ICCJ. Decizia nr. 2843/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2843/2012
Dosar nr. 5911/117/2010
Şedinţa publică din 27 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Cluj sub nr. 5911/117/2010, reclamanţii H.G.C., S.N.A., H.K.E., P.I., H.E., S.M., H. renunţa la spaţiile pe care le deţine, întrucât muzeul este un simbol al Municipiului Cluj-Napoca şi un obiectiv vizitat de turişti.
Instanţa de apel a reţinut că este necontestat în cauză că partea din construcţie aflată în prezent în administrarea pârâtului este alcătuită din nouă camere, iar ceea ce reclamanţii solicită în contra pârâtului nu este întregul spaţiu deţinut de acesta, ci doar două încăperi aflate la demisolul imobilului, a căror suprafaţă totală însumează 37,73 mp (20,80 mp + 16,936 mp).
Instanţa de apel a considerat că prima instanţă a apreciat în mod greşit că cele două încăperi pe care reclamanţii le solicită nu pot fi restituite în natură, valoarea lor istorică, arhitectonică, muzeală sau turistică neconstituind un element care, în sensul Legii nr. 10/2001, să împiedice restituirea în natură către succesorii fostului proprietar.
Legea nr. 10/2001 instituie regula potrivit căreia restituirea în natură este prioritară, în vreme ce acordarea altor bunuri în compensare sau a despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 reprezintă măsuri reparatorii subsidiare, posibile numai atunci când restituirea în natură nu este îngăduită.
Instanţa de apel a considerat că acţiunea reclamanţilor era întemeiată şi trebuia admisă, întrucât cele două încăperi litigioase nu se află într-o situaţie juridică ce ar împiedica, în sensul Legii nr. 10/2001, restituirea lor în natură. S-a observat că nici argumentele primei instanţe, nici apărările făcute de pârâtul intimat prin întâmpinare nu se sprijină pe raţiuni de natură legală, ci de oportunitate istorică şi turistică.
Curtea de apel a mai constatat, în ce priveşte solicitarea reclamanţilor de a li se restitui bunurile mobile aflate în imobil la data preluării abuzive, că o asemenea cerere nu a fost formulată şi prin notificarea din 15 noiembrie 2001, în cuprinsul acesteia făcând referire exclusiv la restituirea în natură a imobilului. Or, în aceste circumstanţe, solicitarea bunurilor mobile nu mai putea fi pusă în discuţia instanţei de judecată, reclamanţii pierzând dreptul de a le mai pretinde.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerea apelanţilor potrivit căreia sentinţa trebuie anulată pentru nemotivare, reţinând că prima instanţă şi-a motivat soluţia, însă motivele nu sunt în conformitate cu legea. Nelegalitatea statuărilor unei instanţe nu justifică însă anularea unei hotărâri, câtă vreme este îndeajuns de clar că ceea ce lipseşte nu sunt considerentele hotărârii, ci conformitatea lor cu prevederile legii.
În ce priveşte nemenţionarea în dispozitiv a motivului pentru care acţiunea a fost respinsă (netemeinicie, inadmisibilitate etc.), instanţa de apel a arătat că, deşi această susţinere a apelanţilor este reală, ea nu este de natură a determina nulitatea sentinţei, nefiind sursa niciunei vătămări care, în sensul art. 105 alin. 2 C. pr. civ., să justifice nulitatea, considerentele sentinţei trimiţând îndeajuns de limpede la concluzia că aprecierea ca netemeinică a acţiunii a determinat respingerea ei, iar nu vreun alt motiv.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Muzeul de Istorie a Transilvaniei, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâtul a arătat că nu se justifică restituirea în natură a celor două încăperi aflate la subsolul imobilului către reclamanţi, având în vedere că acestea fac corp comun cu spaţiul în care îşi desfăşoară activitatea Muzeul de Colecţie al Farmaciei, în suprafaţă de 172,91 mp, motiv pentru care, atât instanţa fondului, cât şi instanţa de apel au considerat legală Decizia 30 din 21 mai 2010, prin care pârâtul a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru acest spaţiu, iar pentru identitate de raţiune, şi pentru cele două încăperi în suprafaţă de 37,73 mp se impune aceeaşi soluţie.
Examinând modul în care recurentul a înţeles să motiveze recursul şi având în vedere prevederile art. 306 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conţinutul hotărârii atacate şi pe chestiuni de drept care au făcut obiectul analizei instanţelor de fond.
Cu alte cuvinte, invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., partea interesată trebuie să dezvolte, în concret, critici prin care să demonstreze lipsa de temei legal a hotărârilor judecătoreşti atacate ori, după caz, să arate în ce a constat încălcarea sau aplicarea greşită a textului de lege apreciat de instanţele de fond a fi incident raportului juridic dedus judecăţii.
Cu toate că recurentul a indicat, drept temei al recursului declarat, cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că susţinerile formulate nu pot fi încadrate nici în cazul de recurs expres precizat, nici în vreunul dintre celelalte cazuri prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Or, în recursul declarat, pârâtul face o simplă susţinere, neargumentată din punct de vedere juridic, în sensul că nu se justifică restituirea în natură a celor două încăperi, aflate la subsolul imobilului, având în vedere că acestea fac corp comun cu spaţiul în care îşi desfăşoară activitatea Muzeul de Colecţie al Farmaciei, în suprafaţă de 172,91 mp, aceasta nefiind o critică de nelegalitate, ci o simplă nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată.
În această situaţie, în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ., operează sancţiunea stabilită în art. 306 alin. (1) C. proc. civ., şi anume, nulitatea recursului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite excepţia invocată de intimaţii - reclamanţi şi va constata nul recursul declarat întrucât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Muzeul de Istorie al Transilvaniei împotriva deciziei civile nr. 217/ A din 15 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2841/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2850/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
