ICCJ. Decizia nr. 2835/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2835/2012

Dosar nr. 2568/122/2007

Şedinţa publică din 27 aprilie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 30 din 04 februarie 2010, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti.

A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru capetele 1 şi 2 de cerere, invocată de pârâta SC C.M.F. SRL.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru capătul 3 de cerere, invocată de pârâta SC C.M.F. SRL.

A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta SC C.M.F. SRL.

A respins excepţia lipsei de interes, invocată de pârâta SC C.M.F. SRL.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Comisia judeţeană de fond funciar Giurgiu.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâta SC C.M.F. SRL.

A respins acţiunea formulată de reclamantul B.M., aşa cum a fost completată şi precizată, împotriva pârâţilor Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice, Comisia judeţeană de fond funciar Giurgiu şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.M., aşa cum a fost completată şi precizată, împotriva pârâtelor SC C.M.F. SRL, SC M.N.G. SRL, Agenţia Domeniilor Statului şi Comisia locală de fond funciar Gogoşari.

A omologat rapoartele de expertiză tehnică întocmite de experţii tehnici P.D. (topo) şi O.P.V. (construcţii).

A obligat pe pârâta Agenţia Domeniilor Statului (ADS), în calitate de instituţie publică care a efectuat privatizarea SC A.G. SA, să emită în beneficiul reclamantului o decizie motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, pentru imobilul situat în comuna Gogoşari, jud. Giurgiu, compus din:

- teren în suprafaţă totală de 104.750 mp, identificat potrivit schiţei anexă (fila 336) la raportul de expertiză tehnică întocmit de expert P.D.;

- construcţii existente: clădire C 12 – corp de casă cu pivniţă; clădire C 44 – grajd pentru vite de 30 m lungime; clădire C 45 – magazie pentru depozitarea cerealelor pe lungimea de 50 m; clădire C 46 – corp de casă fără pivniţă; clădirile C 72 şi C 73 – saivane pentru creşterea oilor, în lungime de 50 – 60 m, astfel cum au fost identificate prin schiţa anexă (fila 379) la raportul de expertiză tehnică construcţii întocmit de expert O.P.V.;

- construcţii demolate: 1 grajd de vite de 10 m lungime; 2 poduri a 40 m lungime pentru păstrarea fânului; o gheţărie mare pentru păstrarea şi conservarea brânzeturilor; 1 atelier de fierărie; 2 remize mari şi 3 remize mici pentru garat şi păstrat uneltele agricole şi mecanice.

A respins capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 2002 de B.N.P.A. U.M. şi 21 ianuarie 2005 de B.N.P. Z.S., ca nefondate.

A obligat pe reclamant să plătească pârâtei SC C.M.F. SRL suma de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin notificarea adresată SC A.G. SA, reclamantul, în calitate de pretins moştenitor al defunctului R.I., a solicitat restituirea în natură a fostei moşii Gogoşari, constând în conac, grajduri, magazii şi alte construcţii, precum şi terenul aferent acestora.

O notificare cu un conţinut asemănător a fost adresată de reclamant şi pârâtei A.V.A.S. Bucureşti (fostă A.P.A.P.S.), care nu neagă primirea acesteia, ci invocă doar faptul că nu avea competenţa legală de a o soluţiona şi că această competenţă ar reveni pârâtei Agenţia Domeniilor Statului (A.D.S.), instituţie care a efectuat privatizarea SC A.G. SA. Deşi pretinde că nu avea competenţa de a soluţiona notificarea primită, pârâta A.V.A.S. nu a făcut dovada că a transmis-o către autoritatea implicată în privatizare (A.D.S.) sau că ar fi comunicat-o către primăria în a cărei rază teritorială s-a aflat imobilul notificat (art. 28 din Legea nr. 10/2001).

Până în prezent, cele două notificări nu au primit răspuns, în sensul că nu s-a emis vreo decizie motivată de admitere sau respingere a lor, care, eventual, să poată fi contestată în instanţă, demersul judiciar de faţă iniţiat de reclamant fiind cauzat tocmai de pasivitatea îndelungată a persoanelor juridice notificate.

În ceea ce o priveşte pe pârâta A.D.S., chiar dacă aceasta nu a primit notificarea reclamantului din culpa pârâtei A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.), care nu a respectat dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, totuşi, de la data introducerii sale în proces a luat cunoştinţă de pretenţiile reclamantului, putând să-şi efectueze toate apărările legale.

Autorul reclamantului, defunctul R.I., a deţinut în proprietate imobilul notificat, care a fost preluat abuziv de stat, în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, precum şi a Decretelor nr. 83/1949 şi nr. 111/1951.

După preluare, imobilul litigios a fost exploatat, în numele statului proprietar, în diverse forme de organizare a activităţii în agricultură (gospodărie agricolă colectivă, cooperativă agricolă de producţie, întreprinderi agricole de stat, etc.), iar după anul 1989 a fost evidenţiat în patrimoniul SC A.G. SA, societate cu capital de stat.

SC A.G. SA a fost supusă procesului de privatizare în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 198/1999, instituţia implicată în privatizare fiind Agenţia Domeniilor Statului.

După privatizarea sa, SC A.G. SA a fost supusă procesului de reorganizare şi lichidare judiciară în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 64/1995, ocazie cu care această entitate, prin lichidator judiciar, a vândut către adjudecatarul SC C.M.F. SRL terenurile şi construcţiile descrise în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 2002.

Între imobilul astfel înstrăinat şi cel notificat de reclamant există identitate potrivit înscrisurilor şi expertizelor depuse în cauză, în sensul că terenul şi o parte din construcţiile vândute au aparţinut fostului proprietar deposedat abuziv, I.R.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 2005, SC C.M.F. SRL a vândut cumpărătoarei SC M.N.G. SRL acelaşi bun imobil, acestea fiind cele două acte de înstrăinare în privinţa cărora reclamantul solicită constatarea nulităţii absolute.

Potrivit raportului de expertiză topo-cadastrală întocmit de expert P.D. şi schiţei anexă (filele 333-336), terenul ce reprezenta fosta proprietate a lui R.I. este în suprafaţă de 104.750 mp.

Potrivit raportului de expertiză tehnică construcţii întocmit de expertul O.P.V., pe terenul menţionat se mai regăsesc din vechile construcţii edificate de I.R. numai: clădirea C12 - corp casă cu pivniţă; C44 - grajd pentru vite de 30 m lungime; C45 - magazie pentru depozitarea cerealelor pe lungime de 50 m; C46 - corp de casă cu pivniţă; C72 şi C73 - saivane pentru creşterea oilor în lungime de 50-60 m.

Celelalte construcţii menţionate în actele de preluare (grajd de vite, poduri pentru păstrarea fânului, gheţărie, atelier de fierărie, remizele pentru uneltele agricole şi mecanice) nu se mai regăsesc la faţa locului, fiind de presupus, în mod rezonabil, că au fost demolate şi înlocuite cu alte construcţii care să corespundă activităţii agricole desfăşurate după preluare.

În ce priveşte forma de reparaţie cuvenită reclamantului, aceasta nu poate consta în restituire în natură, ci numai în restituire prin echivalent, sens în care sunt dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit normei legale enunţate, persoanei îndreptăţite - moştenitor al fostului proprietar - nu i se pot acorda decât despăgubiri prin echivalent în condiţiile legii speciale de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pe calea propunerii efectuată de instituţia publică care a efectuat privatizarea (A.D.S.).

