ICCJ. Decizia nr. 2847/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2847/2012
Dosar nr. 50158/3/2009
Şedinţa publică din 27 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin decizia nr. 6100/1955, conform dispoziţiilor art. 5 şi următoarele din Legea nr. 221/2009, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 458 din 01 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei al sumei de 3.000 euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune morale suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955.
Prin decizia civilă nr. 389/A din 08 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ambele apeluri formulate de apelantul-reclamant C.V. şi de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea a reţinut, în complet de divergenţă şi în majoritate, că, după publicarea în M. Of. a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale (respectiv 15 noiembrie 2010, în M. Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituţionalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 şi intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din 26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează (.) La art. 5 partea introductivă a alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: Art. 5 - (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanţei prevăzută la art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la ..";; de asemenea, a fost modificat art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac şi a instanţei competente să o soluţioneze.
Instanţa de apel a constatat că legiuitorul a înţeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al dispoziţiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) şi c) ale alin. (1), ca şi alin. (3), (4), (5), au rămas aceleaşi, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) şi b) sunt supuse recursului";, fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluţionării acestor cereri.
În acest fel, legiuitorul a înţeles să respecte obligaţia constituţională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Curtea de Apel a arătat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea apelată, prin care a acordat reclamantului o sumă de bani cu titlu de despăgubiri civile (daune morale), ca urmare a măsurii cu caracter politic dispusă faţă de acesta, reţinând în mod corect situaţia de fapt, în sensul că reclamantul a fost dislocat la data de 18 iunie 1951 din zona frontierei de vest, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, fiind stabilit domiciliu obligatoriu în corn. Brateş, Regiunea Galaţi, restricţia cu privire la domiciliu fiind ridicată în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955.
Măsura administrativă dispusă în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 este calificată în mod expres de către legiuitor, prin dispoziţiile art. 3 lit. e) din lege, ca fiind o măsură administrativă cu caracter politic de drept.
Referitor la susţinerea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, conform căreia poate solicita instanţei de judecată acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral numai persoana care a suferit o condamnare, nu şi acea persoană care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, cum este cazul reclamantului, instanţa de apel a reţinut că intenţia expresă a legiuitorului a fost în sensul asimilării efectelor unor măsuri administrative cu caracter politic cu cele ale unei condamnări cu caracter politic.
De asemenea, Curtea a apreciat ca fiind întemeiată susţinerea apelantului-reclamant din precizările depuse la dosar, conform căreia instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv de dispoziţiile art. 5, art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Rezoluţiile nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste";), nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (privind „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare";) şi nr. 40/34 din 29 octombrie 1985 a Adunării Generale a O.N.U. (prin care s-a adoptat „Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de putere";). Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile";. De aceea, instanţa de judecată va constata că voinţa statului a fost aceea de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"; şi „Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere";, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
Drept urmare, contrar susţinerilor apelantului-pârât, Curtea a constatat că despăgubirile morale se acordă şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este expres prevăzută de lege.
Curtea a analizat consecinţele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor apelantului-reclamant, din perspectiva art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil.
În esenţă, Curtea a considerat că respingerea acţiunii formulate de reclamant pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestuia pe parcursul procesului, ar veni în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât şi cu principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenţia C.E.D.O, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanţă şi principiul egalităţii armelor, consacrate de art. 6 alin. (1) din Convenţia C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Curtea a constatat, referitor la criticile formulate de ambele părţi, ce ţin de modul de apreciere de către prima instanţă de fond a cuantumului daunelor morale, că acestea sunt neîntemeiate.
Curtea a apreciat că în mod corect a procedat instanţa de fond, prin aceea că a ţinut cont de criteriile legale instituite chiar de legiuitor, prin dispoziţiile art. 5 din lege, pentru determinarea valorii prejudiciului moral suferit - respectiv de faptul că reclamantul a beneficiat şi de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi de O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Chiar faptul recunoaşterii prin Legea nr. 221/2009 şi prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparaţie morală de care a beneficiat reclamantul.
