ICCJ. Decizia nr. 2852/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2852/2012
Dosar nr. 1197/116/2010
Şedinţa publică din 27 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 197/116/2010 pe rolul Tribunalului Călăraşi, reclamantul Z.G. a chemat în judecată Statul Român, prin M.F.P., solicitând acordarea de despăgubiri în cuantum de 600.000 lei pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit prin condamnarea tatălui său, Z.P., la pedeapsa de 7 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică.
La termenul din 05 mai 2010, reclamantul a precizat că solicită despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, atât în calitate de moştenitor al tatălui său, cât personal.
Prin sentinţa civilă nr. 1691 din 02 iunie 2010 Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat Statul Român, prin M.F.P. să plătească reclamantului suma de 50.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului său Z.P. Totodată, a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit personal de către reclamant.
În esenţă, faţă de situaţia de fapt reţinută, tribunalul a apreciat că este întemeiată cererea reclamantului de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său Z.P., fiind îndeplinite condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a reţinut şi faptul că defunctul a beneficiat de o indemnizaţie acordată în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 224/1990, însă suma de 1.383 lei a fost considerată insuficientă pentru acoperirea prejudiciului, situaţie în care s-a apreciat că suma de 50.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă (suma solicitată de reclamant de 600.000 euro fiind nejustificat de mare).
În ceea ce priveşte cererea formulată de reclamant prin care acesta a solicitat, conform precizărilor, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit personal, instanţa a apreciat, faţă de probele administrate, că cererea este neîntemeiată, deoarece reclamantul nu a făcut dovada că a suferit vreun prejudiciul moral ca o consecinţă a condamnării tatălui său.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Călăraşi.
Prin Decizia civilă nr. 128/ A din 9 februarie 2011, Curtea Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant, a admis apelul formulat de apelantul-pârât şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.
Instanţa de apel a reţinut că, urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi a soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: ";decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie";.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: ";Dispoziţiile din legile [.] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [.], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept";.
În raport de împrejurarea că Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel a apreciat că nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţionala a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost investită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac.
S-a mai arătat că referirile la prevalenta reglementarilor internaţionale, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) şi nr. 1.481 (2006), a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din Constituţie, a fost deja în atenţia Curţii Constituţionale, iar Rezoluţia nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.
În plus, Curtea a constatat că, în temeiul dispoziţiilor speciale consacrate în Decretul-lege nr. 118/1990, autorul reclamantului a beneficiat de recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă precum şi de drepturile băneşti, reglementate de acest act normativ.
Curtea a avut de asemenea în vedere faptul că în situaţia admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice. In cazul în care se decide că prevederea legala în cauză este neconstituţională cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
În consecinţă, reţinând că apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, instanţa de apel a reţinut că persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câştigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Z.G., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., considerând că deşi apelantul pârât nu şi-a motivat apelul sub aspectul incidenţei Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, a considerat că această „chestiune"; poate fi pusă în discuţie din oficiu.
Astfel, pârâtul a criticat sentinţa doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, invocându-se şi modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, fără a mai putea invoca în apel motive noi, care nu au fost avute în vedere de prima instanţă, conform art. 287 alin. (2) C. proc. civ. Curtea Constituţională şi-a exprimat punctul de vedere asupra dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ. în cadrul Deciziei nr. 169 din 11 mai 2002.
Recurentul mai arată că, potrivit regulii „tantum devolutum quantum apellantum";, hotărârea primei instanţe a fost criticată de apelanţi numai parţial sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate şi nu asupra temeiului de drept al acordării acestor despăgubiri existent la momentul formulării acţiunii (art. 5 din Legea nr. 221/2009), această parte a hotărârii trecând în puterea lucrului judecat.
Se invocă de către recurent şi principiul „non reformatio in pejus";, arătând că în opinia sa instanţa nu poate să invoce din oficiu şi nici nu poate să admită excepţii absolute invocate de intimat (în lipsa invocării lor pe calea unui apel), dacă admiterea lor ar duce la agravarea situaţiei părţii care a declarat apelul.
Recurentul susţine şi faptul că instanţa de apel, prin aplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a încălcat principiul neretroactivităţii consacrat de art. 1 C. civ. şi art. 15 din Constituţie şi principiul egalităţii în drepturi, considerând că aceste decizii nu se aplică celor care au obţinut o hotărâre definitivă.
Mai arată că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că reclamantul, invocând prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a încălcat art. 294 C. proc. civ. Aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale are drept consecinţă încălcarea art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie şi art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie.
Recurentul invocă practică judiciară, respectiv deciziile C.E.D.O. pronunţate în cauzele Beian contra României şi Driha contra României.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, reţinând următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. pr. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleaiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ, hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Critica recurentului privitoare la împrejurarea că instanţa în mod greşit a pus în discuţie din oficiu incidenţa şi aplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale (în condiţiile în care nu a fost invocată prin motivele de apel, părţile criticând sentinţa doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate şi nu asupra temeiului de drept al acordării acestora) nu poate fi reţinută.
Incidenţa şi aplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în speţă, constituie un motiv de ordine publică, iar potrivit art. 295 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de judecată.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Nu se poate vorbi despre puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte temeiul de drept al acţiunii formulate, deoarece pentru ca o hotărâre să fie înzestrată cu putere de lucru judecat, astfel încât ceea ce a fost verificat jurisdictional să nu mai poată face obiect al disputei părţilor, este necesar ca aceasta să fi dat o dezlegare definitivă fondului raporturilor juridice dintre părţi, indiferent de soluţia adoptată, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Totodată, este nefondată şi critica privind încălcarea principului „non reformatio in pejus";, întrucât, este adevărat că potrivit art. 296 C. proc. civ. apelantului nu i se poate crea, în propria cale de atac, o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, însă evident că o înrăutăţire a situaţiei acestuia se va putea produce, însă urmare nu soluţionării propriului apel, ci a apelului adversarului, judecat concomitent.
De asemenea, nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că reclamantul, invocând prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a încălcat art. 294 C. proc. civ.
Instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ., reţinând că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Această soluţie este consecinţa principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat {tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicţie.
În condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă - analizarea pretenţiilor acestora din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi";.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea concret invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic. Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a şi în alin. (2) din acelaşi art. 294 şi vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii sale, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.G. împotriva Deciziei civile nr. 128/ A din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2851/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2853/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
