ICCJ. Decizia nr. 2766/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2766/2012
Dosar nr. 1620/30/2010
Şedinţa publică din 25 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş în dosar nr. 1620/30/2010 la data de 09 martie 2010, reclamantul L.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul politic al condamnării sale precum şi al autorilor săi L.D. – mama, decedată la 27 iulie 2006; L.E. – tată, decedat la 27 martie 1982; L.I. – bunică paternă, decedată la 26 iulie 1971 şi L.A. – bunic patern, decedat; să se dispună obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale şi morale pentru reclamant şi antecesorii lui, despăgubiri pe care le-a apreciat reclamantul la suma de 1.000.000 euro pentru fiecare dintre cei supra arătaţi, respectiv 1.000.000 euro pentru fiecare persoană; să se dispună obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor materiale şi morale în sumă totală de 5.000.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind executarea pedepsei privative de libertate, dislocare şi stabilirea domiciliului obligatoriu precum şi suferinţele cauza de această măsură; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că au fost deportaţi din localitatea Variaş, judeţul Timiş în Câmpina Bărăganului, localitatea Feteştii Noi. În urma lor a rămas o întreagă gospodărie, respectiv casa mobilată, grădina cultivată, animale, păsări, unelte de agricultură, hectare de pământ cu recolta de pe el, ei luând doar câteva lucruri.
La întoarcere au primit cu greu casa înapoi, care era vandalizată de către cei care o folosiseră, nu mai erau animale, pământul a rămas la IAS sau la CAP, şi legile speciale le restricţionau şcolarizarea iar legile nescrise ale comuniştilor aruncau un stigmat asupra lor, a tuturor celor întorşi din Bărăgan, deveniseră paria comunităţii.
În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 221/2009.
Prin întâmpinarea formulată pârâtul a solicitat constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş; constatarea lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, inadmisibilitatea cererii de despăgubire de ordin moral; respingerea acţiunii în ce priveşte daunele morale; inadmisibilitatea daunelor materiale şi respingerea cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din 08 septembrie 2010, reclamantul şi-a precizat cererea, solicitând acordarea de daune morale şi materiale în cuantum de 5.000.000 euro, defalcate astfel: 2.500.000 euro reprezentând daune morale şi 2.500.000 euro reprezentând daune materiale constând din lipsa de folosinţă a imobilului-casă, grădină şi anexe, din care familia sa a fost izgonită la data deportării, pe perioada deportării şi până la restituirea lor, cum şi contravaloarea utilajelor agricole, animale, păsări, contravaloarea culturilor rămase pe terenurile agricole şi mobilierul din casă.
Prin sentinţa civilă nr. 2512 din 06 octombrie 2010 pronunţată în dos. nr. 1620/30/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul L.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 14000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de acesta şi familia sa, efect al măsurii administrative abuzive aplicate, daune defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 6000 euro pentru suferinţa pricinuită reclamantului, câte 2500 euro pentru suferinţa pricinuită fiecăruia dintre părinţii reclamantului L.E. şi L.D. şi câte 1500 euro pentru suferinţa pricinuită bunicilor reclamantului, L.A. şi L.I.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere că reclamantul este îndreptăţit de a solicita repararea prejudiciului suferit de el însuşi, fără a-i fi conferit acelaşi drept pentru autorii săi de gradul I sau II, câtă vreme legea îi stabileşte expres şi fără echivoc, această legitimare în art. 5 alin. (1), concluzie ce atrage, inevitabil, respingerea ca neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesual active invocată de pârât.
Tribunalul a apreciat că nici excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului de a pretinde daune morale pentru prejudiciul moral încercat de autorii săi nu este întemeiată, în virtutea aceloraşi dispoziţii clare şi nesusceptibile de interpretări ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, supra analizat.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că din actul normativ în discuţie, reiese cu claritate că acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum şi măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeaşi lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare (alin. (3) al art. 1) precum şi alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra enunţat. În aceste situaţii, ca o consecinţă logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât şi al măsurilor administrative nereglementate expres, în condiţiile de exigenţă ale art. 4.
Or, având în vedere prevederile textului legal supra enunţat-art. 3, s-a constatat că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza de text, el, cât şi părinţii şi bunicii paterni fiind supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparaţii conform Legii nr. 221/2009.