În ceea ce priveşte capetele de cerere în constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare prin care a fost înstrăinat succesiv imobilul litigios, acestea nu sunt întemeiate.

Potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare privind imobile ce fac obiectul legii, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Prin cererea introductivă se indică drept motiv de nulitate absolută a primului act de vânzare, dispoziţia art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia sunt nule absolut actele de înstrăinare efectuate în privinţa imobilelor notificate până la soluţionarea procedurilor administrative.

Or, în speţă, nu a fost vorba despre o înstrăinare voluntară a imobilelor, ci de una forţată, în cadrul procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară a patrimoniului SC A.G. SA, care reprezintă o procedură concursuală şi colectivă de realizare a creanţelor unor terţi creditori asupra patrimoniului debitorului, având natura unei proceduri colective de executare silită, în urma căreia SC C.M.F. SRL a fost declarat adjudecatar al imobilelor prin licitaţie publică.

Din studiul documentelor de vânzare, fundamentat şi pe cuprinsul cărţii funciare a imobilului, este evident că cei care au cumpărat nu au cunoscut şi nici nu puteau să cunoască faptul că reclamantul notificase bunul anterior vânzării, încrezându-se cu bună-credinţă în documentele de proprietate prezentate de vânzătorul SC A.G. SA şi menţiunile din cartea funciară în care imobilul nu figura ca fiind notificat, revendicat sau în litigiu cu alte persoane.

Buna-credinţă a cumpărătorilor succesivi este dată de convingerea că au cumpărat bunul de la adevăratul proprietar şi nu li se poate stabili nici cea mai mică formă de vinovăţie în sensul cunoaşterii situaţiei reale a bunului. Pe lângă aspectul că buna-credinţă a cumpărătorilor este prezumată de lege (art. 1899 C. civ.), nici reclamantul nu a furnizat vreun element doveditor din care să rezulte că terţii cumpărători au cunoscut sau puteau să cunoască, cu minime diligenţe rezonabile, procedura administrativă de notificare pe care o iniţiase în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 720/A din 08 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant şi de pârâta Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei susmenţionate, precum şi cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC C.M.F. SRL.

În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut următoarele:

Critica vizând calitatea procesuală pasivă în cauză, formulată de reclamant şi pârâta A.D.S., nu este întemeiată.

Conform actelor şi lucrărilor dosarului, imobilul în litigiu a fost evidenţiat în patrimoniul SC A.G. SA, aceasta având calitatea de persoană juridică deţinătoare în baza Legii nr. 10/2001. Cum, între timp, societatea comercială a intrat în procedura falimentului în baza Legii nr. 64/1995 şi în portofoliul A.D.S. în baza aceleiaşi legi, în mod corect a reţinut prima instanţă că aceasta este instituţia publică ce are calitate procesuală pasivă în speţă. Prin urmare, întrucât la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC A. SA nu era privatizată, iar societatea a intrat în portofoliul A.D.S. în urma declarării falimentului, sub acest aspect criticile formulate nu sunt fondate.

Nu prezintă nicio relevanţă faptul că A.D.S. nu fost notificată, întrucât reclamantul s-a adresat cu notificare atât SC A. SA, cât şi A.V.A.S., aceste instituţii având obligaţia, potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, să identifice unitatea deţinătoare sau instituţia statului competentă să soluţioneze notificarea şi să o înainteze acesteia. Ca atare, culpa unităţilor statului care nu au înţeles să comunice între ele notificarea formulată în termen legal de către reclamant, deşi această obligaţie era prevăzută în mod imperativ de lege, nu poate fi suportată de către reclamant, care şi-a îndeplinit propriile obligaţii.

Critica formulată de apelanta A.D.S. vizând încălcarea dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare şi principiului contradictorialităţii prin necomunicarea actelor de procedură, este nefondată, întrucât de la data introducerii în cauză a acestei părţi - 10 aprilie 2008 - şi până la data soluţionării pricinii - 04 februarie 2010 - s-au scurs aproximativ doi ani în care instanţa a acordat numeroase termene, la fiecare dintre acestea pârâta A.D.S. fiind citată în mod legal. La data de 08 mai 2008, instanţa a admis cererea formulată de pârâta A.D.S. pentru lipsă de apărare şi i-a acordat termen pentru a lua cunoştinţă de toate actele dosarului, inclusiv de cererea completatoare depusă la 31 ianuarie 2008.

În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC C.M.F. SRL, se constată că toate excepţiile invocate prin această cerere sunt nefondate.

Acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare este admisibilă, întrucât în situaţia dizolvării şi lichidării SC A. SA, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale a fost preluată de pârâta A.D.S., care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru argumentele deja arătate. Pentru aceleaşi considerente, reţinând că drepturile şi obligaţiile părţii lichidate se transmit către pârâta A.D.S., nu este întemeiată nici excepţia lipsei de interes pe capetele 1 şi 2 de cerere, deoarece în cazul admiterii acestor capete de cerere, A.D.S. poate emite dispoziţie de restituire în natură a imobilului.

Nu poate fi primită susţinerea apelantei privind aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa aprecierii ca inadmisibilă a acţiunii.

Astfel, potrivit textului menţionat „nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic era reglementat prin Legea fondului funciar şi prin Legea nr. 1/2009, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 169/1997”. Aşadar, pentru a fi exclus de la incidenţa Legii nr. 10/2001, imobilul trebuia să fi făcut obiectul de reglementare al legii fondului funciar, ceea ce nu este cazul în speţă. Nicio dispoziţie din legea fondului funciar nu prevede modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru ipoteza în care terenul se află în patrimoniul unei societăţi comerciale, cum este cazul în speţă.

Nu este aplicabil în speţă termenul de prescripţie de un an, prevăzut ca excepţie de la dreptul comun de Legea nr. 10/2001, întrucât dispoziţiile art. 45 alin. ultim au în vedere motivele de nulitate, oricare ar fi acestea, existente în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Restul motivelor de nulitate, apărute ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, neputându-se încadra în dispoziţiile acestui text de lege, rămân supuse dreptului comun, astfel că excepţia prescripţiei nu este întemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de A.V.A.S. şi a lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi, se constată că aceste critici nu au de fapt obiect, atâta vreme cât instanţa de fond a respins acţiunea faţă de pârâta A.V.A.S., reţinând lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei pe capătul 3 din acţiune este, de asemenea, lipsită de obiect, întrucât instanţa de fond a obligat doar pe pârâta A.D.S. să emită dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale, nereţinând o atare obligaţie în sarcina apelantei SC C.M.F. SRL.

Nici excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului nu este întemeiată, întrucât actele depuse la dosarul cauzei fac dovada dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilului revendicat, iar expertiza efectuată în cauză a stabilit cu certitudine identitatea dintre fosta moşie a lui I.R. şi imobilul cumpărat de apelantă.

Nu este întemeiată critica apelantului-reclamant privind greşita soluţionare a capetelor de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC A.G. SA şi SC C.M.F. SA şi, respectiv, între SC C.M.F. SA şi SC M.N.G. SRL.

