ICCJ. Decizia nr. 2817/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2817/2012
Dosar nr. 8523/3/2010
Şedinţa publică din 26 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 februarie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta M.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea reclamantei prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
În drept a invocat dispoziţiile art. 5 şi următoarele din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1133 din 21 septembrie.2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât, că o astfel de acţiune nu este interzisă prin vreo dispoziţie expresă sau implicită a legii, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 21 din Constituţia României iar îngrădirea exerciţiului acţiunii în pretenţii ar reprezenta o încălcare a principiului liberului acces la justiţie.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că faţă de reclamantă a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 iar, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubiri se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea ce înseamnă că reclamanta nu se încadrează în ipoteza textului legal menţionat, întrucât, în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu poate fi echivalată cu o condamnare penală. În opinia tribunalului, din interpretarea logică a ansamblului dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative, posibilitate prevăzută de lit. b) a articolului menţionat, în condiţiile în care lit. a) şi c) fac referire numai la condamnări, nu şi la măsuri administrative.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel, respins prin decizia nr. 407/ A din 14 aprilie 2011 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În motivarea apelului, reclamanta a arătat că soluţia pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Faptul că nu există o hotărâre de condamnare, nu înseamnă că legiuitorul face diferenţieri, ştiut fiind faptul că aceste măsuri nu au fost date printr-o hotărâre, ci prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.
S-a arătat că sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, intitulat „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”. Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
S-a arătat că, prin constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecinţele respective, nu sunt împiedicate instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
S-a susţinut ca aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi a interpretărilor acestor dispoziţii date de forurile internaţionale competente, faţă de cele interne, instanţele de judecată nu încalcă prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi nici pe cele ale art. 31 din aceeaşi lege.
La data de 12 aprilie 2011, apelanta - reclamantă şi-a precizat cererea de apel solicitând să se aibă în vedere la soluţionarea cauzei următoarele temeiuri de drept art. 20 din Constituţia României; Rezoluţia 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5, 6 şi 14 din CEDO.
Prin decizia nr. 407/ A din 14 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut în esenţă că anterior declarării apelului, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”, iar alin. (4) al aceluiaşi articol: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Curtea de apel, are de asemenea în vedere faptul în situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Astfel, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, fiind obligatorie, este aplicabilă proceselor în curs de desfăşurare, consecinţa logică fiind aceea că atunci când se decide, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, că legea (norma inferioară) a înfrânt, în conţinutul ei, procesual sau substanţial, Constituţia, judecătorul să nu o mai poată aplica la speţa dedusă judecăţii.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs
Au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În critici s-a susţinut că:
- decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă deoarece s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţia României;
- la data introducerii acţiunii s-a născut un drept la acţiune în temeiul Legii nr. 221/2009, care este aplicabilă pe tot parcursul procesului, o speranţă legitimă;
- legea trebuie aplicată în favoarea petiţionarului, în vederea atingerii scopului de reparaţie;
- despăgubirile pot fi cerute în temeiul dispoziţiilor Codului civil, care garantează accesul la justiţie, Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi art. 5, 6 şi 14 din CEDO;
- reparaţiile acordate de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura unor reparaţii morale;
- potrivit art. 20 din Constituţia României drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte;
- cu privire la caracterul licit al măsurilor statul trebuie să facă dovada;
- în aprecierea cuantumului daunelor morale instanţa de apel trebuia să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex.
Recursul nu este fondat.
Sub aspectul criticilor încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.S. împotriva deciziei nr. 407/ A din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2816/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2818/2012. Civil. încuviinţare executare... → |
|---|
