ICCJ. Decizia nr. 2813/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2813/2012
Dosar nr. 1616/115/2010
Şedinţa publică din 26 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 aprilie 2010 la Tribunalul Caraş Severin reclamanţii E.B. şi R.C.P. au chemat în judecată pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative şi obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro reprezentând daune morale.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 2 lit. f), art. 3 lit. e) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1160 din 1 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a fost admisă în parte acţiunea, s-a constatat caracterul abuziv al măsurii deportării lui E.I. în U.R.S.S., în perioada 16 ianuarie 1945 - 23 aprilie 1947 şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a câte 10.000 euro cu titlu de daune morale.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că reclamanţii au solicitat constatarea caracterului politic în sensul art. 2 lit. f), art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 a deportării defunctului lor tată, E.I., în U.R.S.S. şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral astfel suferit, fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâtul.
Reclamanţii au solicitat schimbarea hotărârii în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, invocând greşita apreciere a prejudiciului moral suferit de deportat şi de familia sa.
Pârâtul a solicitat schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
În motivare a invocat că aceste despăgubiri se pot acorda doar în cazul condamnărilor şi sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar tatăl reclamanţilor a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu a suferit o condamnare.
Prin decizia nr. 597 din 16 martie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins în tot acţiunea şi a respins apelul reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că deşi autorul reclamanţilor a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora.
Prin urmare, s-a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.
Chiar dacă etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 - republicat, aceasta nu atrage ca o consecinţă incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi, respectiv Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca nefiind constituţionale dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi, respectiv dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziţii legale ce se constituiau în temeiuri pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane condamnate politic sau care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic şi, respectiv, pentru succesorii acestora.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Din analiza criticilor rezultă că pot fi încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, decizia este criticată pentru că:
- în acţiune s-a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, chiar după pronunţarea şi publicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2001 şi 1358/2010 principiile de drept şi prevederile legale care au stat la baza Legii nr. 221/2009 subzistă, deciziile Curţii Constituţionale nefiind aplicabile cauzelor aflate pe rol;
- a aprecia altfel înseamnă să existe un tratament diferenţiat aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcţie de momentul la care instanţa s-a pronunţat;
- la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acţiune;
- aplicarea normelor de drept comunitar are prioritate faţă de normele juridice naţionale;
- în lipsa unei reglementări coerente judecătorul are obligaţia să aplice dispoziţiile Convenţiei;
- datorită faptului că până în prezent încălcarea drepturilor nu a fost reparată, această încălcare are caracter continuu;
- prin neacordarea despăgubirilor s-ar crea o discriminare între persoane care deşi se găsesc în situaţii identice, beneficiază de tratament juridic diferit.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente.
Este evident că măsura deportării în U.R.S.S.,la care a fost supus autorul recurenţilor, i-a adus prejudicii şi suferinţe prin lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi şi munci în condiţii precare, împrejurare în care i-a fost ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, i-a fost afectată onoarea, reputaţia.
În acest context, compensaţia materială pentru abuzurile suportate se justifică, însă, cu condiţia îndeplinirii cerinţelor actului de reparaţie invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv Legea nr. 221/2009.
În realitate situaţia tatălui recurenţilor nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 pentru mai multe motive.
Perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere legea.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile a regimului comunist român, aşa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populaţiei civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziţia guvernului fostei U.R.S.S.
În fine, tatăl recurenţilor a fost deportat pentru simplul motiv al etniei sale germane şi nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiţie impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Sfera de aplicabilitate a Decretului-lege nr. 118/1990 şi Legii nr. 221/2009 nu este identică.
Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, luate de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române. Această lege, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deşi etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.
Or, în situaţia Decretului-lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri în condiţiile arătate la acest act normativ, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În fine, nu în ultimul rând, problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii R.C.P. şi E.B. împotriva deciziei nr. 597 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2812/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2814/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
