ICCJ. Decizia nr. 2836/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2836/2012
Dosar nr. 7876/3/2009
Şedinţa publică din 27 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 27 februarie 2009, reclamantul R.C. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, la plata valorii de piaţă a apartamentului nr. 36 situat în Bucureşti, strada I.B., sector 1.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este unicul succesor al fostului proprietar R.I.G., în baza certificatului de moştenitor nr. 126 din 19 septembrie 2003. A arătat că acestuia din urmă i-a fost restituit în deplină proprietate şi paşnică folosinţă apartamentul în cauză prin decizia civilă nr. 2462 din 12 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, iar prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 491 din 03 aprilie 2000 i-a fost restituit în proprietate acest apartament, însă nu a putut fi pus în posesie de către P.M.B. - D.G.A.F.I., întrucât apartamentul fusese vândut chiriaşilor Ş.G. şi Ş.M.
Autorul reclamantului a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare anterior menţionat, însă prin sentinţa civilă nr. 10460 din 17 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti acţiunea a fost respinsă, soluţia devenind irevocabilă prin decizia civilă nr. 2268 din 24 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât acţiunile promovate în instanţă nu au adus în proprietatea reclamantului acest apartament, a formulat „notificarea” prevăzută de Legea nr. 10/2001, nr. 384 din 10 noiembrie 2005, care nu a fost soluţionată.
În şedinţa publică din data de 30 martie 2009, tribunalul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 1/2009, excepţie respinsă prin încheierea de şedinţă de la termenul din 11 mai 2009.
La data de 08 mai 2009 reclamantul a indicat valoarea obiectului cererii ca fiind de 125.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 387 din 22 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a respins ca neîntemeiată cererea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive că, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pârâtul are calitate procesuală pasivă în cauză.
Pe fond, s-a reţinut că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost depusă în anul 2005, cu mult timp după expirarea termenului prevăzut de lege, devenind aplicabile dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, nedepunerea notificării în termenul prevăzut de lege atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a arătat că dispoziţiile legale invocate de reclamant nu îl vizează, ci dimpotrivă, îi vizează pe foştii chiriaşi, care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 şi cu privire la care au fost admise acţiunile în declararea nulităţii absolute sau acţiunile în revendicare iniţiate de foştii proprietari.
Prin urmare, în nici un caz nu se poate ajunge la o aplicare coroborată a dispoziţiilor legale prevăzute în cuprinsul art. 20 alin. (2) şi 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul dorit de reclamant, cele două articole reglementând proceduri diferite, una destinată foştilor proprietari, iar cealaltă destinată cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a formulat apel în termen legal reclamantul.
Prin decizia nr. 392/ A din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Reclamantul a formulat notificarea nr. 384 din 10 noiembrie 2005, nesoluţionată până în prezent, prin care a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. I.B., sector 1, invocând împrejurarea că, deşi acest imobil i-a fost restituit în natură printr-o decizie anterioară emisă de Municipiul Bucureşti, nu poate intra în posesia sa, întrucât a fost vândut în acelaşi timp chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare - cumpărare nefiind anulat până în prezent.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat despăgubiri constând în valoarea de piaţă a acestui apartament în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, invocând ca şi temei juridic art. 20 alin. (2) şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată şi fără a chema în judecată Municipiul Bucureşti. În aceste condiţii, în mod firesc, instanţa de fond a reţinut, într-o primă teză, împrejurarea că reclamantul nu a solicitat soluţionarea pe fond a notificării formulate, întrucât această cerere putea fi formulată numai în contradictoriu cu entitatea deţinătoare căreia i s-a adresat notificarea.
Pe de altă parte, s-a reţinut, de asemenea corect şi împrejurarea că notificarea a fost formulată peste termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 22 alin. (5) din acelaşi act normativ, care prevăd faptul că nerespectarea termenului de 6 luni, ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001 până la 14 ianuarie 2002, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamant nu pot fi reţinute în cauză întrucât acesta nu se află în situaţia respingerii printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acţiunii privind restituirea bunului în natură, ci dimpotrivă acesta se află în posesia unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului, cât şi a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Împrejurarea că ulterior, în cadrul acţiunii în revendicare promovată s-a reţinut că acesta nu are calitate procesuală activă, nu poate conduce la concluzia soluţionării pe fond a acţiunii în revendicare.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că reclamantul se află în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 46 alin. (3) din legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că termenul de 6 luni pentru formularea notificării curge de la data de 24 octombrie 2002, data rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 2268 din 24 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti. Or, notificarea a fost formulată la data de 10 noiembrie 2005, cu mult peste termenul legal de 6 luni.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 1/2009, acestea se referă la proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ca şi dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziţii legale nefiind aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că, în mod greşit instanţele au considerat că nu a făcut dovada calităţii de proprietar al apartamentului pentru care solicită acordarea despăgubirilor, această calitate fiind confirmată prin decizia civilă nr. 2462/ A din 12 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă. În plus, recurentul a depus la dosar certificatul de moştenitor din 16 octombrie 1996 emis de BNP - I.T., care îi confirmă această calitate.
