ICCJ. Decizia nr. 2810/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2810/2012
Dosar nr. 1154/115/2010
Şedinţa publică din 26 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 martie 2010 la Tribunalul Caraş Severin reclamantul P.C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş Severin, obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro daune morale pentru persoanele din familia sa, care au fost deportate în Bărăgan prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. e) şi art. 5 Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 918 din 25 mai 2010 a fost admisă în parte acţiunea şi pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 75.000 euro echivalent în lei, la data plăţii reprezentând daune morale.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamantul cât şi pârâtul.
Reclamantul a solicitat schimbarea sentinţei în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, invocând greşita stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate, faţă de gravitatea prejudiciului moral suferit.
Pârâtul a solicitat schimbarea sentinţei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivare, a invocat că despăgubirile acordate depăşesc în cuantum limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, că persoanele prejudiciate nu au fost condamnate şi că prima instanţă nu a respectat principiul proporţionalităţii şi nici criteriul echităţii la stabilirea şi acordarea despăgubirilor.
Prin decizia nr. 595 din 16 martie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins în tot acţiunea şi a respins apelul reclamantului.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan, măsură dispusă prin decizia nr. 200/1951 a M.A.I., reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituţionale prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (şi) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre părţi.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În critici se arată că:
- decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol;
- art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi speranţei legitime;
- art. 20 din Constituţie statuează preeminenţa tratatelor comunitare şi a jurisprudenţei CEDO;
- se impune respectarea principiului egalităţii în faţa legii, evitarea creării unor situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, consacrate prin art. 16 din Constituţia României.
Recursul nu este fondat.
Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură să poată fi încadrată ipotezei pe care aceste dispoziţii le reglementează - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Sub aspectul criticilor încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.C.C. împotriva deciziei nr. 595 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2809/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2811/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
