ICCJ. Decizia nr. 2854/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2854/2012
Dosar nr. 3964/117/2010
Şedinţa publică din 27 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 967 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul H.Z., împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 7/1958 a Tribunalului Regional Cluj, depusă în copie la f. 42-51, reclamantul H.Z. a fost condamnat la pedeapsa de doi ani închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor prev. şi ped. de art. 96 C. pen., combinat cu art. 463 C. pen. şi art. 150 C. pen. Prin Decizia nr. 808 din 22 martie 1958 a Tribunalului Suprem recursul declarat de H.Z. a fost admis, a fost schimbată calificarea faptei în art. 472 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului, potrivit art. 4 din Legea nr. 8/1957 şi s-a trimis dosarul spre rejudecare la Tribunalul Regional Cluj pentru o nouă judecată a laturii civile.
Nici unul din temeiurile de drept pentru care a fost condamnat reclamantul H.Z. nu este prevăzut de Legea nr. 221/2009, la art. 1, ca fiind unul din temeiurile ce atrag de drept caracterul politic al condamnării suferite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de reclamant de la Statul Român, pentru arestarea sa de către organele de miliţie, anchetarea la Securitate şi condiţiile de detenţie inumane la care a fost supus, instanţa a reţinut că pentru toate acestea, reclamantului i-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, fapt ce rezultă din cuponul de pensie prezentat de reclamant în faţa instanţei la termenul de judecată din data de 05 noiembrie 2010.
S-a reţinut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
De asemenea, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificare şi completarea Legii nr. 221/2009.
Aceste decizii fiind obligatorii, rezultă că nu mai pot fi acordate despăgubiri în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 ori de O.U.G. nr. 62/2010.
Prima instanţă a reţinut că prin acordarea de despăgubiri sub forma pensiei lunare prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990, pensie ce a fost periodic actualizată, reclamantul nu mai este îndreptăţit la alte sume cu titlu de despăgubiri din partea Statului Român, astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Prin Decizia civilă 23/ A din 28 aprilie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi de familie a admis în parte apelul declarat de reclamantul H.Z. împotriva sentinţei civile nr. 967 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o parţial, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului Statului Român, prin M.F.P. şi, în consecinţă, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului pentru infracţiunea de ultraj cu violenţă prin Hotărârea nr. 1157/1 a Tribunalului Regional Cluj din 5 decembrie 1958, la 2 ani închisoare corecţională, a menţinut restul dispoziţiilor şi a respins ca inadmisibilă modificarea de acţiune din apel.
În esenţă, instanţa de apel, pe baza probatoriului administrat şi invocând prevederile art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009, precum şi art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999 a apreciat că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul are un caracter vădit de condamnare din motive politice, reprezentând prin ea însăşi o manifestare de împotrivire faţă de noua ideologie, noua ordine şi, în speţă, faţă de cooperativizarea forţată.
În consecinţă, curtea a admis apelul reclamantului şi a schimbat parţial sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea îndreptată împotriva pârâtului Statului Român, prin M.F.P. şi, în consecinţă, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului pentru infracţiunea de ultraj cu violenţă, dispusă prin Hotărârea nr. 1157/1 a Tribunalului Regional Cluj din 5 decembrie 1958, la 2 ani închisoare corecţională.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanţa de apel a reţinut că, prin acţiunea promovată, reclamantul a solicitat să se constata caracterul politic al condamnării sale şi să fie obligat pârâtul să-i plătească suma de 700.000 euro cu titlu de daune morale.
Instanţa a constatat că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituţional.
Instanţa de apel a arătat argumentele avute în vedere de Curtea Constituţională la pronunţarea acestei decizii.
Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate şi anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum şi celor deportate ori ţinute în prizonierat. Curtea a mai reţinut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile legale criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prev. de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate ca atare, că recunoaşterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist şi moştenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echităţii şi dreptăţii.
Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum şi decizii din jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, curtea a reţinut că în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză nu au o „speranţă legitimă"; în obţinerea despăgubirilor morale şi a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Existenţa celor două reglementări paralele încalcă şi principiul unicităţii reglementării în materie prev. de art. 14 din Legea nr. 24/2000 şi cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din acelaşi act normativ.
Instanţa de apel a mai reţinut că admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are ca şi consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-şi efectele judiciare, decizia fiind obligatorie şi cu efecte „erga omnes";, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Pentru aceste considerente instanţa de apel a menţinut dispoziţiile din sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj cu privire la neacordarea daunelor morale.
În ce priveşte modificarea acţiunii făcută de reclamant în apel, constând în aceea că şi-a modificat temeiul de drept, respectiv a arătat că îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 504 C. pen. şi 998 C. civ., instanţa de apel a respins-o ca inadmisibilă, în baza dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi";.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul H.Z. şi pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj.
Prin recursul său, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat că:
În motivarea hotărârii recurate, instanţa de apel a arătat că, la stabilirea caracterului neconstituţional al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională a reţinut că Statul Român a adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferinţelor cauzate de regimul comunist în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, printre care şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 şi 5 din Decretul Lege nr. 118/1990.
