ICCJ. Decizia nr. 2816/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2816/2012
Dosar nr. 8111/118/2010
Şedinţa publică din 26 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 iunie 2012 la Tribunalul Constanţa reclamanta T.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunţa acesta să fie obligat la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri morale urmare dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu al reclamantei şi familiei în baza deciziei M.A.I. nr. 239/352/1952 şi 100.000 euro despăgubiri pentru bunurile mobile.
În drept a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1805 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost respinsă acţiunea.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta a fost dislocată în perioada aprilie 1952 - noiembrie 1954 şi a beneficiat de dispoziţiile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi de O.U.G. nr. 214/1999.
În raport de aceste aspecte, precum şi de durata măsurii, de vârsta reclamantei la data ridicării măsurii (8 ani), perioada îndelungată scursă de la evenimentele în discuţie - peste 55 de ani - tribunalul a apreciat că statul şi-a îndeplinit obligaţia morală de a acorda acestei persoane măsuri reparatorii, neimpunându-se completarea acestora.
S-a mai reţinut că prin deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat în termen legal recurs (calificat de instanţă ca fiind apel, în acord cu dispoziţiile art. XXVI coroborat cu art. XIII pct. 3 din Legea nr. 202/2009, câtă vreme hotărârea atacată a fost pronunţată la 10 noiembrie 2010, anterior intrării în vigoare a legii menţionate).
Criticile formulate au vizat, în opinia reclamantei, netemeinicia soluţiei, fiind reiterată situaţia de fapt a dislocării întregii sale familii conform deciziei M.A.I. 239 din 20 aprilie 1952 şi stabilirii domiciliului obligatoriu la Târgu-Mureş.
Apelanta reclamantă a susţinut că nu este un motiv întemeiat acela de a-i fi respinse pretenţiile pe considerentul că beneficiază de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, cu atât mai mult cu cât indemnizaţia este conferită pentru strămutare. Că în mod greşit s-a respins cererea de acordare de despăgubiri materiale, neacoperite prin indemnizaţie, din moment ce la data luării măsurii cu caracter politic familia nu a avut voie să ia decât obiecte de îmbrăcăminte.
Apelanta reclamantă a mai arătat că deciziile Curţii Constituţionale îşi produc efectele pentru viitor, iar instanţa de fond s-a pronunţat în răstimpul celor 45 de zile în care legiuitorul putea modifica norma declarată neconstituţională.
S-a solicitat să se ia în considerare deciziile Curţii Europene în speţe similare şi s-a solicitat admiterea căii de atac, iar pe fond, admiterea cererii sale astfel cum a fost formulată.
Prin decizia nr. 241/ C din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost respins apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că Legea nr. 221/2009, preluând în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 şi O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a statuat suplimentar şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite „compensaţii morale” pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
S-a reţinut că fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
În considerarea acestor argumente, s-a reţinut că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi pe modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010, nu este lipsită de temei legal, după constatarea neconstituţionalităţii textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
De asemenea, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
În al doilea rând, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină compensaţii, anume, are sau nu din perspectiva legii calitatea de „victimă”.
Nu poate fi însă acceptată nici susţinerea potrivit căreia că apelanta reclamantă ar fi dobândit „o speranţă legitimă” în obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, la valoarea solicitată, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca fiind neconstituţional.
Prin Hotărârea nr. 1309 din 29 martie 1991 emisă în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 s-a conferit mamei reclamantei o recunoaştere a perioadei de 3 ani, 11 luni şi 25 de zile ca fiind asimilată vechimii neîntrerupte în muncă, cu posibilitatea concretă de valorificare a ei în sistemul drepturilor de asigurări sociale, precum şi o indemnizaţie lunară de 581 lei, primită până la survenirea decesului, în 26 februarie 1999.
La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care reclamanta a putut beneficia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi ale O.U.G. nr. 214/1999 (prin Decizia nr. 1586 din 3 octombrie 2002 fiindu-i recunoscută apelantei şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă).
A fost găsită nefondată apărarea potrivit cu care hotărârea de acordare a drepturilor pe Decretul-lege nr. 118/1990 a vizat strămutarea, iar nu dislocarea şi domiciliul obligatoriu, câtă vreme sumele au fost conferite în considerarea aceleiaşi situaţii de fapt, pentru perioada în care apelanta a fost supusă, împreună cu familia sa, măsurilor administrative menţionate.
Această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională reamintind că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs fără a încadra criticile în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În critici se susţine că:
- motivaţia instanţei de apel că beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 nu e de natură a respinge pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009;
- deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile, ele produc efecte doar pentru viitor;
- s-a solicitat respectarea jurisprudenţei CEDO în materie.
Recursul nu este fondat.
Sub aspectul criticilor încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta T.A. împotriva deciziei nr. 241/ C din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2815/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2817/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
