ICCJ. Decizia nr. 2917/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2917/2012
Dosar nr. 1996/30/2010
Şedinţa publică din 2 mai 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 18 martie 2010, I.G. a solicitat, în baza Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supusă bunica sa S.V., respectiv deportarea cu stabilire de domiciliu obligatoriu în localitatea F., în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 şi să se oblige pârâtul la plata contravalorii în lei, la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de autoarea sa.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2365 din 27 septembrie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de I.G. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei 2.500 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunica acesteia - S.V., în calitate de descendent gr. II.
Analizând acţiunea reclamantei în raport de probatoriul administrat şi de prevederile legale în materie, instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârât în întâmpinare, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, întrucât dreptul la despăgubiri morale rezultă din dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi excepţia inadmisibilităţii, care nu a putut fi primită atâta timp cât textul de lege menţionat prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
S-a reţinut astfel că actul normativ în discuţie cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic, expres şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum şi măsurile administrative, declarate expres, de aceeaşi lege, ca având caracter politic, în cuprinsul art. 3, în speţă măsura deportării în Băragan fiind circumscrisă ipotezei particularizate de art. 3 lit. e), care menţionează expres decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 printre actele incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, context în care s-a impus şi concluzia că în cauză nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiaşi art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Băragan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Astfel fiind, deoarece legiuitorul a prevăzut dreptul descendenţilor de a se bucura de despăgubiri pentru prejudiciul moral, din prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 rezultând cu evidenţă intenţia legiuitorului de a conferi persoanei condamnate dreptul - dreptul potestativ - de a recurge la beneficiul legii şi de a subsuma accesul soţului/soţiei şi descendenţilor până la gradul al II-lea după decesul victimei condamnării, reclamanta, în calitate de descendent de gradul II, are dreptul la daune morale, în sumă de 2.500 euro, în echivalent lei.
Prin decizia nr. 736 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei Tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de I.G.
S-a constatat că prin precizarea şi completarea motivelor de apel, depusă la data de 10 martie 2011, reclamanta I.G. a arătat că înţelege să completeze temeiul juridic al acţiunii, ca fiind art. 998 şi 999 C. civ.
La termenul de judecată din data de 12 aprilie 2011, instanţa, din oficiu, în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., a pus în discuţie inadmisibilitatea schimbării temeiului de drept al acţiunii, aspect cu privire la care s-a pronunţat cu prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) din Cod.
Astfel, potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi. Reclamanta, prin completarea motivelor de apel depuse la dosar, a invocat noi temeiuri de drept, ce nu au fost invocate în faţa primei instanţe, aspect care a condus la concluzia că s-a tins la schimbarea cauzei în calea de atac, lucru interzis expres de lege. S-a constatat ca atare că prima instanţă nu a analizat deloc îndeplinirea cerinţelor textelor de lege arătate, iar acest lucru nu se poate face pentru prima oară în apel, fără a se aduce atingere dispoziţiilor imperative ale legii procesual civile, lucru care nu a putut fi admis. Nu s-a putut constata un vid legislativ, cum a încercat a acredita reclamanta, care poate valorifica noile temeiuri de drept invocate în cadrul unei alte cereri de chemare în judecată.
Ca atare, Curtea, constatând întemeiată excepţia invocată, a admis-o şi şi-a cantonat cercetarea judecătorească în perimetrul stabilit în faţa primei instanţe.
În urma examinării sentinţei atacate, în raport de motivele invocate şi de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, Curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului şi ca neîntemeiat cel al reclamantei.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, s-a constatat că sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, conform cărora Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, a rezultat că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce a înseamnat că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Această soluţie s-a impus, chiar dacă pricina se afla în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Dacă s-ar fi reţinut argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curţii Constituţionale, ar fi însemnat să fie lăsată fără finalitate o instituţie juridică de o deosebită importanţă într-un stat de drept, consacrată constituţional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretenţiile printr-o hotărâre definitivă şi executorie, anterioară datei publicării Deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., care ar putea constitui „bun” în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretenţiilor reclamantei, apelul acesteia s-a privit a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor sale, faptul că Tribunalul nu a avut în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 a fost găsit fără relevanţă în soluţia ce s-a pronunţat. Decizia nr. 1358/2010 a constatat neconstituţionalitatea lit. a) a art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel că neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă prin care s-a limitat cuantumul daunelor morale nu mai prezintă relevanţă, fiind abrogat temeiul de drept modificat prin ordonanţă, ce constituie temeiul de drept al acţiunii în pretenţii. De asemenea, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor acesteia, nu s-a impus reanalizarea prejudiciului moral suferit şi a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu, întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantei nu i se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege - art. 5 alin. (1) lit. a) pentru prejudiciul moral invocat.
În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, s-a impus a se constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, s-a disipat substanţial, fiind reparat integral ca urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum şi prin beneficiile acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială) de către actul normativ anterior menţionat a fost apreciată ca îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana antecesoarei reclamantei, astfel că şi afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesoarei, este mai redusă.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta I.G., întemeiat pe prevederile pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, respectiv constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care a fost supusă bunica sa şi obligarea Statului Român la plata contravalorii în lei a sumei de 100.000 euro daune morale.
A arătat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau în căi de atac), ci eventual doar celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
A precizat astfel, că după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Mai mult, a arătat că la data introducerii acţiunii sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii a arătat că s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia, parag. 81).
A mai adăugat şi faptul că şi în ipoteza în care instanţa ar fi considerat că nu beneficiază de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 este îndreptăţită la obţinerea acestora în temeiul dispoziţiilor de drept comun (art. 998-999 C. civ.).
A menţionat în acest context, ce au presupus deportările în Bărăgan, ca amplă acţiune de persecuţie politică, condiţiile în care acestea au avut loc, care au constrâns-o pe bunica sa să ducă o viaţă sub limita demnităţii umane şi care i-au cauzat acesteia grave prejudicii în plan fizic, moral şi social.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
În ceea ce priveşte constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă autoarea reclamantei, se reţine că această solicitare nu reprezintă o critică în recurs, după cum de altfel, nu a reprezentat nici prin motivele de apel.
Recurenta s-a mărginit astfel a solicita admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, inclusiv sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii, fără a arăta în ce mod instanţele au procedat în mod eronat în soluţionarea acestuia.
Se reţine totodată că în acelaşi mod a procedat recurenta susţinând că în ipoteza în care s-ar considera că nu beneficiază de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 este îndreptăţită la obţinerea acestora în temeiul art. 998-999 C. civ., fără a arăta motivele pentru care este eronat raţionamentul instanţei de apel care a apreciat că în apel, în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.G. împotriva deciziei nr. 736 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2791/2012. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2948/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