Reclamantul a invocat, prin acţiunea introductivă, nulitatea a două contracte de vânzare-cumpărare: primul contract s-a autentificat la 22 noiembrie 2002, după ce în prealabil s-a pronunţat încheierea din data de 28 iunie 2002 a Tribunalului Giurgiu în dosarul nr. 59/JS/1999, prin care s-a încuviinţat de către judecătorul sindic, în cadrul procedurii falimentului, vânzarea imobilului în litigiu către SC C.M.F. SRL, iar cel de-al doilea contract a fost autentificat la 21 ianuarie 2005 de către B.N.P. Z.S.

Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor notificate, regulă de la care există excepţia prevăzută de art. 45, în sensul salvării de la nulitate a contractelor încheiate cu bună-credinţă. Or, atât SC C.M.F. SRL, cât şi SC M.N.G. SRL au fost de bună credinţă la momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, neputându-se reţine că aceste cumpărătoare nu au întreprins minime diligenţe pentru a afla dacă imobilul a fost sau nu notificat, atâta vreme cât aveau cunoştinţă de încheierea din 28 iunie 2002 a Tribunalului Giurgiu, prin care instanţa de judecată încuviinţează vânzarea imobilului către SC C.M.F. SRL. Pe de altă parte, nu există nicio evidenţă publică a notificărilor formulate de foştii proprietari către societăţi comerciale având calitatea de unităţi deţinătoare, astfel încât cele două cumpărătoare nu aveau mijlocul legal de a verifica existenţa sau inexistenţa acestei notificări. Nu în ultimul rând, este de reţinut că, deşi reclamantul avea posibilitatea legală de a nota notificarea în cartea funciară, pentru a anunţa public pretenţiile sale, acesta nu a făcut notarea, aşa încât prin pasivitatea sa a contribuit la crearea aparenţei de drept ce a permis vânzarea.

Ca atare, indiferent de diligenţele pe care le-ar fi putut întreprinde cumpărătoarele, acestea nu ar fi putut afla de existenţa notificării, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut buna lor credinţă, salvând actele de la sancţiunea nulităţii.

Nu poate fi reţinută nici incidenţa art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., întrucât potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 apelantul beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent, măsuri acordate chiar prin sentinţa pronunţată în cauză.

Prin cererea formulată la data de 09 februarie 2001, apelanta-pârâtă SC M.C.F. SRL a solicitat completarea dispozitivului deciziei date asupra apelului, în sensul admiterii cererii sale de obligare a apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, conform documentelor justificative depuse la dosar.

Prin decizia civilă nr. 191/A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis cererea şi a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 720/A din 08 decembrie 2010, în sensul că a respins cererea formulată de SC M.C.F. SRL de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că din examinarea încheierii din data de 24 noiembrie 2010, întocmită cu ocazia dezbaterii apelurilor declarate în cauză, rezultă că SC C.M.F. SRL, în calitate de aderentă la apel, a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului.

Conform art. 2812 C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs.

În speţă, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de SC C.M.F. SRL, situaţie în care cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 720/A/2010 este întemeiată.

Cu privire la modalitatea de soluţionare a cererii formulate de SC C.M.F. SRL, curtea a constatat că aceasta nu este întemeiată pentru următoarele considerente:

Conform art. 274 C. proc. civ., partea ce cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

Conform art. 276 C. proc. civ., când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate în parte, instanţa va putea aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

Curtea a fost învestită cu judecarea apelurilor formulate de reclamant şi de pârâta Agenţia Domeniilor Statului şi a cererii de aderare la apel formulată de pârâta SC C.M.F. SRL, toate apelurile şi cererea de aderare la apel fiind respinse ca nefondate.

În aceste condiţii, întrucât criticile formulate de SC C.M.F. SRL au fost găsite neîntemeiate, cererea sa de aderare la apel fiind respinsă, acestei părţi nu i se cuvin cheltuielile de judecată solicitate în apel.

I. Împotriva deciziei date asupra apelului (decizia nr. 720/A din 08 decembrie 2010) a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, invocând, în drept, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

1. Instanţele de fond şi apel au apreciat că pârâta care are calitate procesuală pasivă este Agenţia Domeniilor Statului, care a preluat obligaţia de soluţionare a notificării şi de emitere a dispoziţiei de restituire a imobilului notificat, în natură sau prin echivalent.

În situaţia în care instanţa de recurs va aprecia că o altă pârâtă deţine calitate procesuală pasivă, recurenta a arătat că înţelege să formuleze acest motiv de recurs, în sensul că solicită obligarea acelei pârâte care are calitate procesuală pasivă să emită dispoziţie de restituire a imobilului notificat, în natură sau, după caz, prin echivalent.

2. Prin confirmarea soluţiei fondului de respingere a capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilul litigios, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, s-a solicitat restituirea în natură a imobilului litigios, prin notificarea adresată SC A.G. SA şi notificarea adresată A.P.A.P.S. (actuală A.V.A.S.).

Contrar prevederilor imperative ale Legii nr. 10/2001, care reglementează procedurile de restituire a imobilelor preluate abuziv, notificate de persoanele îndreptăţite, imobilul notificat a fost vândut către SC C.M.F. SRL, încălcându-se dreptul de proprietate al persoanei îndreptăţite.

Devreme ce înstrăinarea s-a făcut înainte de soluţionarea notificării, actul primar de înstrăinare este nul absolut în baza art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, şi actul subsecvent încheiat între SC C.M.F. SRL şi SC M.N.G. SRL.

Instanţa a reţinut, în mod greşit, că nu se aplică aceste prevederi legale, ci cele ale art. 45 din Legea nr. 10/2001, în sensul salvării de la nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credinţă.

Nulitatea absolută intervine ope legis, indiferent de buna sau reaua credinţă a părţilor.

Separat de sancţiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cele două acte de înstrăinare atacate sunt nule pentru cauză ilicită, fiind încheiate cu încălcarea şi fraudarea dreptului de proprietate al reclamantului, drept care nu s-a pierdut niciodată, în condiţiile în care preluarea bunului de către stat a avut caracter abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtele cumpărătoare s-au apărat invocând principiul validităţii aparenţei în drept, numai că în aplicarea acestui principiu buna credinţă nu este suficientă pentru a paraliza acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului de înstrăinare, fiind necesară în plus condiţia erorii comune şi invincibile. Numai buna-credinţă asociată cu eroarea comună şi invincibilă duc la păstrarea bunului de către cumpărător, ceea ce nu este cazul în speţă.

În cazul imobilelor preluate abuziv de stat, nici autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, nici persoanele juridice – inclusiv societăţile comerciale – în patrimoniul cărora se află imobilele preluate abuziv nu pot invoca buna-credinţă, acestea cunoscând sau trebuind să cunoască situaţia juridică reală a imobilului (în speţă, SC A.G. SA primise notificarea reclamantului).

Cumpărătorii sunt de rea-credinţă dacă la momentul contractării au cunoscut sau puteau cunoaşte, cu minime diligenţe, pentru a exclude simpla ignoranţă sau orice dubiu, faptul că imobilul cumpărat este revendicat de fostul proprietar, fie pe calea unei acţiuni directe în justiţie, fie pe calea unei cereri de restituire în natură, cum este cazul în speţă.

