ICCJ. Decizia nr. 2760/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2760/2012
Dosar nr. 4252/62/2009
Şedinţa publică din 25 aprilie 2012
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, sub nr. 4252/62/2009, reclamanta T.H.E. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov, prin primar, să se constate calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra cotei de 3/8 din imobilul situat în Municipiul Braşov, str. Stejărişului nr. 3, înscris în CF Braşov, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, radiind înscrierea efectuată în favoarea pârâţilor; stabilind, prin compararea titlurilor, că dreptul său de proprietate este preferabil şi anterior dreptului dobândit de pârâţi în mod abuziv şi obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
La termenul de judecată din data de 7 mai 2010, reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a înţeles să fundamenteze în drept această cerere pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană.
Prin sentinţa civilă nr. 199/ D din 25 iunie 2010, Tribunalul Braşov a respins, astfel cum a fost precizată, cererea de chemare în judecată.
Împotriva sentinţei, a declarat apel reclamanta T.H.E., solicitând „desfiinţarea” hotărârii, ca fiind netemeinică şi nelegală.
Prin decizia civilă nr. 39/ AP din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de apelanta reclamantă T.H.E. împotriva sentinţei civile nr. 199/ D din 25 iunie 2010 a Tribunalului Braşov şi a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii Cătană Ioan şi Cătană Marilena în interesul intimatului Statul Român.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:
Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv de Statul Român, în perioada 1945 – 1989, şi prevede o anumită procedură pentru a se putea obţine restituirea în natură a imobilelor preluate de stat.
În ceea ce priveşte imobilele preluate abuziv de stat şi care se mai aflau în posesia acestuia, la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de legea specială era obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.
Sancţiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură şi prin echivalent.
Apelanta reclamantă a invocat ca temei al cererii sale dispoziţiile dreptului comun - art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, analiza cererii de faţă nu se poate face pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se invocă constant că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi.
Speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca „bun”. în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie.
Curtea a constatat că acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, ca acţiune reală, imobiliară, petitorie, prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal, a fost respinsă de prima instanţă, întrucât reclamanta nu este titulara unui „bun” sau a unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că avea cel puţin o speranţă legitimă de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
Această premisă a cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa reclamantei, care a fost în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001, a cărei eficienţă nu este în măsură să o invoce.
S-a apreciat că, în raport de menţiunile din cartea funciară, se justifică atât calitatea procesuală activă a reclamantei, cât şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, care este reprezentat legal de Ministerul Finanţelor, în temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Ca urmare a respingerii apelului, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii Cătană Ioan şi Cătană Marilena, în interesul intimatului Statul Român, potrivit art. 49, 50 Cod pr. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 1169 C. civ., a fost respinsă, ca nedovedită, cererea formulată de intervenienţii accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Curtea a micşorat onorariul avocatului care a reprezentat în apel intimatul Municipiul Braşov, având în vedere că valoarea acestuia este nepotrivit de mare în raport de complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocat. Ca urmare, onorariul în cuantum de 5.580 lei, dovedit cu Ordinul de plată nr. 2951 din 5 octombrie 2010, a fost redus la 2.000 lei, avându-se în vedere numărul de termene de judecată în apel şi actele de procedură efectuate în cauză.
S-a reţinut şi faptul că, în prima instanţă, intimatul Municipiul Braşov nu a fost reprezentat de avocat şi că acesta dispune de un oficiu juridic, ai cărui consilieri juridici cunosc specificul acestei instituţii.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta T.H.E. şi pârâtul Municipiul Braşov, prin Primar.
Recurenta reclamantă T.H.E. a solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea hotărârii atacate, ca nelegală şi netemeinică, învederând, în esenţă, că, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare de drept comun poate fi introdusă.
Recurentul pârât a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii, prin care a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţial, întrucât instanţa a apreciat greşit munca îndeplinită de avocatul ales în Dosarul nr. 4252/62/2009.
Astfel, s-a precizat că, din dovezile existente la dosarul de fond, se constată că munca apărătorului ales a constat în studierea, procurarea şi corelarea tuturor informaţiilor care au reieşit din corespondenta îndelungată purtată între intimată şi pârâtă şi a documentelor care au stat la baza deciziei nr. 692 din 28 septembrie 1985, emisă de Consiliul Popular al Judeţului Braşov; formularea întâmpinării prezentată la termenul din 17 septembrie 2010, în raport cu pretenţiile intimatei; formularea notei de şedinţă de la termenul 23 septembrie 2010; reprezentarea clientului la toate cele 6 termene de judecată fixate de instanţa de apel; colaborarea cu un avocat substituent, ca urmare a imposibilităţii reprezentării la anumite termene, în vederea continuităţii cu privire la asigurarea apărării clientului.
S-a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 30 din Legea 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat si clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, iar, în conformitate cu dispoziţiile din Statutul profesiei de avocat, onorariul se stabileşte prin negociere.
