ICCJ. Decizia nr. 2850/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2850/2012
Dosar nr. 976/107/2010
Şedinţa publică din 27 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, reclamantul F.N. a chemat în judecată Statul Român, prin M.F.P., pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate asupra reclamantului, de stabilire a domiciliului obligatoriu în perioada 18 august 1950 - 15 octombrie 1954 în loc. Deva, jud. Hunedoara, să se dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 225.000 euro, ca despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, împreună cu părinţii săi, au fost dislocaţi şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în perioada indicată în localitatea Deva, jud. Hunedoara. Având vârsta de 4 ani, reclamantul a fost obligat indirect să aibă domiciliul obligatoriu pe perioada cât şi părinţii lui au avut aceste restricţii.
În drept s-au invocat prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 3256/2010 a Tribunalului Alba s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de acesta şi s-a respins în rest acţiunea.
Prima instanţă a reţinut că, potrivit Hotărârii nr. 2026 din 1992 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, s-a stabilit că perioada în care reclamantul împreună cu familia sa a fost deportat îi dă dreptul la beneficiul prevederilor acestui decret.
Instanţa a reţinut, din înscrisurile depuse de C.N.S.A.S la dosarul cauzei şi din adresa M.A.I., că tatăl reclamantului, născut în Sânicolaul Mare, împreună cu mama sa F.R., au fost dislocaţi şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în Str. G., Raionul Deva.
Instanţa a avut în vedere şi Hotărârea de trecere în evidenţă emisă de M.A.I. Regiunea Hunedoara, din care rezultă activitatea politică a tatălui reclamantului, respectiv „este cunoscut cu manifestări duşmănoase, a întreţinut relaţii cu foştii moşieri şi fabricanţi, a ascultat posturi de radio imperialiste, fiind reţinut în anul 1959 de către organele de securitate, după care a fost pus în libertate";.
În raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, şi care la lit. b face referire la HCM nr. 337/1954, instanţa de fond a apreciat că primul capăt de cerere este întemeiat.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate, Tribunalul a constatat că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de Statul Român, reprezentat prin M.F.P. şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În esenţă, prima instanţă a reţinut că articolul de lege care constituia temeiul legal al acordării daunelor morale, fiind declarat neconstituţional, şi-a încetat efectele şi nu mai poate fi aplicat de instanţă, care este obligată să respecte deciziile Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia nr. 112 din 15 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă a respins apelurile, ca nefondate.
Instanţa de apel a constatat că în mod corect acţiunea formulată de reclamant a fost admisă în parte de către prima instanţă şi s-a dispus constatarea caracterului politic al măsurii luate asupra reclamantului, reţinând că susţinerile pârâtului referitoare la lipsa calităţii procesual active a reclamantului sunt vădit nefondate.
Este adevărat că hotărârile învederate în considerente de către prima instanţă vizează activitatea tatălui reclamantului, însă au fost reţinute tocmai pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de familia reclamantului.
Faţă de data şi locul naşterii reclamantului, este evident că măsura dislocării şi a stabilirii domiciliului obligatoriu l-a vizat, indirect, şi pe reclamant.
De altfel, în faţa primei instanţe, pârâtul, prin întâmpinare, a susţinut că măsura luată împotriva reclamantului constituie măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevederilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, şi că este superfluă constatarea caracterului politic al măsurii.
În ce priveşte apelul reclamantului, instanţa de apel a statuat că instanţa de fond corect a aplicat principiul disponibilităţii, respectând dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere situaţia de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată.
Deşi acţiunea a fost formulată prin apărător calificat, respectiv avocat, nu s-au invocat ca şi temei în drept dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
În ce priveşte invocarea în apel a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. ca temei al cererii de chemare în judecată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Prin invocarea în apel a unui nou temei juridic al acţiunii, reclamantul tinde practic la schimbarea cauzei cererii, ceea ce, conform dispoziţiilor menţionate, nu poate fi primit.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul F.N., cât şi pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Alba.
