ICCJ. Decizia nr. 2853/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Daune cominatorii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2853/2012
Dosar nr. 2215/99/2010
Şedinţa publică din 27 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 18 martie 2010, reclamanta B.M.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând constatarea caracterului politic al încarcerării tatălui său B.C., precum şi al tuturor măsurilor administrative ce s-au luat împotriva acestuia şi a familiei sale după data încarcerării şi până în 1984, la încetarea sa din viaţă; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în valoare de 15 milioane euro pentru prejudiciul psihic şi sufletesc cauzat tatălui reclamantei şi familiei sale; obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în valoare de 10 milioane euro pentru prejudiciile cauzate prin deposedarea de batoză şi de alte mijloace agricole, de bunurile din casă, de animalele de muncă şi de producţie, dar şi a prejudiciilor cauzate prin lipsirea de roadele suprafeţelor de teren de care au fost deposedaţi, în total de 37,10 ha; obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 dolari SUA, sumă care a rămas în casă la data părăsirii imobilului.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că tatăl său, B.C., de profesie avocat, a fost un opozant declarat al regimului comunist, iar în anul 1948 familia sa a fost deposedată de toată averea, iar în acelaşi an a fost încarcerat pentru ideile şi propaganda anticomunistă, fiind închis pentru şapte ani fără a fi judecat. În anul 1955 a fost judecat de Tribunalul Militar Iaşi şi condamnat la şapte ani închisoare, adică perioada cât a fost încarcerat până la data judecării sale. După condamnare a fost eliberat din închisoare şi nu i s-a mai permis să profeseze avocatura, fiind obligat să presteze munci necalificate, înlăturat din toate mediile onorabile şi exceptat de la orice recunoaştere a meritelor evidente.
Prin sentinţa civilă nr. 1831 din 22 septembrie 2010, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei echivalentul în lei la data executării a sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Totodată, s-a respins cererea reclamantei de constatare a caracterului politic al condamnării şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, luându-se act de renunţarea reclamantei la judecata cererilor privind acordarea daunelor materiale şi plata sumei de 10.000 dolari SUA.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă că prin sentinţa nr. 284 din data de 2 iulie 1955 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Iaşi, B.C. a fost condamnat, în baza art. 1931 alin. (2) C. pen., la 7 ani detenţiune grea pentru crima de activitate intensă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare. Reclamanta B.M.A.S. are, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, vocaţie succesorală la moştenirea defunctului B.C., decedat la data de 15 februarie 1984.
Tribunalul a reţinut că, întrucât condamnarea suferită de autorul reclamantei în puterea art. 1931 alin. (2) C. pen. constituie de drept condamnare politică, caracter ce rezultă din enumerarea legiuitorului din cuprinsul art. 1 alin. (2) lit. a), cererea reclamantei de constatare a caracterului politic al condamnării autorului său nu poate fi primită.
Referitor la solicitarea reclamantei privind constatarea caracterului politic al tuturor măsurilor administrative ce s-au luat împotriva autorului său, fără însă a menţiona şi care sunt aceste măsuri, prima instanţă, invocând dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, a reţinut că simpla condamnare politică a unei persoane naşte în patrimoniul acesteia precum şi în caz de deces, în patrimoniul soţului supravieţuitor şi a descendenţilor până la gr. II inclusiv dreptul de a li se acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral prezumtiv suferit.
Tribunalul a reţinut că simpla condamnare a autorului reclamantei şi executarea unei pedepse privative de libertate pe o perioadă de 7 ani de zile într-un regim penitenciar notoriu o îndreptăţeşte pe descendenţa de gradul I a condamnatului politic B.C. la acordarea despăgubirilor în cuantumul lor maxim permis, respectiv suma de 5.000 euro echivalent lei la data plăţii.
Totodată, s-a arătat că, chiar dacă soţia condamnatului numita B.M. a obţinut prin hotărârea nr. 365 din 21 ianuarie 1994 a Comisiei Judeţene Vaslui pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 o indemnizaţie de 10.000 lei începând cu data de 17 septembrie 1993 instanţa o apreciază ca fiind derizorie şi fără pondere semnificativă în stabilirea cuantumului prezentelor despăgubiri în prejudiciul moral suferit prin condamnarea numitului B.C.
Prima instanţă nu a primit cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu a făcut dovada cheltuielilor pricinuite de prezentul litigiu prin depunerea chitanţei care să ateste plata onorariului de avocat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta B.M.A.S. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a judeţului Iaşi.
Prin Decizia civilă nr. 27 din 02 martie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de B.M.A.S., a admis apelul declarat de Statul Român şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea reclamantei având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, păstrând celelalte dispoziţii ale hotărârii.
Instanţa de apel a reţinut că, prin declaraţia autentică din data de 05 iulie 2010, reclamanta a renunţat la judecata ultimelor două capete de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în valoare de 10 milioane euro şi la plata sumei de 10.000 dolari SUA în echivalent.
Acţiunea reclamantei a fost fundamentată juridic pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009. Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că cererea formulată de reclamantă nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază şi-au încetat existenţa după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României, ca urmare a necorelării lor cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament.
Instanţa de apel a mai reţinut că, deşi deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, iar în prezenta cauză, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după pronunţarea sentinţei apelate, totuşi reclamanta nu dobândise o speranţă legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurispmdenţei C.E.D.O. - cauza Slavov contra Bulgariei - „dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia";.
În consecinţă, instanţa de apel a statuat că, la data pronunţării în apel a instanţei, articolul 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai producea efectele juridice pe baza cărora s-a născut dreptul reclamantei din prezentul litigiu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.M.A.S., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât, deşi a reţinut că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte doar pentru viitor şi Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după pronunţarea sentinţei apelate, în mod greşit a apreciat că aceasta nu dobândise o speranţă legitimă în acordarea daunelor morale, invocând jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv Cauza Slavov contra Bulgariei.
Arată că, în opinia sa, speranţa legitimă de acordare a daunelor morale s-a născut odată cu publicarea Legii nr. 221/2009 în M. Of., după toate procedurile anterioare de emitere, promulgare şi publicare a legii, iar promovarea prezentei cereri, în instanţa de fond, este chiar expresia speranţei sale legitime în buna şi sincera intenţie a Statului Român.
Solicită admiterea recursului cu consecinţa obligării pârâtului la plata unor daune morale de 62.952.000 lei pentru prejudiciul psihic şi sufletesc cauzat familiei sale prin măsura condamnării, cu toate consecinţele acesteia.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează.
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147, alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune). Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun"; al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 2 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost încălcat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare – conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei ";discriminării"; constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, ";exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidenţă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.M.A.S. împotriva Deciziei nr. 27 din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2852/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2854/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
