ICCJ. Decizia nr. 2845/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2845/2012
Dosar nr. 5278/120/2009
Şedinţa publică din 27 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, ulterior precizată, reclamantul C.A. a chemat în judecată Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmbovița, solicitând ca, în baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnărilor suferite de tatăl său, prin arestarea sa nelegală şi deţinerea acestuia timp de 1 an şi 8 luni în penitenciarul de maximă siguranţă Piteşti, precum şi caracterul politic al măsurilor administrative abuzive luate de organele statului, atât împotriva tatălui său, prin confiscarea întregii averi, cât şi împotriva sa personal, prin urmărirea repetată şi continuă de către securitate vreme de 30 de ani, confiscarea bunurilor, interzicerea unor drepturi fundamentale, precum şi situaţia de umilinţă şi degradare morală la care a fost supus.
Reclamantul a mai solicitat obligarea Statului român la plata următoarelor sume: 200.000 euro contravaloarea estimată a celor două imobile (case de locuit) confiscate, situate în Târgovişte, zona B-dul Carol; 2.000.000 euro contravaloarea estimată a celor 14 ha teren aflat pe raza Municipiului Târgovişte; 40.000 lei la valoarea actualizată, reprezentând contravaloarea aparatului video confiscat în anul 1988; contravaloarea actualizată, plus dobânda legală,calculată de la data de 17 iulie 1988 până în ziua efectivă a plăţii, pentru suma de 38.000 lei, bani confiscaţi; contravaloarea sumei de 166 dolari SUA, plus dobânda legală, calculată de la data de 17 iulie 1988 până în ziua efectivă a plăţii, sumă confiscată la aceeaşi dată; contravaloarea sumei de 5000 franci belgieni, plus dobânda legală, calculată de la data de 17 iulie 1988 până în ziua efectivă a plăţii; 1000 Ron reprezentând contravaloarea celorlalte bunuri confiscate (aparat de ras electric, pantaloni bluejens, ţigări, cafea); 1500 Ron reprezentând contravaloarea unui lănţişor şi a unei brăţări din aur; 15.000 Ron reprezentând contravaloarea colecţiei de timbre; 4500 Ron reprezentând contravaloarea cărţilor confiscate.
Reclamatul a făcut precizarea că, până în prezent, din totalitatea bunurilor confiscate tatălui său A.C. au fost recuperate în baza legilor reparatorii 12,5 ha teren agricol, 4 ha pădure şi o casă de locuit în Pucioasa. De asemenea a solicitat şi obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 euro daune morale pentru suferinţele tatălui său şi 500.000 euro daune morale pentru suferinţa sa şi a familiei sale.
Prin sentinţa civilă nr. 1430 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva defunctului A.C., decedat la 26 decembrie 1983, cu ultimul domiciliu în Municipiul Târgovişte, str. Fluturilor, în perioada 1947-1979, în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/1010, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5000 euro despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit de defunctul C.A. prin măsurile administrative aplicate în perioada 1947-1979 şi a respins capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva reclamantului C.A. şi cel cu privire la despăgubirile morale, precum şi capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor materiale reprezentând confiscări de bunuri ale defunctului şi ale reclamantului.
Prima instanţă a reţinut că, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva autorului reclamantului, defunctul C.A., în perioada 1947 - 1979, reclamantul a făcut dovada cu acte, martori, relaţii de la organele în drept că autorul său a fost urmărit în permanenţă de organele de securitate ale regimului comunist. În anul 1947 autorul reclamantului a fost arestat de organele de securitate din Piteşti timp de 4 luni, fără a fi judecat şi condamnat, iar în perioada anilor 1947 - 1948 a fost arestat politic, fără hotărâre judecătorească, pe motiv că şi-a exprimat în mod liber opiniile politice care erau contrare regimului comunist.
Ca urmare a arestării sale fără o hotărâre judecătorească, i s-au confiscat toate imobilele, case de locuit şi terenuri agricole,pe care le avea în proprietate familia sa, compusă din soţie şi doi copii minori, având de suferit multe privaţiuni de ordin material şi moral pe toată perioada regimului trecut.
