ICCJ. Decizia nr. 2724/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2724/2012
Dosar nr. 1078/102/2010
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1815 din 16 noiembrie 2010 Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta P.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin sentinţa nr. 612/1949 pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi, soţul reclamantei, P.F. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, prevăzută de art. 503 pct. 3 şi 108 CJM, întrucât acesta, fiind repartizat pentru incorporare, a refuzat să poarte puşcă, întrucât credinţa sa, „Martorii lui Iehova"; îi interzice acest lucru.
Infracţiunea pentru care soţul reclamantei a fost condamnat nu se regăseşte printre cele expres prevăzute de art. 1 din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de fond a apreciat că, condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare şi de neprezentare la încorporare nu poate fi înţeleasă ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca o nerespectare a drepturilor civile, deoarece în perioada în care soţul reclamantei a fost condamna, Constituţia în vigoare garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar totodată prevedea obligativitatea serviciului militar pentru toţi cetăţenii, fără vreo discriminare pe motive religioase (art. 40), fără a se putea aprecia că scopul instituirii obligaţiei de efectuare a stagiului militar a fost determinată de raţiuni specifice regimului comunist, având în vedere că prin această obligaţie nu se urmărea protejarea de anumite fapte a regimului politic existent.
Concluzionând cu privire la condamnarea dispusă prin sentinţa nr. 612/1949 a Tribunalului Militar Iaşi, prima instanţă a apreciat că infracţiunea pentru care soţul reclamantei a fost condamnat nu constituie condamnare cu caracter politic.
Totodată, tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 263 din 25 mai 1971 pronunţată de Tribunalul Militar de M.U. Cluj, soţul reclamantei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, potrivit art. 166 alin. (2) C. pen.
Potrivit art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 221/2009, această condamnare este considerată de drept ca fiind condamnare politică, astfel că în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, s-a considerat că reclamanta este îndreptăţită la a solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
La aprecierea cuantumului daunelor morale solicitate prima instanţă a avut în vedere încălcarea dreptului la libertate prin însăşi condamnarea cu caracter politic, condiţiile în care a fost executată condamnarea ca şi faptul că după executarea condamnării în continuare a suferit presiuni politice.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâtul.
Prin decizia nr. 50/A din data de 30 martie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş - secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins, ca tardiv, apelul declarat de reclamanta P.M.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins integral acţiunea civilă formulată de reclamanta P.M.
Instanţa de apel a invocat din oficiu excepţia tardivităţii apelului reclamantei, având în vedere data comunicării sentinţei atacate - 4 ianuarie 2011 - şi data înregistrării apelului - 21 februarie 2011, cu depăşirea termenului procedural de 15 zile, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. Reclamanta a solicitat instanţei repunerea în termenul de apel, prin memoriul depus la dosar la data de 15 martie 2011, pe considerentul că suferă de mai multe afecţiuni cronice care au împiedicat-o să respecte termenul de declarare a apelului.
Cererea de repunere în termen a fost respinsă, ca neîntemeiată. Actele medicale anexate cererii nu sunt recente, fiind datate din anii 2005-2007. Reclamanta nu a făcut dovada că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa de a declara apel în termenul legal, pentru a putea beneficia de repunerea în termen, astfel cum prevede art. 103 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârât, curtea de apel a reţinut că, faţă de dispoziţia primei instanţe, de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, prin prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a prevăzut posibilitatea acordării unor astfel de despăgubiri persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acesteia, descendenţilor până la gradul al II-lea, stabilindu-se şi plafonul maxim al acestor despăgubiri.
Prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, care au modificat prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi au stabilit cuantumul maxim al despăgubirilor ce puteau fi acordate pentru prejudiciul moral, au fost declarate neconstituţionale.
Totodată, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Faţă de obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot constitui în prezent temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, ca măsuri reparatorii în favoarea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic sau în favoarea descendenţilor acestora.
Ca atare, Statul Român nu mai poate fi obligat la plata unor astfel de despăgubiri în favoarea reclamantei.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta P.M., solicitând admiterea acţiunii şi acordarea sumei de 125.000 euro cu titlu de daune morale şi materiale.
Printr-un prim motiv de recurs, reclamanta a criticat soluţia de respingere a apelului său, ca tardiv formulat şi a arătat că a depus cererea de apel ca o provocare în urma apelului Ministerului Finanţelor Publice, prin care pârâtul îşi exprima nemulţumirile faţă de hotărârea tribunalului prin care i s-a aprobat doar o parte din sumă, respectiv 20.000 lei. Ca urmare, reclamanta nu a considerat că apelul era obligatoriu, l-a depus după primirea citaţiei, în termen, cu 10 zile înainte de proces.
Totodată, reclamanta a susţinut prin motivele de recurs, că nu pot fi anulate efectele celor două hotărâri de condamnare, cu 11 ani de detenţie, cu toate suferinţele şi riscurile vieţii.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu poate să încalce toate drepturile câştigate prin Decretul-lege nr. 118/1992 şi confirmate prin Legea nr. 221/2009, lege provenită de la Parlamentul European, nu din iniţiativa Guvernului Român.
