ICCJ. Decizia nr. 2846/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2846/2012
Dosar nr. 7347/30/2009
Şedinţa publică din 27 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 7347/30 din 16 decembrie 2009, reclamanta D.R.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul politic al condamnării tatălui D.Ș., conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi să dispună obligarea paratului la plata despăgubirilor morale de 400.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1600/PI din 18 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârât, a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 221.205,6 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său.
Tribunalul a reţinut că reclamanta legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar, că este fiica lui D.Ș., condamnat prin sentinţa penală nr. 1691/1949 de Tribunalul Militar Timişoara la 3 ani închisoare corecţionala, 3 ani interdicţie corecţionala, cu suspendarea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 59, 58 pct. 1-4 C. pen. și 4.000 lei amenda corecţionala pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prevăzut de art. 209 pct. IV C. pen.
S-a mai reţinut că situaţia autorului reclamantei se circumscrie ipotezei particularizate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care enumera expres art. 209 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare. Mai mult, însăşi denumirea infracţiunii comise, coroborată cu considerentele sentinţei penale (din care rezultă că autorul reclamantei urmărea alături de alte persoane înlăturarea regimului comunist) conduc indubitabil la concluzia că, în speţă se identifică o condamnare cu caracter politic expres prevăzută de legiuitor.
La cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat la criteriile dezvoltate în jurisprudenţa naţională, dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea daunelor morale, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv, dacă petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. Instanţa a reţinut că nici petiţionara şi nici autorul său nu au beneficiat de drepturile conferite de cele două acte normative. Faţă de cele menţionate, tribunalul a apreciat că suma de 221.205,6 lei reprezintă o satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta D.R.L. şi pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Reclamanta D.R.L. a solicitat admiterea apelului şi modificarea sentinţei civile apelate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 494/A din 08 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român şi, rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei.
Critica reclamantei referitoare la cuantumul sumei acordate a fost înlăturată, cu motivarea că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, nu mai există temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale.
Referitor la apelul declarat de către pârât, instanţa de apel a reţinut că declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârii judecătoreşti, întemeiată pe această dispoziţie legală. In speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către prima instanţă.
Instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată susţinerea că, anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamanta ar fi avut un „bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, normă ce a fost declarată neconstituţională.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta D.R.L., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a arătat următoarele:
Instanţa de apel trebuia să analizeze calea de atac exercitată de reclamantă în raport de norma în vigoare la data formulării acţiunii. Decizia Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu putea fi aplicată, deoarece se încalcă principiul neretroactivităţii legii, precum şi dispoziţiile art. 147 din Constituţia României.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale generează un tratament juridic diferenţiat în privinţa unor persoane aflate în aceeaşi situaţie, ceea ce încalcă principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocolul nr. 12 la această Convenţie.
Recurenta mai susţine că, prin aplicarea deciziei de neconstituţionalitate, se încalcă şi prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la procesul echitabil, având în vedere totala incoerenţă legislativă manifestată la nivel naţional, cât şi lipsa unei practici judiciare unitare, ceea ce creează încălcări sistematice ale dreptului său şi al celorlalţi reclamanţi aflaţi în situaţii similare.
Recurenta susţine că instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv dispoziţiile art. 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 14 din C.E.D.O. şi ale Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, date fiind dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Instanţele de judecată au obligaţia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Recurenta susţine că s-a încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi anume dreptul de proprietate al antecesorului său prin deposedarea lui abuzivă de bunurile pe care le avea, cât şi datorită faptului că drepturile la reparaţie materială şi morală din partea statului care a creat prejudiciul, prin acţiuni ilicite, sunt la rândul lor drepturi patrimoniale protejate de Convenţia Europeană, Constituţia României, Codul civil precum şi legislaţia internă.
Recurenta mai arată că instanţele au ignorat temeiurile de drept invocate în acţiune (Legea nr. 221/2009 modificată prin Legea nr. 202/2010, art. 998-999 C. civ., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), că ne aflăm în situaţia denegării de dreptate reglementată prin art. 3 C. civ. şi că s-a creat o situaţie discriminatorie, încălcându-se chiar dispoziţia expresă a Curţii Constituţionale din Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins acţiunea ca nefondată au vizat inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamantă în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360, pronunţate la 21 octombrie 2010.
În acest context, susţinerile recurentei relative la aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a altor convenţii internaţionale menţionate prin motivele de recurs nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994; celelalte instrumente internaţionale nu au decât valoare declarativă sau de recomandare (în cazul Rezoluţiilor), fără a fi prevăzut un mecanism de aplicare directă a acestora în jurisdicţia naţională ori de sancţionare a nerespectării lor, într-un litigiu determinat.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, faţă de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 8 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Prioritatea de aplicare a dispoziţiilor legale internaţionale în materie, reglementată de art. 20 din Constituţia României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este incidenţă în speţă, întrucât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, precum şi prevalenta reglementărilor internaţionale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale arătate, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a încălcat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice. Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susţine că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În ce priveşte Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, aceasta este un document politic internaţional cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratat internaţional, astfel că nu are aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Critica recurentei privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 998-999 C. civ., dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) este nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de apel examinează legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faţa primei instanţe, neputându-se pronunţa pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluţie este consecinţa principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicţie.
Critica referitoare la denegarea de dreptate nu poate fi primită, deoarece instanţa nu a refuzat să soluţioneze pricina, ci a pronunţat o soluţie asupra apelului, interpretând şi aplicând dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.R.L. împotriva deciziei civile nr. 494/A din 08 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2845/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2847/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