S-a reţinut, totodată, că acesta a fost urmărit în permanenţă de organele de securitate în perioada 1947 - 1979 pentru exprimarea opiniilor sale politice liberale, pentru criticile aduse regimului comunist, toate acestea culminând cu emiterea mandatului de deţinere din data de 6 mai 1947, de Procuratura Militară Bucureşti, pentru agitaţii contra siguranţei statului, fără judecată şi hotărâre de condamnare.
Tribunalul a considerat că această deţinere, fără limită de timp, dispusă de Procuratura Militară Bucureşti, pentru existenţa indiciilor săvârşirii infracţiunii de agitaţie contra siguranţei statului, a fost mult mai gravă decât o condamnare penală aplicată de un complet de judecată, aşa încât, gravitatea acestei măsuri, alături de toate acţiunile de urmărire individuală ulterioară, constituie, fără dubii, măsuri administrative cu caracter politic, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Aşa fiind, tribunalul a constatat că toate actele de urmărire individuală a autorului reclamantului de către organele de securitate comuniste, inclusiv deţinerea pe timp de 2 ani, constituie măsuri abuzive administrative, asimilate condamnărilor cu caracter politic, în sensul dispoziţiilor precizate mai sus. Urmare a acestui fapt, reclamantului în calitate de unic moştenitor în viață al defunctului C.A., decedat la data de 26 decembrie 1983, i se cuvin, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat ulterior, prin O.U.G. nr. 62/30 iunie 2010, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de acesta şi familia sa, prin măsurile abuzive şi nelegale la care a fost supus de regimul totalitar.
Tribunalul a respins capătul de cerere cu privire la acordarea despăgubirilor materiale reprezentând confiscările de bunuri ale defunctului C.A., întrucât toate bunurile confiscate au fost restituite în baza Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar şi a Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate de stat, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Prima instanţă a mai reţinut că, prin decizia nr. 155 din 18 decembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 1148 din 16 februarie 2005 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a soluţionat problema imobilelor preluate de stat şi demolate (respectiv, casa de locuit şi 2000 mp teren din Târgovişte, str. Calea Domnească, casa de locuit şi teren aferent în Târgovişte, str. General Florescu, brutăria - casa de locuit şi teren aferent din Târgovişte, str. Regele Carol al II-lea, prăvălia - casa de locuit şi teren aferent din Târgovişte, str. I.H. Rădulescu, colţ cu str. Regele Carol al II-lea).
Totodată, s-a reţinut că, din adresa din 10 martie 2010 a Primăriei Municipiului Târgovişte rezultă că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 12,50 ha teren agricol, prin sentinţa civilă nr. 3889 din 26 octombrie 2006 a Judecătoriei Târgovişte şi pentru 4 ha teren cu vegetaţie forestieră prin sentinţa civilă nr. 5871 din 12 noiembrie 2002, terenuri pentru care s-au emis şi titlurile de proprietate din 24 iulie 2007 (pentru terenul arabil) şi (pentru terenul cu vegetaţie forestieră).
Tribunalul a mai reţinut că, în ceea ce priveşte cererea reclamantului C.A. pentru despăgubiri morale şi materiale în nume propriu, actele de urmărire administrativă săvârşite de organele de securitate împotriva acestuia în perioada 1985 - 1988 nu pot fi apreciate ca măsuri asimilate condamnărilor politice. Dimpotrivă, unele dintre faptele săvârşite de petent constituiau, la acea vreme, infracţiuni de drept comun, de exemplu, deţinerea ilegală de valută, ori traficarea unor bunuri ce nu se găseau în comerţul de stat, astfel că măsurile administrative luate împotriva reclamantului C.A. nu au nicio legătură cu împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
În consecinţă, prima instanţă a reţinut că nu există temei legal pentru restituirea bunurilor confiscate, respectiv aparat video, lănţişor şi brăţară din aur, colecţie de timbre vechi, cărţi vechi şi corespondenţă din străinătate, parte din aceste bunuri nefiind dovedite în instanţă, iar altele fiind scoase chiar din circuitul civil în regimul comunist.