Din moment ce pentru imobilul înstrăinat era formulată notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care se solicitase restituirea în natură a bunului, contestându-se implicit valabilitatea titlului statului, cumpărătoarele nu pot invoca buna-credinţă, întrucât ar fi putut cunoaşte, cu minime diligenţe, demersul fostului proprietar, cu atât mai mult cu cât, pe plan local, era de notorietate că imobilul în cauză fusese proprietatea lui R.I.

În concluzie, la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare toate părţile au fost de rea-credinţă, au acţionat în frauda legii speciale care prevedea restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, încălcând normele imperative privind soluţionarea notificărilor şi restituirea în natură a imobilelor şi prin aceasta drepturile reclamantului asupra imobilului notificat.

Cauza de nulitate absolută, care dublează nulitatea pentru încălcarea prevederilor imperative din Legea nr. 10/2001 privind soluţionarea notificărilor şi restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv înstrăinarea imobilelor notificate pe perioada derulării procedurilor administrative şi judiciare de restituire, este cauza ilicită prevăzută de art. 968 C. civ., ambele părţi angajându-se într-o operaţiune speculativă, cât timp aveau cunoştinţă ori un dubiu asupra valabilităţii preluării.

Cumpărătoarele au dobândit pe riscul lor un imobil a cărui preluare de către stat era discutabilă asupra valabilităţii, ignorând prevederile imperative ale Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate abuziv de stat; prin urmare, scopul mediat urmărit de cumpărătoare la încheierea contractelor a fost acela de a specula în favoarea lor regimul juridic incert al imobilelor preluate abuziv.

Fiind de rea-credinţă, cumpărătoarele nu pot invoca excepţia validităţii aparenţei în drept pentru a păstra imobilul ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare atacate, nule absolut pentru încălcarea prevederilor imperative ale legii speciale de reparaţie, peste care se suprapune cauza ilicită. Pentru cel de-al doilea contract, încheiat între SC C.M.F. SRL şi SC M.N.G. SRL, se aplică şi principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial.

2. Hotărârea este nelegală prin nerestituirea în natură a imobilului.

Consecinţa constatării nulităţii actelor de înstrăinare este restituirea în natură a imobilului către reclamant, prin dispoziţie ce trebuie emisă de persoana care are calitate.

Deşi instanţele anterioare au constatat, în mod corect, că reclamantul este persoană îndreptăţită la restituire şi că a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului preluat abuziv, în mod nelegal au dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, urmare a respingerii greşite a cererilor în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare.

În cauză s-a solicitat restituirea în natură a întregului imobil preluat abuziv, iar în soluţionarea acestei cereri trebuie avută în vedere nelegalitatea actelor de înstrăinare şi faptul că Legea nr. 10/2001 stabileşte regula restituirii în natură şi numai acolo unde nu este posibilă restituirea în natură se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.

II. Împotriva deciziei date asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei asupra apelului (decizia nr. 191/A din 23 februarie 2011) a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC C.M.F. SRL, criticând-o ca fiind lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că este unanim admis că, la baza obligării uneia dintre părţi la plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.

În speţă, sesizarea instanţei de apel a fost făcută de către apelantul-reclamant B.M. şi de către apelanta-parată Agenţia Domeniilor Statului. În aceste condiţii, recurenta susţine că a fost nevoită să încheie un contract de asistenţă juridică şi să suporte onorariul avocaţial pentru judecarea apelului.

Totodată, recurenta susţine că, la prima zi de înfăţişare în apel, a formulat cerere de aderare la apelul declarat de reclamant, prin care a reiterat toate excepţiile invocate la fond şi respinse de tribunal.

În mod nelegal, instanţa de apel a respins cererea de cheltuieli de judecată pe temeiul dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.

Acest text de lege nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză, întrucât nu suntem în prezenţa unei încuviinţări în parte a pretenţiilor fiecărei părţi, ci în situaţia respingerii în totalitate a pretenţiilor celui care a investit instanţa de apel şi a cauzat o nouă fază procesuală, respectiv apelul.

Oricum, instanţa de apel nu ar fi putut proceda la compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi în apel, întrucât apelantul-reclamant nu a avut cheltuieli de judecată nici la fond şi nici în apel.

Presupunând că ar fi incidente dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., instanţa ar fi trebuit să ia în calcul cheltuielile de judecată efectuate de pârâta SC C.M.F. SRL, având în vedere câştigarea procesului, ca urmare a respingerii apelului principal al reclamantului.

Or, prin decizia recurată, instanţa de apel a ignorat atât culpa procesuală a apelantului-reclamant (care este cel care a sesizat instanţa de apel şi a generat practic cheltuielile de judecată ale părţii adverse în apel), cât şi faptul că apelantul-reclamant este partea care a căzut în pretenţii, întrucât apelul principal a fost respins.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, în sensul admiterii cererii sale de obligare a apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

La recursul reclamantului au formulat întâmpinări intimaţii-pârâţi A.V.A.S., Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi SC C.M.F. SRL.

Intimaţii-pârâţi A.V.A.S. şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale au solicitat menţinerea hotărârilor anterioare, arătând că prin acestea s-a constatat, în mod corect, că ei nu au calitate procesuală pasivă în cauză şi că această calitate revine Agenţiei Domeniilor Statului.

Intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL a solicitat respingerea recursului reclamantului, sens în care a invocat:

- excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în temeiul art. 520 C. proc. civ.;

- inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, inexistente la data la care ea a încheiat contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu;

- inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, conform art. 8 din această lege, întrucât regimul juridic al terenurilor notificate este reglementat de legile fondului funciar;

- buna sa credinţă la contractare, cu consecinţa menţinerii valabilităţii actului de înstrăinare;

- imposibilitatea restituirii în natură a imobilului litigios.

I. Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 720/A din 8 decembrie 2010 (dată asupra apelului) este fondat.

1. Alegaţiile recurentului cu privire la calitatea procesuală pasivă în cauză nu reprezintă veritabile critici aduse deciziei recurate.

Astfel, recurentul nu contestă calitatea procesuală pasivă a pârâtei A.D.S., respectiv calitatea acestei pârâte de entitate căreia îi revine obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul litigios, ci susţine doar că în situaţia în care instanţa de recurs va aprecia că o altă pârâtă are calitate procesuală pasivă, înţelege să solicite obligarea acelei pârâte să emită dispoziţie de restituire a imobilului notificat, în natură sau, după caz, prin echivalent.

Chestiunea în discuţie a fost tranşată de instanţa de apel, în sensul că pârâta A.D.S. are calitate procesuală pasivă şi, implicit, obligaţia de a răspunde în raportul juridic dedus judecăţii, întrucât unitatea deţinătoare a imobilului litigios, SC A.G. SA (care avea evidenţiat în patrimoniul său imobilul litigios la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi care, la acea dată, nu era privatizată), a intrat în portofoliul său, astfel că în urma dizolvării acestei societăţi în procedura falimentului, toate drepturile şi obligaţiile ei au fost preluate de A.D.S.

Or, dezlegarea dată de instanţa de apel pe acest aspect nu a fost contestată în calea de atac a recursului nici de către reclamant, după cum s-a arătat deja, şi nici de o altă parte interesată (pârâta A.D.S.), astfel că pe acest aspect instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar, decizia recurată intrând în puterea lucrului judecat.

