ICCJ. Decizia nr. 2811/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2811/2012
Dosar nr. 1401/30/2010
Şedinţa publică din 26 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 februarie 2010 la Tribunalul Timiş reclamanţii P.M., S.S. şi P.B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Timiş obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de P.A. (în calitate de tată, respectiv soţ al reclamantei P.M.) ca urmare a condamnării dispuse prin sentinţa penală nr. 1118/1950 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti Secţia I.
În drept au invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 2235 din 21 septembrie 2010 Tribunalul Timiş a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârât,a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul la plata sumei de 4.500 euro cu titlu de daune morale şi la cheltuieli de judecată, a respins cererea reconvenţională a pârâtului prin care s-a solicitat încetarea acordării către reclamanţi a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanţi beneficiază de calitate procesuală activă în cauză, în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sensul că şi descendenţii victimelor opresiunii comuniste pot solicita despăgubiri pentru daune morale, alături de soţul supravieţuitor al victimei.
Tribunalul a mai constatat că nu poate fi primită excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât reabilitarea autorului reclamanţilor prin hotărâre judecătorească nu înlătură aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, măsura dispusă nefiind aptă să conducă la repararea prejudiciilor de natură morală produse acestuia prin condamnare şi executare.
S-a mai reţinut că reclamanta P.M. este soţia supravieţuitoare a defunctului P.A., tatăl reclamanţilor S.S. şi P.B.. Acesta a fost condamnat la 25 de muncă silnică şi 10 ani degradare civică, confiscarea averii, potrivit sentinţei penale nr. 1118/1950 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti - Secţia I( pentru crimă de înaltă trădare, incriminată la acea vreme de art. 190 C. pen.).
Din cuprinsul biletului de liberare rezultă că P.A. a executat efectiv 6 ani şi 8 luni de închisoare din pedeapsa dispusă, fiind pus în libertate la data de 19 decembrie 1955, conform Decretului de graţiere nr. 535/1955.
Ca urmare a aplicării dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990 prin hotărârea din data de 22 iunie 1990 a fost admisă cererea formulată de P.A. şi s-a stabilit pentru acesta o indemnizaţie lunară de 1.316 lei.
S-a apreciat că suma de 4.500 euro asigură reclamanţilor o reparaţie justă şi integrală a prejudiciului moral.
În privinţa cererii reconvenţionale a pârâtului, prin care s-a cerut instanţei în mod expres să dispună încetarea acordării măsurilor reparatorii cumulate, acordate deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, pentru că altfel s-ar ajunge la situaţia în care acelaşi prejudiciu ar fi reparat de mai multe ori, tribunalul a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât raţiunea Legii nr. 221/2009 este aceea de a aduce o reparaţie suplimentară faţă de drepturile deja acordate prin alte acte normative, pentru prejudiciile cauzate cetăţenilor de către Statul Român.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
În apelul lor, reclamanţii au criticat în principal cuantumul de 4.500 euro stabilit cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, reiterând cererea iniţială cu privire la acordarea de despăgubiri în sumă de 250.000 euro.
Ulterior, după pronunţarea deciziei nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, reclamanţii şi-au completat motivele apelului, adăugând noi temeiuri de drept pentru cererea de chemare în judecată, respectiv art. 998-999 C. civ., coroborat cu art. 504-505 C. proc. pen., art. 20, 21,41 şi 53 alin. (3) din Constituţia României precum şi decizia nr. 186/1999 a Curţii Constituţionale.
Reclamanţii – apelanţi şi-au şi precizat verbal temeiurile de drept ale apelului, în raport cu decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, şi cu argumentul că această decizie este inaplicabilă prezentei speţe întrucât la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358 (15 noiembrie 2011), reclamanţii beneficiau deja de o hotărâre judecătorească pronunţată pe fondul cauzei, iar cauza se afla pe rolul instanţei de apel.
În apelul său pârâtul a susţinut că reclamanţii nu pot intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, astfel că acest regim reparator nu poate fi aplicat şi persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al condamnării, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a susţinut admiterea cererii reconvenţionale, în sensul obligării reclamanţilor la returnarea tuturor sumelor încasate de antecesorul lor în baza dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990.
S-a mai susţinut că instanţa de fond a stabilit un cuantum disproporţionat şi nerezonabil al daunelor morale.
Prin decizia nr. nr. 680 din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins acţiunea precizată, a menţinut sentinţa cu privire la respingerea cererii reconvenţionale.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic, care a stat la baza admiterii acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost admis apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
S-a mai reţinut că această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În fine, s-a mai reţinut că în faza apelului nu poate fi modificat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii reclamanţii S.S. şi P.B. au declarat recurs în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai defunctei P.M., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În criticile dezvoltate se susţine că:
- decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu este incidentă cauzelor aflate pe rol ; se impune aplicarea prevederilor art. 20 din Constituţie şi a jurisprudenţei CEDO;
- se încalcă prevederile art. 1 al Protocolului 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
- se încalcă principiul constituţional al egalităţii de tratament în faţa legii;
- chiar dacă s-ar accepta că Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte, despăgubirile pot fi acordate în temeiul art. 998, 999 C. civ., sens în care nu se poate invoca prescripţia dreptului de a cere despăgubiri;
- în speţă trebuie aplicat principiul neretroactivităţii legii consacrat în art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) Constituţie ;
- prin aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009 nu se ajunge la o dublă reparare.
Recursul este nefondat.
Cu prioritate, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care aceste motive le reglementează - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Sub aspectul criticilor încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.S. şi P.B. împotriva deciziei nr. 680 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2810/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2812/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