În finalul considerentelor, Tribunalul a arătat că actele depuse la dosar cu privire la calitatea reclamantului de luptător pentru victoria revoluţiei române din decembrie 1989 îi conferă acestuia dreptul de a beneficia de drepturile şi măsurile reparatorii prevăzute de Decretul - lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificările şi completările ulterioare prin Legea nr. 568/2001, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamantul C.A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Prin decizia nr. 85 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile, ca nefondate.
Referitor la apelul reclamantului, instanţa de apel a arătat că, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, actele de urmărire administrativă săvârşite de organele de securitate comunistă împotriva reclamantului în perioada 1985-1089, nu se pot asimila condamnărilor politice. Mai mult, unele fapte săvârşite de acesta erau infracţiuni de drept comun, neavând nicio legătură cu împotrivirea faţă de regimul comunist instaurat la 6 martie 1945.
Curtea de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte despăgubirile materiale pentru bunurile imobile terenuri şi construcţii confiscate autorului său, toate aceste bunuri au format obiectul Legii fondului funciar şi al Legii 10/2001, ele fiind restituite, situaţie care rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei, aspecte motivate amplu de către instanţa de fond raportat şi la dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Cu privire la cuantumul daunelor morale stabilite de către instanţa de fond, instanţa de apel a constatat că acestea au fost acordate raportându-se la legislaţia în vigoare la acel moment, la probatoriile administrate, precum şi la principiile consacrate în jurisprudenţa internă precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia modalităţii de reparaţie a prejudiciului moral.
În raport de momentul introducerii acţiunii (înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), instanţa de apel a apreciat că se impune menţinerea soluţiei instanţei de fond cu privire la capătul de cerere vizând daunele morale.
S-a reţinut că, dacă s-ar proceda altfel, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivităţii legii civile, ci şi principiul nediscriminării cetăţenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Curtea de apel a constatat nefondate, atât criticile formulate de către apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Dâmboviţa, cât şi cele formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, întrucât instanţa de fond, raportat la probele administrate, precum şi la jurisprudenţa internă şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a determinat corect cuantumul daunelor morale acordate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul C.A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa.
Reclamantul C.A. susţine următoarele critici:
Instanţele, prin hotărârile pronunţate, au legiferat un abuz şi au dat legalitate unor practici pe care le-a crezut deja uitate, prin faptul că nu au ţinut cont că cererea de chemare în judecată era formulată atât în nume propriu, cât şi pentru tatăl său, A.C.. Instanţele nu au studiat parte din dosarul său de urmărit, din care rezultă că securitatea l-a urmărit fără niciun motiv, insinuând într-un final că a făcut trafic de valută sau aur, afirmaţii nedovedite, care ar fi atras la vremea respectivă o condamnare şi ar fi fost urmărit de miliţie, nicidecum de securitate. În realitate, arată că a fost urmărit mai bine de 20 de ani pentru un scop bine determinat, şi anume, acela că era fiu de deţinut politic şi s-a opus prin toate mijloacele, posibile la vremea respectivă, regimului comunist.
O altă critică priveşte faptul că instanţele, în mod eronat sau cu rea-voinţă, au reţinut că reclamantul a primit despăgubiri pentru casele din Calea Domnească, din str. General Florescu şi din B-dul Carol, despăgubiri cerute în baza Legii nr. 10/2001, dar care în realitate niciodată nu au fost acordate.
În opinia sa, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este concludent, în sensul că aceste măsuri au avut caracter politic, fiind confirmate şi de declaraţiile martorilor, care au afirmat că atitudinea reclamantului era de opoziţie împotriva regimului comunist. Arată că a făcut dovada că nu a beneficiat de nicio măsură reparatorie în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999.
Recurentul mai susţine că există dovezi clare la dosar, în sensul că i-au fost confiscate bunuri a căror valoare depăşeşte suma de 10.000 euro, iar acţiunea sa a fost introdusă anterior publicării în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale, în condiţiile în care despăgubirile acordate nu acoperă nici pe departe măcar prejudiciul material cauzat prin confiscarea bunurilor.