2. Recurentul-reclamant impută instanţei de apel că a menţinut soluţia fondului de respingere a capetelor de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare succesive cu privire la imobilul litigios, susţinând că pe acest aspect hotărârea este dată cu aplicarea greşită a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi a principiilor validităţii aparenţei în drept şi anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial.

Ca apărare la aceste critici, intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL, cumpărătoarea din primul act de înstrăinare a imobilului litigios, a invocat prin întâmpinare excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în temeiul art. 520 C. proc. civ., susţinând că fiind adjudecatara imobilului litigios, cererea în nulitatea contractului său de vânzare-cumpărare este supusă termenului special de prescripţie prevăzut de acest text legal.

Analizând cu prioritate această excepţie de fond, conform art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte o găseşte nefondată şi o va respinge, pentru următoarele considerente:

Este adevărat că dispoziţiile art. 520 C. proc. civ. instituie un termen special de prescripţie extinctivă în favoarea adjudecatarului unui imobil, dar nu pentru orice cerere privind un imobil adjudecat, ci numai pentru cererile de evicţiune privind un asemenea imobil.

În acest sens, sunt neechivoce dispoziţiile legale evocate, care prevăd la alin. (1) că „Orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat este stinsă, dacă imobilul adjudecat era înscris în cartea funciară şi dacă, de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terţului adjudecatar, au trecut cel puţin 3 ani”, iar la alin. (2) că „în cazul imobilelor înscrise pentru prima dată în cartea funciară, în temeiul actului de adjudecare, cererea de evicţiune se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară”.

Cererea în constatarea nulităţii unui act juridic de înstrăinare, cum este şi cea dedusă judecăţii în prezenta cauză şi în legătură cu care poartă criticile din recursul reclamantului, nu este, însă, o cerere de evicţiune, întrucât răspunderea pentru evicţiune, care este una contractuală, presupune valabilitatea actului de vânzare-cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terţ asupra obiectului vânzării.

Sunt cereri în evicţiune şi, prin urmare, le este aplicabil termenul special de prescripţie extinctivă, prevăzut de art. 520 C. proc. civ.: acţiunile în revendicare, prin care un terţ ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat şi care a pierdut posesia bunului, cere restituirea acestuia de la adjudecatar; acţiunile confesorii, prin care un terţ ce se pretinde titular al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie) asupra imobilului adjudecat cere obligarea adjudecatarului să-i permită exercitarea deplină şi netulburată a acestui drept; acţiunile personale, prin care un terţ ce se pretinde titular al unui drept de folosinţă (drept personal, de creanţă) asupra imobilului adjudecat, cere obligarea adjudecatarului să-i permită exercitarea nestingherită a acestui drept.

Premisa de la care pleacă intimata în justificarea aplicabilităţii, în speţă, a dispoziţiilor art. 520 C. proc. civ., aceea că cererea în nulitatea contractului său de vânzare-cumpărare încheiat în urma adjudecării imobilului litigios la licitaţie publică, în cadrul procedurii falimentului societăţii vânzătoare SC A. SA Gogoşari, este o cerere în evicţiune, este, aşadar, greşită.

Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că cererea de restituire în natură a imobilului litigios, formulată de reclamant în prezenta cauză, ar putea fi paralizată prin invocarea de către adjudecatar a prescripţiei speciale prevăzute de art. 520 C. proc. civ., deoarece această cerere nu este una în revendicare îndreptată împotriva adjudecatarului, ci are natura unei contestaţii la refuzul de soluţionare a notificării de către entitatea deţinătoare, fiind opusă acesteia din urmă, iar nu adjudecatarului imobilului notificat.

Pe cale de consecinţă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL nu este fondată şi urmează a fi respinsă.

Trecând la analiza pe fond a criticilor reclamantului referitoare la soluţia dată în cauză cererii sale în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios, Înalta Curte le găseşte întemeiate, potrivit celor ce succed.

Temeiul de drept invocat de reclamant în fundamentarea cererii în nulitate îl reprezintă dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”

Imobilul litigios, aflat în deţinerea SC A.G. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost înstrăinat de această societate, în cadrul procedurii falimentului, către intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 2002 de B.N.P.A. U.M., iar ulterior, de către noul dobânditor, către intimata-pârâtă SC M.N.G. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 2005 de B.N.P. Z.S.

Chiar dacă la data încheierii primului contract de vânzare-cumpărare nu erau în vigoare dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, ele fiind introduse prin Legea nr. 247/2005, în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa lor în cauză.

Nu se poate considera că norma juridică din legea specială conţine un nou motiv de nulitate şi că, astfel, aplicarea sa în litigiul de faţă ar însemna încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, reglementat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 1 C. civ., cum eronat pretinde intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL prin întâmpinare, apărările sale pe acest aspect neputând fi primite.

Astfel, aplicarea, în speţă, a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi considerată retroactivă raportat la dispoziţiile art. 43 din aceeaşi lege (art. 42, în prezent), în vigoare de la data publicării actului normativ şi, în consecinţă, şi la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuţie.

Potrivit alin. (1) din articolul de lege menţionat, „imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali”.

În alin. (2) se arată că „imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, prevăzute în alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislaţiei în vigoare”.

În acelaşi sens, alin. (3) se referă la înstrăinarea imobilelor cu destinaţia de locuinţă.

Dispoziţiile legale arătate prevăd, în mod expres, că numai bunurile care nu se restituie în natură persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor şi pot fi înstrăinate celor interesaţi, ceea ce implică, în cazul formulării unei notificări, ca aceste persoane să se abţină de la încheierea actului juridic până la şi în funcţie de soluţia dată notificării.

Din interpretarea art. 43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un bun notificat, anterior rezolvării notificării, intervine sancţiunea nulităţii, ceea ce reprezintă un caz de nulitate virtuală.

Textul de lege sus-menţionat are ca suport juridic aplicarea dispoziţiilor art. 20 din aceeaşi lege (în forma iniţială), care instituie regula restituirii în natură către foştii proprietari sau moştenitorii lor, a imobilelor preluate abuziv de către stat şi care cad sub incidenţa legii, această formă de reparaţie constituind scopul şi esenţa actului normativ respectiv.

De asemenea, pentru a se garanta aplicarea cu precădere şi unitară a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, s-a statuat, în mod explicit, prin H.G. nr. 498/2003 (art. 20.1), indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare şi până la soluţionarea notificării.

În plus, conform aceleiaşi hotărâri de guvern (art. 43.2), s-a menţionat ca aplicarea art. 43 alin. (2) şi (3) din lege să se realizeze numai după soluţionarea definitivă a procedurilor administrative şi, după caz, jurisdicţionale, generate de aplicarea legii.

Chiar dacă H.G. nr. 498/2003 nu era în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, ea este pe deplin aplicabilă în cauză deoarece vizează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care sunt de natură să expliciteze doar conţinutul actului normativ în aplicarea căruia au fost edictate.

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte constată că art. 21 alin. (5) nu retroactivează în speţă, textul de lege consacrând, în mod expres, cazul de nulitate virtuală din art. 43 al Legii nr. 10/2001, care, aşa cum s-a arătat, era în vigoare la data autentificării actului juridic asupra imobilului în litigiu.