Recurentul reclamant arată că instanţa de apel în mod greşit a aplicat Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional, deoarece această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării acesteia. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor aflate în situaţii similare şi s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii.
Recurentul reclamant mai susţine faptul că, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009, mai sunt incidente şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi Rezoluţiile nr. 1096 din 1996 şi nr. 1481 din 2006 ale Adunării Parlamentare ale Consiliului Europei.
Recurentul reclamant apreciază că a suferit un prejudiciu moral important care trebuie să fie reparat prin acordarea de daune morale, fie în temeiul Legii nr. 221/2009, fie în temeiul art. 998-999 C. civ.
Recurentul - pârât invocă greşita menţinere de către instanţa de apel a sentinţei pronunţate de tribunal sub aspectul capătului de cerere ce vizează constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate reclamantului F.N.
Recursul reclamantului F.N. va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Alba, va fi admis, pentru următoarele argumente:
Referitor la recursul reclamantului F.N., contrar susţinerilor acestuia, decizia de neconstituţionalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivitătii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă sentinţa tribunalului a fost pronunţată la 24 noiembrie 2010 şi decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 15 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Prevalenta reglementărilor internaţionale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale arătate, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentiă) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză";.
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidenţă nici noţiunea autonomă de „bun"; din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Noţiunea de „bunuri"; din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin ";o speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanţă nu poate fî considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţa nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă";, iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.
Aplicând decizia în interesul legii la situaţia în speţă, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Critica recurentului reclamant privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 998-999 C. civ., art. 5 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului) este nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de apel examinează legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faţa primei instanţe, neputându-se pronunţa pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluţie este consecinţa principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicţie.
Referitor la recursul pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Alba, critica privind faptul că în mod greşit instanţa de apel a menţinut dispoziţia din sentinţă referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate reclamantului este fondată din perspectiva dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus personal, susţinând că, prin măsura dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu dispusă faţă de părinţii săi, a fost afectat în mod indirect.
Prima instanţă a reţinut caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de reclamant, însă din considerentele sentinţei rezultă că instanţa a avut în vedere exclusiv aspectele care vizau situaţia părinţilor acestuia. La rândul său, instanţa de apel nu concretizează în ce anume ar consta măsura administrativă la care ar fi fost supus reclamantul, ci face o apreciere generală, reţinând că, deşi considerentele primei instanţe vizează activitatea tatălui reclamantului, acestea au fost reţinute pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de familia reclamantului.
Aceste considerente ale instanţei de apel, care analizează în mod global situaţia familiei reclamantului, sunt greşite, deoarece în concret se punea problema unei măsuri administrative luate faţă de reclamant personal (acesta sesizând instanţa în nume propriu şi nu în calitate de moştenitor al părinţilor).
Reclamantul nu a fost supus niciunei măsuri administrative cu caracter politic, în sensul art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, deoarece acesta s-a născut la data de 18 august 1950, după ce măsura administrativă fusese luată faţă de părinţii săi, la data de 02 martie 1949. Întrucât reclamantul nu era încă născut la momentul luării măsurii administrative, nu se poate susţine că această măsură ar fi fost dispusă indirect şi împotriva sa.
Prin urmare, reclamantul-recurent nu face parte din categoria persoanelor îndreptăţite să solicite constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva sa, având în vedere că textul de lege se adresează strict persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul pârâtului, se va modifica în parte decizia şi se va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului, care va fi schimbată, în sensul respingerii ca neîntemeiat şi a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative în ceea ce îl priveşte pe reclamant, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei. Totodată, se va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.N. împotriva aceleiaşi decizii
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Alba împotriva Deciziei civile nr. 112 din 15 aprilie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Modifică în parte decizia în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Alba împotriva sentinţei civile nr. 3256 din 24 noiembrie 2010 a Tribunalului Alba, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că respinge, ca neîntemeiat, şi capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative în ceea ce îl priveşte pe reclamant.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.N. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2843/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2851/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