Context în care devine îngăduită şi concluzia că în speţă nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiaşi art. 1 apartenente legii cu nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Cum, dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) apartenent aceleiaşi legi cu nr. 221/2009, instanţa a reţinut că articolul de lege amintit prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aparent, ar rezulta că pentru situaţia celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic, aceştia au la îndemână doar facultatea solicitării şi acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care vorbeşte atât de condamnări, cât şi de măsuri administrative abuzive.
Însă o atare interpretare nu poate fi primită, în opinia instanţei, câtă vreme titulatura actului normativ în discuţie, Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cum şi întreaga concepţie a legii, nu îngăduie o astfel de concluzie, de vreme ce, fără echivoc, chiar legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor cu acest caracter. Astfel că, raportat la o interpretare după scopul normei, obligatoriu, se impune aprecierea că cele două tipuri de situaţii reglementate de lege cer a fi tratate unitar.
Că este aşa, rezultă cu îndestulătoare evidenţă şi din trimiterile indicate de actul normativ în discuţie (la DL nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, şi, respectiv la O.U.G. nr. 114/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România).
Mai mult, la o atare interpretare concură chiar alin. (1) al art. 5 apartenent legii nr. 221/2009 (şi care spune că ”Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…”), care stabileşte atât sfera persoanelor îndreptăţite (autor sau descendenţi ori soţ supravieţuitor) a accede la beneficiul acestei legi, cât şi a faptelor pentru care se acordă despăgubiri, constând nu numai în condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci şi în măsuri administrative cu caracter politic.
Context în care nu poate fi acceptată ideea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit strict persoanelor condamnate, o astfel de disociere nefiind permisă şi fiind total contrară spiritului şi finalităţii acestei noi legi de reparaţie, care, condamnând dictatura comunistă, consacră legislativ, în premieră, vocaţia persoanelor ce se circumscriu sferei sale de aplicare la compensaţii pecuniare pentru prejudiciul moral suferit personal, sau de autori (dar numai până la gradul II); şi aceasta deosebit de celelalte legi reparatorii anterioare ce au reglementat numai despăgubiri pentru bunurile materiale confiscate în timpul regimului comunist, în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Se observă însă că legiuitorul nu a stabilit însă nici criterii clare de individualizare ci prin O.U.G. nr. 62/2010, a fixat doar limite maxime de cuantificare a daunelor morale ce pot fi acordate (textul art. 5 alin. (1) lit. a) în reglementarea recentă, supra enunţată), lăsând deplină libertate instanţelor judecătoreşti în identificarea unor criterii şi, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale, desigur cu respectarea plafoanelor stabilite de lege.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanţii şi antecesorii lor au beneficiat sau nu de drepturile conferite de DL nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. În speţă se constată că autorii reclamanţilor au beneficiat de prevederile O.U.G. nr. 214/1999, în timp ce reclamantul şi autoarea L.D. au beneficiat şi de drepturile conferite de Decretul Lege nr. 118/1990.
Faţă de cele menţionate, tribunalul a apreciat că, suma globală de 14.000 de euro pentru suferinţa cauzată întregii familii a reclamantului, daune defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 6.000 euro pentru suferinţă pricinuită reclamantului (deportat la o vârstă fragedă, împrejurare ce i-a marcat definitiv copilăria), câte 2500 lei pentru suferinţa pricinuită fiecăruia dintre părinţii reclamanţilor şi câte 1500 lei pentru suferinţa pricinuită fiecăruia dintre bunicii paterni ai reclamanţilor, reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit personal, cât şi de antecesori.
Despăgubirile materiale solicitate au fost respinse ca nefondate, în raport de prevederile clare şi nesusceptibile de interpretări ori conotaţii ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, ce dispunând acordarea de daune materiale pentru bunurile confiscate, efect al măsurii administrative abuzive, a condiţionat acordarea lor de împrejurarea ca acestea să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 ori Legii nr. 247/2005.