Sub un al doilea aspect, în mod greşit a reţinut instanţa că, prin acţiunea cu care a sesizat instanţa, reclamantul nu a solicitat soluţionarea notificării nr. 384/2005.
Or, în condiţiile în care solicită acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, acestea pot fi acordate numai ca urmare a soluţionării notificării, iar împrejurarea că nu a chemat în judecată Municipiul Bucureşti nu prezintă relevanţă, câtă vreme a înţeles să se judece în contradictoriu cu cel desemnat prin lege să facă plata sumei reprezentând contravaloarea despăgubirilor.
Este de asemenea greşit considerentul curţii de apel, potrivit căruia notificarea a fost formulată cu nerespectarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, întrucât reclamantul se bucura de decizia civilă nr. 2462/ A din 12 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, care îi recunoştea calitatea de proprietar, iar notificarea a fost formulată după soluţionarea litigiului cu chiriaşii cumpărători.
Mai susţine recurentul că decizia civilă nr. 2462/ A din 12 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti nu a fost anulată prin nici un act judiciar sau administrativ, astfel că dreptul său de proprietate asupra apartamentului în litigiu există şi în prezent, fiind statuat prin decizia nr. 6032 din 17 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recurentul mai susţine că, întrucât nu poate beneficia de apartamentul său, în natură, a formulat acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 1/2009 care permit, atât proprietarilor care nu au reuşit să obţină bunul în natură, cât şi chiriaşilor care nu au putut păstra bunul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, să solicite despăgubiri în baza acestei legi, în ambele cazuri plata făcându-se de Ministerul Finanţelor Publice.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii apelului reclamantului, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect au reţinut instanţele anterioare că obiectul acţiunii formulată de reclamant, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, îl constituie plata despăgubirilor constând în preţul de piaţă al apartamentului nr. 36 situat în Bucureşti, Str. I.B., temeiul de drept indicat de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale fiind art. 20 alin. (2) şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.
Astfel, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil şi construcţii …”, iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice”.
Rezultă că dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se referă la natura măsurilor reparatorii - în echivalent - cuvenite persoanei îndreptăţite, respectiv proprietarilor, în ipoteza în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, însă în cadrul procedurii reglementate de această lege.
Prin motivele de recurs, recurentul - reclamant susţine că, solicitând acordarea de despăgubiri, implicit a solicitat şi soluţionarea notificării nr. 384/2005.
Această susţinere nu poate fi primită pentru că reclamantul nu a formulat acest capăt de cerere în petitul acţiunii.
În ce priveşte dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, invocate de recurentul-reclamant, acestea se referă la foştii chiriaşii, ale căror contracte de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi, nicidecum la foştii proprietari.
Critica potrivit căreia instanţele au considerat că reclamantul nu a făcut dovada calităţii de proprietar al apartamentului pentru care solicită acordarea despăgubirilor este superfluă, întrucât niciuna dintre instanţele anterioare nu au reţinut un asemenea considerent.
Dimpotrivă, instanţa de apel a constatat că reclamantul se află în posesia unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului, cât şi a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Susţinerea recurentului potrivit căreia decizia civilă nr. 2462/ A din 12 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti nu a fost anulată, astfel că dreptul său de proprietate asupra apartamentului în litigiu există şi în prezent, fiind statuat prin Decizia nr. 6032 din 17 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu prezintă relevanţă în speţa de faţă, în care nu se pune problema contestării dreptului reclamantului asupra apartamentului în litigiu.
Concluzionând, Înalta Curte constată că modalitatea aleasă de reclamant pentru obţinerea despăgubirilor pentru apartamentul preluat abuziv nu este cea prevăzută de legea specială de reparaţie, iar temeiul de drept invocat nu este aplicabil în speţă.
Recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să poate fi încadrate în aceste prevederi.
În consecinţă, faţă de considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 392/ A din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2819/2012. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 2838/2012. Civil. Acţiune în concurenţă... → |
|---|