Solicită admiterea recursului, cu consecinţa modificării deciziei recurate şi admiterea cererii astfel cum a fost formulată, cu precizările de la instanţa de fond.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa formulează următoarele critici, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Chiar dacă deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 fuseseră declarate neconstituţionale, au fost ulterioare pronunţării sentinţei de către instanţa de fond, acestea îşi produc efectele, întrucât cauza nu era soluţionată irevocabil, iar la data pronunţării deciziei din apel, decizia Curţii Constituţionale era obligatorie pentru instanţă.
Recurentul pârât invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv, soluţia pronunţată în cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei, în care Curtea a făcut o analiză în legătură cu existenţa în cauză a „speranţei legitime";, soluţie care se aplică în speţa ce face obiectul prezentului dosar.
Recurentul nu contestă în cadrul motivelor sale de recurs caracterul politic al măsurilor abuzive luate împotriva autorului reclamantului.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa este fondat, în raport de critica referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control aposteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. în acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
În concluzie, raportat la critica privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată, cu consecinţa admiterii apelului formulat de aceeaşi parte şi schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii capătul de cerere privind daunele morale pentru prejudiciul suferit de defunctul C.A., cu menţinerea celorlalte dispoziţii din decizie şi sentinţă.
Recursul declarat de reclamantul C.A. este nefondat.
Referitor la criticile recurentului-reclamant, privind faptul că instanţele, apreciind în mod greşit probele existente la dosar, nu au constatat caracterul politic al măsurilor administrative aplicate de organele de securitate împotriva sa în perioada 1985-1988 şi nu au acordat despăgubirile materiale pentru bunurile confiscate, se impune precizarea că instanţa de recurs are doar posibilitatea de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare.
Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Aşa fiind, critica inserată în motivarea recursului, referitoare la stabilirea greşită a situaţiei de fapt, nu va fi supusă analizei instanţei de recurs.
Pe baza probelor administrate, instanţele de fond şi apel au stabilit că împotriva reclamantului nu s-au dispus măsuri cu caracter politic, ce pot fi asimilate condamnărilor politice, având în vedere că urmărirea sa informativă nu a avut legătură cu împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, ci cu faptul că acesta avea relaţii cu cetăţenii străini şi desfăşura activităţi ilicite de contrabandă cu aur şi valută.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres şi limitativ infracţiunile pentru care condamnările sunt considerate a avea natură politică, alin. (3) din acelaşi text de lege cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârşirea infracţiunilor respective, scopuri prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracţiunile politice de cele de drept comun, distincţia fiind făcută în raport de elementele laturii subiective, respectiv, mobilul şi scopul făptuitorului la momentul săvârşirii faptei, ceea ce înseamnă că, prin mobilul sau împrejurările săvârşirii, o infracţiune aparent de drept comun capătă caracter politic.
Tot astfel, din interpretarea textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimităţii puterii politice din acea perioadă.
Or, în cauză, faptele săvârşite de reclamant, spre deosebire de cele ale autorului său, privesc infracţiuni de drept comun, care nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Referitor la criticile privind neacordarea daunelor materiale, este de reţinut că Legea nr. 221/2009 prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) condiţia ca bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că reclamantul trebuia să dovedească faptul că bunurile imobile solicitate nu au constituit obiect de retrocedare al legilor speciale de reparaţie.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că bunurile confiscate de la defunctul C.A., solicitate de reclamant în prezenta cauză, au format obiectul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar şi al Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate de stat, cererile de restituire fiind soluţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Referitor la daunele materiale solicitate de reclamantul C.A., în nume propriu, instanţa de apel a constatat în mod corect că nu există temei legal pentru restituirea bunurilor confiscate, deoarece nu s-a probat existenţa unei măsuri administrative cu caracter politic luată împotriva sa şi nici legătura de cauzalitate dintre aceasta şi prejudiciul material invocat.
În raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa împotriva deciziei nr. 85 din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa împotriva sentinţei civile nr. 1430 din 15 septembrie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa şi respinge capătul de cerere privind daunele morale pentru prejudiciul suferit de defunctul C.A.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2835/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2846/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