În acelaşi sens, într-un caz similar, dar în legătură cu chestiunea referitoare la buna-credinţă a părţilor contractante sau, cel puţin a cumpărătorului, la încheierea unui act de înstrăinare, Curtea Constituţională a decis respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, criticate pentru încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României (decizia nr. 191 din 25 iunie 2002).

În esenţă, Curtea Constituţională a arătat că este neîntemeiată susţinerea autorului excepţiei privind retroactivitatea aplicării art. 46 alin. (2) actelor juridice încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, în sensul că buna-credinţă ar salva actul respectiv de la nulitate, deoarece dispoziţia legală enunţată nu are caracter „novator” şi, prin aceasta, retroactiv. Astfel, a reţinut Curtea că singurul element de noutate al art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 îl constituie „consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credinţe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989”.

Acest raţionament juridic al Curţii Constituţionale, într-un caz similar, din perspectiva aplicării unei dispoziţii legale unor situaţii juridice anterioare edictării sale, justifică aplicarea aceluiaşi raţionament şi în cauza de faţă, în aprecierea inexistenţei elementului de noutate al motivului de nulitate introdus prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Deşi a considerat corect ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestora, reţinând eronat că de la regula nulităţii actelor de înstrăinare a imobilelor notificate, instituită prin aceste dispoziţii legale, există excepţia prevăzută de art. 45 din aceeaşi lege, în sensul salvării de la nulitate a contractelor încheiate cu bună-credinţă.

Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 instituie un caz special de nulitate, incident în ipoteza încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un imobil notificat, anterior soluţionării notificării, ceea ce este şi cazul în speţă.

Or, art. 45 (fost 46) are în vedere o altă ipoteză, reglementând cauzele de nulitate a actelor juridice de înstrăinare privind imobile ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi; faptul că art. 45 este aplicabil exclusiv actelor de înstrăinare anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 rezultă, în mod neîndoielnic, din alin. final al textului, prin care se instituie un termen special de prescripţie pentru acţiunea în nulitate, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce presupune, în mod necesar, ca actul de înstrăinare atacat pe calea acţiunii în nulitate să fi fost încheiat anterior acestui moment.

În speţă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC A.G. SA şi SC C.M.F. SRL este ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind autentificat la data de 22 noiembrie 2002 şi exclus, ca atare, de la regimul juridic în materie de nulitate reglementat de art. 45.

Referitor la respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare în discuţie, susţinerile recurentului-reclamant sunt întemeiate.

În speţă, notificarea formulată de reclamant cu privire la imobilul în litigiu a fost făcută în cadrul termenului prevăzut de lege (art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală), şi anume la 23 ianuarie 2002 (fila 40 dosar fond).

Înstrăinarea imobilului către SC C.M.F. SRL a avut loc la 22 noiembrie 2002, ulterior formulării notificării şi mai înainte de rezolvarea acesteia (lipsa răspunsului la notificare fiind motivul care a generat demersul judiciar iniţiat de reclamant în cauza pendinte), cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care interzicea, în mod expres, efectuarea unei asemenea operaţiuni juridice până la soluţionarea procedurii administrative şi, dacă este cazul, şi a celei judiciare în legătură cu bunurile pretinse în temeiul legii în discuţie.

Referitor la buna-credinţă invocată de pârâtele cumpărătoare în legătură cu actele juridice încheiate pentru imobilul în litigiu, această chestiune trebuie examinată nuanţat, în raport cu poziţia diferită a SC C.M.F. SRL, respectiv a SC M.N.G. SRL, faţă de interdicţia legală de înstrăinare a imobilului.

În principiu, sancţiunea nulităţii absolute nu poate fi înlăturată de poziţia subiectivă a părţilor sau a uneia dintre acestea, respectiv a cumpărătorului, la încheierea contractului, nulitatea operând necondiţionat de pretinsa bună-credinţă, invocată de partea respectivă.

Cu toate acestea, în cazul dobânditorului bunului, se acceptă că nulitatea unui act juridic este înlăturată într-o situaţie de eroare comună, obştească şi invincibilă, potrivit principiului „validităţii aparenţei în drept” („error communis facit jus”). Acest principiu constituie o excepţie de la regula „quod nullum est, nullum producit efectum” („ceea ce este nul nu produce niciun efect”), în cazul incidenţei sale fiind înlăturate nu numai efectele nulităţii, ci însăşi sancţiunea respectivă. După cum susţine şi recurentul-reclamant, aplicarea principiului presupune însă, pe lângă buna-credinţă perfectă, lipsită de orice culpă, a dobânditorului, ca acesta să probeze că s-a aflat într-o eroare comună şi invincibilă în ceea ce priveşte încheierea actului juridic cu încălcarea normei imperative al cărei destinatar este. Cu alte cuvinte, el trebuie să demonstreze că nicio altă persoană în locul său, cu toate diligenţele depuse, nu ar fi putut cunoaşte că, din anumite motive (în speţă, existenţa notificării), bunul respectiv nu putea să fie înstrăinat la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare.

În prezentul litigiu, cumpărătoarea din actul de înstrăinare primar, intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL a invocat buna sa credinţă la contractare, susţinând că nu i se poate invoca o eventuală lipsă de diligenţă în actele premergătoare cumpărării imobilului, cât timp a dobândit imobilul prin adjudecare, la licitaţie publică, în procedura falimentului societăţii vânzătoare, aflată sub controlul judecătorului sindic ce a încuviinţat vânzarea, fapt de natură să-i întărească încrederea în calitatea de proprietar a vânzătoarei.

Situaţia invocată de intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL nu conturează, însă, buna sa credinţă la contractare şi, cu atât mai puţin, eroarea comună şi invincibilă asupra calităţii de proprietar a vânzătoarei, ca cerinţe pentru incidenţa excepţiei în discuţie.

Pe acest aspect, relevant nu este faptul că, la data autentificării actului, SC A.G. SA, vânzătoarea din actul primar de înstrăinare atacat, avea aparenţa dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat, ci faptul că, la data înstrăinării către SC C.M.F. SRL, 22 noiembrie 2002, bunul era notificat în termen legal, în temeiul Legii nr. 10/2001.

În aceste circumstanţe, societatea cumpărătoare, neefectuând verificările corespunzătoare, prin reprezentanţii săi, cu privire la eventualitatea existenţei unei cereri de restituire în natură a bunului tranzacţionat, din partea fostului proprietar sau a moştenitorilor lui, şi-a asumat riscul de a încheia un act juridic cu o persoană al cărei drept de proprietate era discutabil, cel puţin până la rezolvarea notificării, de către entităţile prevăzute de lege. Ca atare, buna credinţă a cumpărătorului nu poate fi reţinută în speţă, cu atât mai mult nu este aplicabil nici principiul „error communis facit jus”, principiu care presupune, pentru înlăturarea nulităţii actului, astfel cum deja s-a arătat, situaţia de eroare comună şi invincibilă în care s-ar fi aflat cumpărătorul la data încheierii contractului.