Pentru aceleaşi motive, s-a apreciat ca nefondată şi solicitarea acordării sumei solicitate pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor agricole pe perioada deportării şi a culturii neculese la data deportării, nefiind vorba despre un bun imobil vizat şi solicitat în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, cum imperativ pretinde art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, ci de o creanţă ce nu se circumscrie prevederilor legale arătate.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamantul L.A. şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş.
Reclamantul L.A. a criticat hotărârea primei instanţe, ca netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea în întregime a acţiunii sale, cu motivarea că nu trebuie făcuta nici o distincţie, din punct de vedere al dreptului de a solicita acordarea de despăgubiri morale intre persoanele care au suferit condamnări politice prin sentinţe penale, adică deţinuţii politici, si persoanele care au suferit măsura administrativa a deportării. Singura distincţie care se poate face este cea referitoare la cuantumul acestor despăgubiri care se acorda de către instanţe.
Consideră ca însăşi dispoziţiile Legii nr. 221/2009 conferă in mod indubitabil o baza legala unei obligaţii ce revine Statului pentru compensarea suferinţelor produse prin masurile abuzive dispuse in perioada comunismului. Conform prevederilor acestei legi se specifica in mod clar ca persoanele care beneficiază de prezenta lege, deci si reclamantul, şi antecesorii săi încadrându-se in prevederile art. 3 lit. e) din lege, au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată, având în vedere Deciziile Curţii Constituţionale.
Pârâtul a mai învederat că suma acordată de prima instanţă este nejustificată, neţinându-se cont de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului Lege nr. 118/1990 şi de principiile care guvernează acest domeniu, putându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
Prin decizia nr. 748 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamantul L.A., împotriva sentinţei civile nr. 2512 din 06 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 1620/30/2010, în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice.
A admis apelul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi hotărâri pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul L.A.
În motivarea deciziei Curtea a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Faţă de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretenţiilor reclamantului, apelul acestuia s-a apreciat a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor acestuia, nu se impune reanalizarea prejudiciului moral suferit şi a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantului nu i se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege (art. 5 alin. (1) lit. a) pentru prejudiciul moral invocat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul L.A. invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 şi C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, care nu sunt structurate din punct de vedere al argumentării juridice, în raport de temeiurile de drept invocate s-a susţinut că în mod nelegal instanţa de fond a făcut distincţie din punct de vedere al dreptului de a solicita acordarea de despăgubiri morale între persoanele care au suferit condamnări politice prin sentinţe penale şi persoanele care au suferit măsura administrativă a deportării, ambele categorii de persoane fiind îndreptăţite la acordarea de despăgubiri morale.
O altă critică a vizat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, susţinându-se că din interpretarea acestui text rezultă că persoanele care au făcut obiectul măsurilor administrative sunt îndreptăţite la despăgubiri în echivalent, pentru orice bunuri mobile sau imobile, preluate ca efect al măsurii administrative.
S-a criticat decizia, invocându-se că prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, cauzei aflate în curs de judecată în apel, s-au încălcat prevederile art. 6 din Convenţie, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, dezvoltându-se principiile rezultate din aceste maxime prin raportarea ei la practica constituţională.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Criticile privind stabilirea greşită de către instanţa de apel a efectelor în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.
Aspectul, care interesează prioritar în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.
Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în speţă nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii enunţate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră ";sub imperiul"; măcar al uneia dintre ";clauzele ei normative";, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul ";discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate Ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, ";exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
Este vorba, aşadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În concluzie, faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare Ia efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivităţii legii.
Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.
Critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, susţinut în cazul că instanţa a făcut distincţie între măsurile prevăzute de lege la determinarea prejudiciului moral, este nefondată pe de o parte pentru că instanţa a reţinut că ambele situaţii reglementate de lege trebuiesc tratate unitar iar pe de altă parte aceste aspecte nu se mai impun a fi analizate atât timp cât a dispărut temeiul de drept al acţiunii.
Critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiect de analiză în apel, astfel că fiind invocată omisso medio, urmează a nu fi analizată.
Recurentul nu a dezvoltat şi argumentat recursul din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., aceste temeiuri fiind invocate formal, motivele de recurs aşa cum au fost dezvoltate şi argumentate nepermiţând încadrarea în aceste dispoziţii legale.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. să se respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.A. împotriva deciziei nr. 748 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2760/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2770/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
