ICCJ. Decizia nr. 2814/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2814/2012
Dosar nr. 2862/118/2010
Şedinţa publică din 26 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 martie 2010 la Tribunalul Constanţa reclamanta D.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice D.G.F.P. Constanţa ca prin hotărârea ce se va pronunţa acesta să fie obligat la plata sumei de 50.000 euro în echivalent la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 3, lit. e) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1708 din 27 octombrie 2010 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent în lei la data plăţii efective şi a respins restul pretenţiilor ca nefondate.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că Legea nr. 221/2009 completează cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale cuvenite victimelor regimului totalitarist şi realizează un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv şi să încerce să îşi exercite drepturile fundamentale.
S-a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile art. 3 lit. e) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat şi că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii sau situaţiei materiale prospere, reprezintă o măsură abuzivă, precum şi că această „privare de libertate” este de natură a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, lezând demnitatea, onoarea şi libertatea individuală; de asemenea, ea a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale, precum şi suferinţe pe plan moral şi social pentru întreaga familie.
Referitor la cuantumul despăgubirii ce se poate acorda s-a reţinut că suma de bani stabilită cu titlu de daune morale nu are drept scop repunerea victimei într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci doar procurarea unor satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată reclamanta. S-a avut, totodată, în vedere că reclamanta beneficiază din anul 1991 de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta D.V. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa, reclamanta criticând hotărârea sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, iar pârâtul punând în discuţie încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010.
Prin decizia nr. 221 C din 6 aprilie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că începând cu anul 1990 legiuitorul român a adoptat o serie de acte normative ce au avut drept scop recunoaşterea de către Statul Român - după 22 Decembrie 1989 şi instaurarea unui regim democratic - a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum şi asumarea şi atenuarea acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane.
Prin Rezoluţia 1096 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-a recomandat - printre măsurile prefigurate de obiectivul desfiinţării moştenirii fostului sistem totalitar comunist - reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea către aceste victime a unor „compensaţii materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensaţia conferită celor condamnaţi pe nedrept, de codul penal în vigoare.
Legea nr. 221/2009 a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 şi Legea nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acordând şi vocaţia de a pretinde anumite „compensaţii morale” în situaţia în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu au oferit o satisfacţie suficientă pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit, în esenţă, răspunderea civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării, pe cât posibil, a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
Au fost înlăturate susţinerile conform cărora acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii acestei norme legale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar rol de completare, prin voinţa legiuitorului, a cadrului general de reglementare.
De altfel, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Răspunderea Statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituită prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii în mod forţat a domiciliului său într-o altă localitate, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei sale.
În aceste condiţii, pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii în cauză nu poate fi reţinută ca întemeiată deoarece legiuitorul nu a urmărit ca prin Legea nr. 221/2009 - atât în forma sa iniţială, cât şi după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 - să instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În cauză nu se poate reţine de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana reclamantei doar din perspectiva stabilirii domiciliului obligatoriu, măsura represivă luată asupra sa, şi a consecinţelor în plan social produse asupra familiei sale.
Reclamanta a beneficiat de acordarea măsurilor compensatorii reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 500 din 09 decembrie 1994 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului Lege nr. 118/1991 şi nu este necesară complinirea acestora în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Nu s-ar putea reţine în cauză nici că urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 – cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) – reclamanta ar fi dobândit o „speranţă legitimă” în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral şi că această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea neconstituţionalităţii dispoziţiei legale menţionate.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În critici se susţine în esenţă că se impune acordarea de despăgubiri ca dezdăunare a persoanelor care au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic a strămutării.
Recursul nu este fondat.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 221/ C din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2813/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2815/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