De asemenea, pe lângă indemnizaţia pe care reclamantul o primeşte în baza Decretului-lege nr. 118/1990, acesta beneficiază de scutire de la plata impozitelor şi a taxelor locale, precum şi de drepturile prevăzute de art. 8 şi 9 din acelaşi act normativ.
Aplicând criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că principiul după care se ghidează instanţa europeană de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în aplicarea art. 41 din Convenţia C.E.D.O., este acela conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile şi pe o bază echitabilă.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, în mod corect prima instanţă de fond a găsit ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de prejudiciu moral, la suma de 3000 euro, ca reparaţie completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955, respingând ca nefondate ambele apeluri.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul C.V. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recurentul-reclamant a criticat soluţia din apel sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, solicitând majorarea acestui cuantum.
Recurentul a susţinut că majorarea cuantumului daunelor morale se impune în raport de dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, circumstanţele concrete ale speţei şi practica C.E.D.O., ceea ce a creat o situaţie discriminatorie faţă de persoane aflate în situaţii similare şi care au beneficiat de despăgubiri morale considerabile, fiind ignorat principiul egalităţii în drepturi, sens în care invocă hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Fredin împotriva Suediei şi Stubbings contra Marii Britanii, în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
De asemenea, recurentul-reclamant susţine că, atâta vreme cât pe parcursul procesului a intervenit o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârâtul este Statul, se încalcă principiul garanţiei egalităţii armelor statuat în jurisprudenţa instanţei europene.
Reclamantul mai susţine că beneficiază de o speranţă legitimă la despăgubiri echitabile, având un bun în sensul Convenţiei, invocând cauza Klaus şi lori Kiladze contra Georgiei, precum şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
Recurentul - pârât susţine, în motivarea recursului său, că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că despăgubirile morale se acordă şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor.
Recurentul-pârât invocă nelegalitatea soluţiei de menţinere a daunelor morale pe temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, în condiţiile în care acest temei legal nu mai subzistă, fiind declarat neconstituţional.
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul mai arată că, la data pronunţării deciziei din apel, erau declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/ 2009, astfel că acţiunea trebuia respinsă, sens în care invocă dispoziţiile constituţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În subsidiar, recurentul - pârât critică decizia pronunţată sub aspectul cuantumului sumei acordate drept despăgubiri morale, care, în opinia sa, este prea mare.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reţine următoarele:
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control aposteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. pr. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. în acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituționalității textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea capătului de cerere privind daunele morale, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurentul - pârât pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă, ceea ce justifică, în urma admiterii apelului pârâtului, schimbarea în tot a sentinţei pe acest considerent şi respingerea acţiunii formulate de reclamant, ca nefondată.
Critica formulată de pârât prin primul motiv de recurs, vizând posibilitatea acordărilor daunelor morale numai în situaţia condamnărilor, nu şi a măsurilor administrative cu caracter politic, nu se mai impune a fi analizată, având în vedere considerentele expuse în analiza celorlalte motive de recurs.
Recursul declarat de reclamant este nefondat.
Astfel, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.
Susţinerile recurentului reclamant relative la aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Rezoluţiilor menţionate în motivele de recurs urmează a fi înlăturate, faţă de argumentele detaliate care au justificat admiterea recursului pârâtului şi care nu se mai impune a fi reluate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România. Celelalte instrumente internaţionale nu au decât valoare declarativă sau de recomandare (în cazul Rezoluţiilor), fără a fi prevăzut un mecanism de aplicare directă a acestora în jurisdicţia naţională ori de sancţionare a nerespectării lor, într-un litigiu determinat.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În materia daunelor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, problema contrarietăţii reglementării naţionale în raport cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a format obiectul unui recurs în interesul legii, soluţionat în sensul anterior arătat (prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de casaţie şi Justiţie), astfel încât o nouă analiză pe acelaşi aspect nu mai este posibilă.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 şi art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanţa va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 389/A din 08 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi va modifica decizia, în sensul că va admite apelul declarat de acelaşi pârât împotriva sentinţei civile nr. 458 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o va schimba, în sensul că va respinge acţiunea reclamantului. Totodată, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 389/A din 08 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia în sensul că:
Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 458 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă sentinţa în sensul că respinge acţiunea.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2846/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2848/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