Susţine că trimiterea incoerentă şi imprecisă la Decretul - Lege nr. 118/1990 este fundamental eronată, atât legislativ, cât şi doctrinar, întrucât „indemnizaţia lunară"; prevăzută de acest decret constituie exclusiv un drept de securitate socială, deoarece se acordă prin decizie a Direcţiei Judeţene de Specialitate a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, se suportă de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii şi, în prezent, se plăteşte de Casele Judeţene de Pensii, fiind stabilit în scopul ocrotirii persoanelor persecutate politic de regimul comunist şi a familiilor acestora. Mai mult, Decretul - Lege nr. 118/1990 nu califică această indemnizaţie ca fiind o despăgubire pentru daune morale şi nici nu prevede că această indemnizaţie este plătită de M.F.P. din fondurile alocate pentru despăgubiri civile.
Recurentul mai arată că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.
Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac), la data pronunţării acestei decizii, ci este aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior publicării sale.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament juridic distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor în cauză.
După cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Susţine că s-a încălcat principiul egalităţii în drepturi şi se contravine art. 14 din C.E.D.O.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 Martie 2006 în cauza Blecic c/a Croaţiei - paragraful 8).
Recurentul - reclamant consideră că în ipoteza în care se constată că nu poate beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 este îndreptăţit să obţină despăgubiri pe prevederile dreptului comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al condamnării luate împotriva sa, situaţie în care nu se poate invoca prescripţia de vreme ce prin Legea nr. 221/2009 a fost repus în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist. Invocă şi art. 5 din C.E.D.O.
Se mai arată în motivarea recursului că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantul a modificat acţiunea în apel prin modificarea temeiului de drept, întrucât, în opinia sa, se pot corobora prevederile Legii nr. 221/2009 cu alte dispoziţii de drept, instanţa de judecată fiind obligată să judece cererea de chemare în judecată prin prisma tuturor dispoziţiilor legale incidente în cauză şi nu numai prin prisma celor arătate în cerere.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. a arătat prin motivele de recurs că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic în condiţiile în care fapta reţinută în sarcina sa a fost „tentativă de omor";. Din actele de la doar nu rezultă că acesta s-a împotrivit regimului totalitar, săvârşind infracţiunea de uneltire întrucât, din cuprinsul biletului de eliberare rezultă că a fost reţinut pentru „acte de teroare";.
Recurentul - pârât mai arată că una din condiţiile necesare pentru promovarea şi admiterea acţiunii în constatare este aceea ca partea reclamantă să justifice un interes, însă în prezenta cauză reclamantul nu mai justifică un interes în constatarea statutului de condamnat politic în baza prevederilor Legii nr. 221/2009, de vreme ce acesta i-a fost recunoscut de către Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului - Lege 118/1990, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 1358/2010.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Se va analiza mai întâi recursul pârâtului, care vizează greşita constatare a caracterului politic al condamnării aplicate reclamantului.
Instanţa de apel a reţinut, pe baza probatoriului administrat în cauză, că hotărârea în baza căreia reclamantul a fost condamnat pentru comiterea delictului de ultraj cu violenţă la pedeapsa de 2 ani închisoare corecţională, este sentinţa penală nr. 157/1 din 5 decembrie 1958 a Tribunalului Regional Cluj, fapta pentru care a fost condamnat fiind săvârşită în scopul împotrivirii la comasarea terenurilor.
Critica recurentului pârât referitoare la ignorarea de către instanţa de apel a unor probe (cum ar fi biletul de eliberare din penitenciar), din care ar rezulta că reclamantul a fost condamnat pentru tentativă de omor sau acte de teroare, nu poate fi avută în vedere de către instanţa de recurs, întrucât tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilită în faza devolutivă a apelului, ceea ce nu este posibil în această etapă procesuală. Recursul este limitat la motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 C. pr. civ., care nu permit o reevaluare a probelor şi stabilirea altei situaţii de fapt.
În legătură cu critica aceluiaşi recurent referitoare la lipsa interesului reclamantului de a solicita instanţei constatarea caracterului politic al condamnării, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. (1) alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3).";
Prin urmare, dispoziţiile cuprinse la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au fost condamnate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege, să solicite instanţei de judecată constatarea caracterului politic al acestora, dreptul la acţiune în acest sens putând fi valorificat de persoanele interesate independent de împrejurarea că li s-au recunoscut anumite drepturi în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Având în vedere considerentele reţinute, motivele de recurs invocate de pârât nu sunt fondate şi nu pot fi primite.
Criticile formulate de reclamant în recurs aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalitătii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Critica recurentului privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 998-999 C. civ., art. 504 C. proc. pen.) este nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de apel examinează legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faţa primei instanţe, neputându-se pronunţa pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluţie este consecinţa principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat {tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicţie.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de cele ce preced, recursurile vor fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul H.Z. şi pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj împotriva Deciziei civile nr. 23/ A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2853/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2855/2012. Civil. Partaj judiciar. Recurs → |
|---|