Pe cale de consecinţa din coroborarea acestor dispoziţii, prevăzute de legea speciala, rezultă că instanţa învestită cu soluţionarea apelului nu era îndreptăţită să reducă, prin apreciere, cuantumul onorariului stabilit de avocat, prin negociere cu clientul său.
În ceea ce priveşte oficiul juridic al Primăriei, s-a susţinut că acesta a cunoscut o amplă reorganizare, la această dată, fiind deficitar în ceea ce priveşte personalul, situaţia blocării posturilor disponibile fiind deja de notorietate.
Unitatea administrativ-teritorială are, de asemenea, dreptul să beneficieze de acoperirea cheltuielilor de judecată stabilite în baza hotărârii instanţei de judecată, inclusiv în situaţia în care reprezentarea în justiţie este asigurată de un consilier juridic din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al consiliului judeţean. Despăgubirile primite de unităţile administrativ-teritoriale, în urma hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată, se constituie în venituri la bugetele locale, iar despăgubirile pe care trebuie să le plătească unitatea administrativ-teritorială sunt asigurate de la bugetul local.
În şedinţa publică din 25 aprilie 2012, Înalta Curte, ex oficiio, a invocat, în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, excepţia tardivităţii, iar, cu referire la recursul declarat de pârâtul Municipiul Braşov, a pus în discuţie excepţia nulităţii pentru imposibilitatea încadrării criticilor în dispoziţiile limitative ale art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Asupra recursului declarat de reclamanta T.H.E.:
Deliberând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepţiei procesuale de procedură, absolută, peremptorie a tardivităţii recursului exercitat de reclamanta T.H.E., Înalta Curte constată următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 301 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit dispoziţiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
În considerarea art. 103 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac (…) în termenul legal atrage decăderea, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
Verificând dosarul de apel, Înalta Curte constată că decizia civilă nr. 39/ AP din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale i-a fost comunicată apelantei – reclamante T.H.E., la data de 11 aprilie 2011 (fila 102, dosar apel), la domiciliul procesual ales, indicat în cererea de chemare în judecată, persoana împuternicită cu primirea actelor de procedură semnând în acest sens.
Cu toate acestea, recurenta reclamantă a declarat recurs la data de 2 mai 2011 (fila 2, dosar recurs), cu depăşirea termenului legal, imperativ, de decădere reglementat de art. 301 C. proc. civ., fără să invoce circumstanţe excepţionale şi insurmontabile, de natură să o împiedice să exercite calea de atac, conform rigorilor legii procesual civile.
Constatând încălcarea normelor legale imperative care reglementează termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, pentru exercitarea căii de atac a recursului, dar şi împrejurarea că nu există motive de ordine publică, care să poată fi invocate ex officio de instanţa de recurs, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta T.H.E. împotriva deciziei nr. 39/ AP din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Asupra recursului declarat de pârâtul Municipiul Braşov, prin Primar:
În drept, în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a pronunţat soluţia reducerii cheltuielilor de judecată pretinse de intimatul pârât, prin raportare la criteriile instituite de lege – complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocat, corelate, în mod necesar, cu durata în care a fost soluţionată şi actele de procedură efectuate în cauză, argumentând această măsură şi reţinând că suma de 2000 lei este rezonabilă, pentru a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată.
Astfel, raportându-se motivat la criteriile legale, instanţa de apel nu a dispus o măsură arbitrară, care să contravină dispoziţiilor legale enunţate, ci, în exercitarea prerogativei sale de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora, a stabilit, prin prisma proporţionalităţii cu complexitatea activităţii depuse de avocat, cu durata procesului şi miza acestuia, un cuantum rezonabil, ce urmează a fi suportat de partea care a căzut în pretenţii.
În sensul celor arătate este si jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestita fiind cu soluţionarea pretenţiilor având ca obiect rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse si onorariile avocaţiale, a statuat ca acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute şi în limita unui cuantum rezonabil.
Or, contrar celor susţinute de recurentul pârât, instanţa nu a cenzurat onorariul avocaţial, ci cheltuielile de judecată în care este inclus acest onorariu, măsură care este în acord cu dispoziţiile legale şi care nu afectează cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, câtă vreme apărătorul pârâtului îşi va recupera acest onorariu, în integralitatea sa, dar de la părţi diferite.
În ceea ce priveşte cuantumul până la care au fost redus aceste cheltuieli, aceasta reprezintă o chestiune de apreciere, iar nu de legalitate, care, astfel, nu poate fi cenzurată prin intermediul recursului, nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, reţinând că nu sunt operante motive de nelegalitate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Braşov, prin Primar împotriva deciziei nr. 39/ AP din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta T.H.E. împotriva deciziei nr. 39/ AP din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Braşov, prin Primar împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2740/2012. Civil. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 2766/2012. Civil → |
|---|
