suferită pe aceste temeiuri a fost calificată prin art. 2 alin. (1) lit. a) şi d), ca fiind una cu caracter politic de drept.
Adresa din 17 mai 1994 a Tribunalului Militar Cluj atestă şi împrejurarea că pedeapsa privativă de libertate a fost executată integral până la data de 08 februarie 1950.
A reţinut instanţa de fond că reclamanţii sunt copii, respectiv nepoţi ai defunctului B.T. senior, rude de gradul I şi II, aşa cum reiese din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei fiind astfel îndreptăţiţi să solicite despăgubiri, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Raportat la suferinţele psihice suferite de antecesorul reclamanţilor prin condamnarea cu caracter politic suferită, condiţiile concrete în care ele s-au produs, relevate de către martorul audiat în cauză, precum şi la durata pedepsei privative executate, Tribunalul a apreciat că prin condamnare s-a produs un prejudiciu moral, însă cuantumul acestuia nu este cel pretins către reclamanţi, ci de 36.500 euro, în echivalent lei la data plăţii, măsură în care acţiunea a fost admisă.
În ceea ce priveşte măsura cu caracter politic dispusă atât faţă de soţii B.T. senior şi B.A., cât şi faţă de cei patru copii ai acestora, reclamantul B.F., reclamanta B.M., defunctul B.T. junior I (tatăl reclamanţilor B.T. jr. II, B.I.R. şi V.L.M., născută B.) şi defuncta S.V., născută B. (mama reclamanţilor S.M. şi D.A.), Tribunalul a reţinut că potrivit celor comunicate în adresa din 26 decembrie 1990 de către Ministerul de Interne, cei enumeraţi mai sus au fost dislocaţi în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 în localitatea S., judeţul Constanţa, pentru că au făcut parte din categoria chiaburi, iar restricţiile domiciliare au fost ridicate abia la 22 septembrie 1956.
Ridicarea familiei B. este atestată şi de copia din Dosarul nr. 4/1951, eliberată de Filiala Arhivelor Statului judeţului Bistriţa-Năsăud.
Tribunalul a apreciat că probele testimoniale administrate în cauză au relevat condiţiile inumane în care întreaga familie B. a fost arestată la data de 13 iulie 1950, şi transportată în vagoane de marfă până în judeţul Constanţa, fără a li se permite să-şi ia minimul de lucruri şi alimente necesare subzistenţei, şi au fost lăsaţi în câmp, fără un acoperiş deasupra capului. Familia a fost nevoită să apeleze la mila localnicilor şi să lucreze la Canalul Dunăre - Marea Neagră pentru a se întreţine. Din cauza lipsei mijloacelor materiale, copii nu au mai putut urma cursurile şcolare, fiind nevoiţi să îngrijească animale.
La expirarea restricţiilor domiciliare impuse, familia B.T. s-a stabilit în localitatea S.N., iar B.F. în locaitatea L., deoarece toate bunurile acestora din localitatea V. au fost confiscate, fiind practic obligaţi să ia viaţa de la capăt.
Tribunalul a apreciat că urmare a măsurilor administrative dispuse faţă de cei mai sus enumeraţi, ţinând cont de condiţiile concrete în care s-au produs, de suferinţele (mai ales psihice) suferite de aceştia urmare a pierderii locuinţei şi a dislocării din localitatea de domiciliu, precum şi de durata de 6 ani şi 2 luni a măsurii, aceştia au suferit un prejudiciu moral în cuantum de 45.000 euro, pentru fiecare, astfel că prejudiciul total ca urmare a măsurilor administrative dispuse faţă de familia B. se ridică la suma de 270.000 euro (6 pers. x 45.000 euro).
Apelurile declarate împotriva susmenţionatei hotărâri, ce au vizat doar soluţia dată cererii reclamanţilor având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, au fost soluţionate prin decizia nr. 228/2011 a Curţii de Apel Cluj, care a reţinut următoarele:
Reclamanţii şi-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396/11.06.2009, prevederi care, la data sesizării instanţei de judecată, 22 martie 2010, aveau următoarea redactare: ";(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare";.
Ulterior sesizării instanţei de judecată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 446/1.07.2010.
Art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat şi completat prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 - adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri - a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituţionale, în raport cu criticile formulate.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010 şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentată.
Critica reclamanţilor apelanţi privitoare la faptul că prin Deciziile Curţii Constituţionale mai sus arătate se înfrânge principiul neretroactivităţii legii civile a fost reţinută a nu fi întemeiată.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situaţia în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă şi situaţia în care o lege sau o dispoziţie legală este declarată neconstituţională iar legiuitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a aduce legea sau dispoziţia legală în acord cu Constituţia.
La soluţionarea unui proces în care nu s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituţionale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă şi nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituţională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt şi situaţiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziţia din legea ulterioară se aplică şi efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esenţa ei un caracter de unitate şi de uniformă obligativitate pentru toţi.
Concluzia celor arătate este aceea că în speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecaţii în curs are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituţionalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Pe de altă parte, nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi şi neconstituţionalitatea acesteia.
Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situaţii intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, aşa cum impune art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ., în timp ce neconstituţionalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării şi intrării ei în vigoare.
Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, Deciziile Curţii Constituţionale au efecte ex nunc, adică numai pentru situaţiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în M. Of., dar nu este mai puţin adevărat că efectul ex nunc trebuie înţeles în sensul că Deciziile Curţii Constituţionale se aplică pentru viitor, adică doar situaţiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite şi tranşate înainte de publicarea lor în M. Of.
Cu alte cuvinte, dacă situaţia juridică a fost definitiv stabilită anterior publicării în M. Of. a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, adică în ipoteza în care dreptul reclamantului la despăgubiri morale a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, atunci, efectele acestei Decizii nr. 1358/2010 nu se vor produce asupra situaţiei juridice a reclamantului întrucât, hotărârea judecătorească definitivă constituie titlul executoriu conform art. 376 alin. (1) C. proc. civ., dând naştere în patrimoniul reclamanţilor unei „valori patrimoniale”, în sensul Convenţiei, ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, iar punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii dă dreptul părţii câştigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „bun”, şi de a avea o „speranţă legitimă” în sensul că va putea să-şi valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă şi executorie (în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1973 din 04 martie 2011, Dosar nr. 2980/115/2009).
Or, în speţă, situaţia juridică a reclamanţilor apelanţi, nu a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, anterior publicării în M. Of. a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel încât, efectele aceste decizii se vor produce şi asupra situaţiei juridice pendinte a reclamanţilor.
Reclamanţii apelanţi nu se află în situaţia în care legiuitorul i-ar fi privat de un bun fără dreaptă şi prealabilă despăgubire deoarece până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale, nu au obţinut o hotărâre definitivă care să dea naştere unei creanţe în patrimoniul acestora.
Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condiţiile fostei lit. a) de la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, Curtea a constatat că cererea reclamanţilor în sensul măririi cuantumului daunelor morale nu poate fi primită.
Este adevărat că instanţele trebuie să dea eficienţă prevederilor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă juridică de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin Convenţie. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituţională ea nu mai există şi prin urmare, nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Ca urmare, prin decizia nr. 228 A din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa Tribunalului, în sensul respingerii în întregime a acţiunii reclamanţilor.
Au fost înlăturate dispoziţiile referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a despăgubirilor morale.
A fost menţinută dispoziţia din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Statul Român.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi hotărâri.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs reclamanţii criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut că soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri morale este dată cu aplicarea greşită a legii.
S-a susţinut că greşit, cu încălcarea normelor ce reglementează aplicarea legii în timp, cu referire la art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, au fost aplicate cauzei dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale, prin care a fost înlăturat temeiul juridic ce a constituit cauza cererii deduse judecăţii.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma iniţială, erau în vigoare şi şi-au produs efectele juridice, atât la data formulării cererii de chemare în judecată, cât şi la data soluţionării acţiunii în primă instanţă, lege care era aplicabilă raportului juridic litigios până la soluţionarea sa definitivă.
Decizia recurată încalcă prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv ale art. 6 din Convenţie, şi a art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, norme ce au prioritate reglementărilor din dreptul intern.
Prin decizia recurată se instituie un tratament juridic diferit şi discriminatoriu persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 în raport de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de lege.
Dreptul subiectiv al reclamanţilor de a obţine despăgubiri morale s-a născut la data intrării în vigoare a acestei legi, iar nu la data obţinerii unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, cum greşit se pretinde prin decizia atacată.
Greşit a fost admisă excepţia inadmisibilităţii schimbării în apel a cauzei juridice a acţiunii, în temeiul art. 294 C. proc. civ., întrucât prin cauză nu se înţelege numai temeiul juridic al acţiunii, ci scopul către care se îndreaptă voinţa celui ce reclamă sau se apără, scop care exprimă şi caracterizează voinţa juridică a acestuia de a afirma pretenţia sa în justiţie, scop explicat de împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze.
Au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
Recursul reclamanţilor este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanţii beneficiau de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanţi norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici Nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 20 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un Tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţin recurenţii, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate”.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Procedând la soluţionarea cauzei inclusiv prin raportare la normele şi jurisprudenţa convenţională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituţia României şi dat fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaţionale invocate în cererea de recurs se constată, de asemenea, ca nefondată critica aceloraşi reclamanţi privind încălcarea actelor şi tratatelor internaţionale la care România este parte.
Nu sunt fondate nici criticile privind greşita admitere a excepţiei inadmisibilităţii schimbării cauzei acţiunii în apel întrucât, astfel cum legal a reţinut instanţa de apel, art. 294 C. proc. civ., instituie interdicţia modificării cadrului procesual în această etapă procesuală, astfel cum a fost determinat prin cererea de chemare în judecată cu toate elementele sale, (inclusiv cauza, astfel cum e definită, şi prin recurs), garanţie a respectării dreptului la apărare al tuturor părţilor şi a pronunţării instanţei în limitele învestirii.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurenţi, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul dedus judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.F., B.M., B.I.R., B.T. jr. II, V.L.M., S.M. şi D.A. împotriva deciziei nr. 228 A din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2765/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2773/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