Din punctul de vedere al Ministerului Finanţelor Publice niciuna din cele două hotărâri judecătoreşti nu corespund Legii nr. 221/2009, invocând tot felul de acuze nedrepte şi false. Susţinerile pârâtului referitoare la concepţiile religioase ale „Martorilor lui lehova"; sunt neadevărate, această religie fiind singura din lume care a eradicat barierele etnice şi rasiale.
Recurenta-reclamantă a arătat că solicită şi acordarea daunelor materiale pierdute de familia sa în timpul detenţiilor executate în timpul regimului trecut.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Critica reclamantei privind greşita respingere a apelului său, ca tardiv declarat, nu poate fi primită, deoarece reclamanta nu a respectat termenul legal de 15 zile prevăzut în mod expres de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. pentru declararea acestei căi de atac. Potrivit acestei dispoziţii legale, termenul curge de la data comunicării hotărârii (în speţă, 4 ianuarie 2011, conform dovezii de la fila 111 din dosarul tribunalului). Ca urmare, ultima zi pentru depunerea cererii de apel era 20 ianuarie 2011, însă reclamanta a înregistrat apelul la data de 21 februarie 2011 (fila 23 din dosarul curţii de apel), mult peste termenul procedural.
În ceea ce priveşte criticile prin care reclamanta susţine admiterea cererii sale de acordare a daunelor pentru condamnările suferite de soţul său, P.F., este necesar a se face anumite distincţii.
Prin acţiunea în justiţie, reclamanta a invocat acordarea despăgubirilor morale în baza a două hotărâri de condamnare suferite de autorul său.
Prin sentinţa nr. 612 din 17 mai 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi, soţul reclamantei, P.F. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, prevăzută de art. 503 pct. 3 şi 108 CJM, întrucât acesta, fiind repartizat pentru incorporare, a refuzat să poarte puşcă, întrucât credinţa sa, „Martorii lui lehova"; îi interzice acest lucru.
Prin sentinţa nr. 263 din 25 mai 1971 pronunţată de Tribunalul Militar de M.U. Cluj, soţul reclamantei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, potrivit art. 166 alin. (2) C. pen.
În ceea ce priveşte prima hotărâre de condamnare, în mod corect Tribunalul Mureş a apreciat că infracţiunea reţinută în sarcina lui P.F. nu este prevăzută de Legea nr. 221/2009, motiv pentru care s-a respins cererea reclamantei de acordare a daunelor morale pentru această condamnare, ce nu are caracter politic.
În discuţie sunt infracţiunile prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen. şi cum acestea sunt reglementate în Titlul X al Codului penal (Infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării";, cap. I „Infracţiuni săvârşite de militari";, secţiunea I „Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare";- art. 334, respectiv cap.3 „Infracţiuni săvârşite de civili";- art. 354) rezultă că sancţionarea acestor fapte s-a făcut ţinându-se seama de obiectul juridic reprezentat de relaţiile sociale vizând capacitatea de apărare a ţării.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală, iar instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit pe toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiţii, nu se poate reţine că scopul reglementărilor penale menţionate a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte, a regimului politic existent la acea dată.
Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a ţării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistenţă faţă de orânduirea de la acea vreme.
Faptul că obligaţia de satisfacere a serviciului militar funcţiona faţă de toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se şi în legislaţia altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligaţii nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.
Dimpotrivă, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Ca urmare, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (4) şi de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru a se constata caracterul politic al infracţiunii de drept comun şi a i se acorda reclamantei daunele morale solicitate.
Totodată, condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
De altfel, în practica C.E.D.O., prin Hotărârea Comisiei din 14 octombrie 1985, în cauza „Johansen contra Norvegiei"; s-a decis că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei.
Pe de altă parte, este de reţinut că instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a acordat reclamantei daune morale în considerarea condamnării suferite de soţul acesteia prin cea de-a doua hotărâre mai sus-menţionată (pe care a apreciat-o ca o condamnare politică potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 221/2009).
Având în vedere soluţia tribunalului, curtea de apel a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins în totalitate acţiunea reclamantei, reţinând cu privire cererea de acordare a daunelor morale în baza condamnării cu caracter politic suferită de P.F. prin sentinţa nr. 263/1971, că nu mai subzistă temeiul de drept în baza căruia a fost formulată această cerere, odată ce dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010.
Soluţia instanţei de apel este legală, iar criticile formulate de recurentă sub acest aspect aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsa pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Referitor la susţinerile din motivarea recursului prin care reclamanta solicită acordarea şi de daune materiale, este de reţinut că această cerere nu poate fi primită, deoarece prin cererea de chemare în judecată reclamanta P.M. a solicitat ca pârâtul să fie obligat să-i plătească „despăgubiri în valoare de 125.000 euro, în echivalent în lei la cursul din ziua plăţii, cu titlu de daune pentru prejudiciul morar ce i-a fost cauzat soţului său prin condamnările avute. Temeiul de drept invocat în acţiune au fost dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cum reclamanta nu a formulat prin cererea introductivă de instanţă un petit prin care să solicite acordarea de daune materiale şi nu a invocat niciun temei de drept pentru aceste daune, partea nu poate invoca o astfel de cerere nouă direct în căile de atac, întrucât s-ar încălca principiul omisso medio.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 50/A din data de 30 martie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş - secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2711/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2727/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