Pe de altă parte, faptul că imobilul litigios a fost înstrăinat în procedura falimentului societăţii vânzătoare, derulată în baza Legii nr. 64/1995, după încuviinţarea vânzării de către judecătorul sindic, nu justifică buna-credinţă a cumpărătoarei, cum greşit a reţinut instanţa de apel, întrucât simpla dobândire a bunului în procedura falimentului nu absolvă pe dobânditor de efectuarea unor verificări prealabile privind situaţia juridică a respectivului bun.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (fost art. 20 alin. (1)), imobilele – terenuri şi construcţii – preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de una dintre persoanele juridice enumerate în text, printre care şi societăţile comerciale la care statul este acţionar sau asociat majoritar (cum este cazul imobilului în litigiu, deţinut la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de SC A.G. SA, societate comercială cu capital de stat), vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.

Referitor la această prevedere din lege, s-a statuat, în mod explicit, în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (art. 20.1), că „are semnificaţii juridice multiple, respectiv:

- statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptăţite potrivit legii; ca atare, sunt înlăturate de la aplicare cu privire la aceste bunuri prevederile Legii nr. 64/1995 sau ale Legii nr. 213/1998, cu completările ulterioare;

- indisponibilizarea respectivă operează începând cu data de 14 februarie 2001 chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară;

- indisponibilizarea acestor bunuri are drept scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar”.

Rezultă că dobânditorul imobilului în litigiu trebuia, astfel, să efectueze verificări în legătură cu existenţa înregistrării la acele organisme prevăzute de legea specială, care ar fi putut fi învestite cu notificare (unitate deţinătoare, primărie, prefectură) şi să se abţină de la încheierea actului juridic până la şi în funcţie de rezultatul soluţionării acestei cereri, sens în care SC C.M.F. SRL, prin reprezentanţii săi, nu a procedat.

De asemenea, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nici absenţa notării în cartea funciară a notificării de către reclamant nu era de natură să scutească pe cumpărător de a efectua demersurile sus-menţionate. Astfel, legea specială nu prevede obligaţia persoanei care formulează notificare să o înscrie în registrul de publicitate, pentru ca aceasta să ajungă la cunoştinţa terţilor interesaţi să cumpere bunul obiect al pretenţiilor din cererea respectivă şi să-i determine pe aceştia să se abţină de la încheierea actului juridic până la rezolvarea notificării. Dimpotrivă, cum s-a arătat deja, viitorul cumpărător era obligat să verifice situaţia juridică a bunului cu privire la care intenţiona să încheie contractul de vânzare-cumpărare.

Referitor la înscrierea dreptului de proprietate al vânzătorului în cartea funciară, într-adevăr, această operaţiune produce efecte de opozabilitate a dreptului respectiv faţă de terţi, dar nu înlătură obligaţia cumpărătorului unui imobil care cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001 să procedeze la acele verificări necesare în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei notificări din partea fostului proprietar, pentru a înlătura riscul încheierii unui contract pentru un bun disputat juridic, din perspectiva acestei legi.

În ceea ce o priveşte pe subdobânditoarea SC M.N.G. SRL, poziţia sa trebuie analizată dintr-o perspectivă diferită de cea a dobânditorului primar, şi anume SC C.M.F. SRL deoarece, din considerente de echitate şi utilitate socială, jurisprudenţa a creat o excepţie de la un alt principiu care guvernează regimul juridic al nulităţii, şi anume de la principiul „anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial” („resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”).

El este aplicabil însă doar în situaţia subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil, iar nu în cazul dobânditorului acestui bun, faţă de care nerespectarea impedimentului legal (în speţă, încheierea contractului de vânzare-cumpărare anterior soluţionării notificării reclamantului cu privire la bun) atrage necondiţionat sancţiunea nulităţii absolute, cu excepţia prezentată mai sus, dar care nu poate fi reţinută în favoarea SC C.M.F. SRL.

Consecinţele juridice diferite asupra actelor încheiate de dobânditorul iniţial al bunului, respectiv de un subdobânditor, sunt explicabile în raport de faptul că destinatarul principal al normei legale imperative privind interdicţia încheierii unui act juridic pentru un bun notificat este dobânditorul imobilului, care perfectează actul, deşi norma respectivă era în vigoare la data respectivă, iar el nu poate invoca necunoaşterea legii.

Subdobânditorul imobilului, care-l cumpără de la dobânditorul primar, nu este destinatarul direct al dispoziţiei legale de interdicţie a înstrăinării, dar are obligaţia de a se încredinţa, ca un bun şi diligent proprietar, că titlul de proprietate al vânzătorului întruneşte acele cerinţe de legalitate necesare pentru a asigura o corectă transmitere a dreptului în patrimoniul cumpărătorului.

Pârâta SC M.N.G. SRL a dobândit imobilul în litigiu prin cumpărare de la SC C.M.F. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 21 ianuarie 2005 de B.N.P. Z.S.

Chiar dacă pârâta SC M.N.G. SRL este un dobânditor subsecvent cu titlu oneros al imobilului, astfel că poziţia sa subiectivă la momentul contractării prezintă relevanţă în sensul excepţiei de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, în speţă nu se poate reţine buna-credinţă în persoana acestei pârâte.

Şi subdobânditorul trebuia să procedeze în sensul diligent al verificării existenţei unor pretenţii în legătură cu bunul pe care urma să-l cumpere, din partea fostului proprietar, din moment ce dobândirea imobilului este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, necesitând, astfel, respectarea tuturor dispoziţiilor prevăzute în cuprinsul său.

Cum nu a efectuat asemenea verificări, nici în favoarea subdobânditoarei SC M.N.G. SRL nu poate fi reţinută buna-credinţă şi, ca atare, nu poate opera cazul de excepţie de la principiul „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.

În consecinţă, în mod nelegal instanţa de apel a confirmat hotărârea fondului pe aspectul respingerii capetelor de cerere în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilul litigios, ceea ce face aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Soluţia care se impune este de admitere a acestor capete de cerere, în sensul constatării nulităţii ambelor contracte de vânzare-cumpărare atacate, primul contract fiind nul pentru nerespectarea interdicţiei de înstrăinare prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar secundul în virtutea principiului „anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial” („resoluto juris dantis, resolvitur jus accipientis”), sancţiunea nulităţii neputând fi înlăturată pentru niciunul dintre cele două contracte, faţă de neîntrunirea, în speţă, a condiţiilor cazurilor de excepţie analizate mai-sus.

3. Ca o consecinţă a constatării nulităţii actelor de înstrăinare cu privire la imobilul litigios, acesta poate fi, în principiu, restituit în natură, afară de cazul în care situaţia sa concretă s-ar circumscrie ipotezelor de excepţie prevăzute de Legea nr. 10/2001 de la regula restituirii în natură.

Astfel, este adevărat că Legea nr. 10/2001 consacră regula restituirii în natură a imobilelor preluate de stat în mod abuziv (art. 7 alin. (1)), dar această regulă comportă şi excepţii, legea prevăzând expres situaţiile în care se acordă numai măsuri reparatorii prin echivalent, situaţii ce se constituie în impedimente obiective la restituirea în natură.

În cauză, s-a stabilit că imobilul notificat de reclamant, ce a aparţinut autorului său R.I., deposedat abuziv de stat, este compus din teren în suprafaţă de 104.750 mp şi construcţii.

Referitor la construcţiile ce au făcut parte din proprietatea autorului reclamantului, din expertiza tehnică construcţii efectuată la fond de expertul O.P.V. (filele 375-378 dosar fond), rezultă că o parte au fost demolate, iar o altă parte există încă pe terenul litigios, expertul identificând ambele categorii de construcţii. De asemenea, din aceeaşi expertiză rezultă că pe terenul litigios se află şi alte clădiri, edificate după preluarea de către stat.

Situaţia clădirilor noi nu a fost, însă, clarificată de instanţa de apel, în condiţiile în care ajunsese la concluzia că actele de înstrăinare a imobilului litigios sunt valabile, împrejurare care, prin ea însăşi, constituia un impediment la restituirea în natură.

Dar cum, în recurs, s-a statuat asupra nevalabilităţii actelor de înstrăinare, situaţia construcţiilor noi prezintă relevanţă în stabilirea formei de reparaţie pentru terenul ocupat de aceste construcţii.

În consecinţă, se impune a se lămuri situaţia gradului de ocupare a terenului litigios cu construcţii noi, edificate după preluare, precum şi a modului de edificare a respectivelor construcţii - cu sau fără autorizaţie de construire, pentru a se putea apoi individualiza forma de reparaţie pentru terenul astfel ocupat, în raport de distincţiile prevăzute de art. 10 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte restul terenului preluat abuziv de stat şi construcţiile preluate odată cu acesta, forma de reparaţie trebuie stabilită potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la regimul juridic al terenului litigios, apărarea formulată de intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL prin întâmpinarea din recurs, în sensul că acesta ar fi reglementat de Legea fondului funciar şi, prin urmare, exceptat de la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, conform art. 8 alin. (1), nu poate fi primită. Aceasta deoarece, intimata-pârâtă a contestat regimul juridic al terenului prin cererea de aderare la apel, care i-a fost respinsă, iar împotriva soluţiei date cererii sale de aderare la apel nu a exercitat calea de atac a recursului, aşa încât chestiunea în discuţie a intrat în puterea lucrului judecat.

Relativ la entitatea obligată la restituire – în natură sau prin echivalent – această chestiune a intrat, de asemenea, în puterea lucrului judecat, întrucât dezlegarea dată pe acest aspect de instanţa de apel nu a fost contestată prin exercitarea căii de atac a recursului de vreo parte interesată.

Astfel, instanţa de apel a stabilit că are calitate procesuală pasivă în cauză şi, implicit, obligaţia de a răspunde în raportul juridic dedus judecăţii pârâta A.D.S., instituţie care a preluat toate drepturile şi obligaţiile unităţii deţinătoare SC A.G. SA, societate dizolvată în procedura falimentului (conform sentinţei comerciale nr. 37 din 30 ianuarie 2004 a Tribunalului Giurgiu, filele 102-104 dosar apel) şi pe care A.D.S. a preluat-o anterior în portofoliul său.

În atare condiţii, anularea contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios are drept consecinţă intrarea acestui imobil în patrimoniul pârâtei A.D.S., cea care a preluat toate drepturile şi obligaţiile unităţii deţinătoare, în prezent dizolvată, astfel că pârâtei A.D.S. îi revine obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul litigios, în natură sau, după caz, prin echivalent.

Având în vedere că situaţia de fapt ce interesează în speţă în stabilirea formei de reparaţie pentru imobilul litigios nu a fost pe deplin lămurită, instanţa de control judiciar nu poate verifica aplicarea dispoziţiilor legale în materie şi forma de reparaţie la care este îndreptăţit reclamantul.

Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 720/A din 08 decembrie 2010 şi va dispune casarea în parte a acestei decizii, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului reclamantului.

În rejudecare, instanţa de trimitere va avea în vedere dezlegarea dată de instanţa de recurs pe aspectul validităţii actelor de înstrăinare privind imobilul litigios, urmând a stabili, pe baza probelor deja administrate, inclusiv, dacă este cazul, prin suplimentarea probatoriului, situaţia gradului de ocupare a terenului litigios cu construcţii noi, edificate după preluare şi a modului de edificare a respectivelor construcţii - cu sau fără autorizaţie de construire.

După stabilirea completă a situaţiei de fapt, instanţa de trimitere se va pronunţa asupra formei de reparaţie cuvenită reclamantului pentru întregul imobil preluat abuziv de stat, cu respectarea criteriilor prevăzute în acest scop de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, referitoare la respingerea recursului pârâtei A.D.S. şi respingerea cererii de aderare la apel formulată de pârâta SC C.M.F. SRL, vor fi menţinute, nefiind contestate de părţile interesate prin exercitarea căii de atac a recursului.

II. Recursul declarat de pârâta SC C.M.F. SRL împotriva deciziei nr. 191/A din 23 februarie 2011 (dată asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei asupra apelului) este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii atunci când, în cadrul procedurii prevăzute de art. 2812 C. proc. civ., i-a respins cererea de obligare a apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată aferentei fazei apelului, criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel, prin decizia al cărei dispozitiv s-a cerut a fi completat cu privire la cererea de cheltuieli de judecată, au fost respinse apelurile declarate de reclamant şi de pârâta A.D.S., precum şi cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC C.M.F. SRL.

Cum toate cererile cu care instanţa de apel a fost învestită au primit soluţia de respingere, niciuna dintre apelante nu era îndreptăţită la cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a redat în cuprinsul deciziei recurate cele două texte de lege care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată în proces – art. 274 şi 276 C. proc. civ., pentru a justifica faptul că ipotezele acestora nu sunt îndeplinite în cauză, raportat la soluţia pronunţată în faza apelului.

Art. 276 C. proc. civ. vizează ipoteza în care pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, caz în care instanţa este în drept să aprecieze în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor. În speţă, ipoteza acestui text nu se regăseşte, din moment ce toate cererile de apel au fost respinse, după cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

Art. 274 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.”

Rezultă că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, dedusă din expresia „partea care cade în pretenţii”.

În speţă însă, contrar susţinerilor recurentei, nu se poate reţine că apelantul-reclamant a căzut în pretenţii faţă de ea prin faptul că i s-a respins apelul, pentru că în condiţiile în care recurenta a formulat, la rândul său, cerere de aderare la apel, culpa procesuală a apelantului-reclamant nu putea fi altfel stabilită decât prin raportare de soluţia dată cererii de apel a părţii care a solicitat cheltuieli de judecată.

Or, cât timp cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC C.M.F. SRL a fost respinsă, partea adversă, respectiv apelantul-reclamant nu a căzut în pretenţii faţă de ea, astfel că nefiind îndeplinită condiţia culpei procesuale prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., apelantul-reclamant nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către apelanta din apelul incident.

În consecinţă, raportat la soluţia pronunţată pe cererea de aderare la apel, în mod legal instanţa de apel a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de titulara acestei cereri. Soluţia fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în speţă nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aşa fiind, recursul declarat de pârâta SC C.M.F. SRL împotriva deciziei date pe cererea de completare a dispozitivului deciziei asupra apelului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în nulitate, invocată de pârâta SC C.M.F. SRL.

Admite recursul declarat de reclamatul B.M. împotriva deciziei nr. 720/A din 8 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează în parte decizia recurată susmenţionată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului reclamantului.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate susmenţionate, referitoare la respingerea apelului pârâtei A.D.S. şi respingerea cererii de aderare la apel formulată de pârâta SC C.M.F. SRL.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.M.F. SRL împotriva deciziei nr. 191/A din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2803/2012. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 2845/2012. Civil. Despăgubiri Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2835/2012. Civil