ICCJ. Decizia nr. 2858/2012. Civil. Acţiune în constatare. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2858/2012
Dosar nr. 4748/1/2011
Şedinţa publică din 27 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 6 iunie 2011 pe rolul acestei instanţe, revizuentul O.V. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 3604 din 3 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, invocând motivele de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 2 şi 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, revizuentul susţine că cerinţa prevăzută de art. 322 C. proc. civ., aceea ca hotărârea supusă revizuirii să evoce fondul, este contrară dreptului de acces la justiţie, prevăzut de art. 6 par. 1, art. 13, art. 14 şi art. 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Revizuentul solicită aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, faţă de contrarietatea normei interne în raport de prevederile art. II 107, art. II 112 şi II 114 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, adoptat de ţara noastră prin Legea nr. 157/2005.
Se mai susţine că revizuirea întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este admisibilă, chiar dacă hotărârile sunt pronunţate în cadrul aceluiaşi proces, în cicluri procesuale diferite, urmând a se aplica cu prioritate dreptul comunitar.
Sub aspectul motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2, se susţine că, din eroare, instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, deoarece SC S. SA nu a cerut nici în scris şi nici oral ca Înalta Curte să antameze fondul direct în recurs. Tot din eroare, Înalta Curte nu s-a pronunţat asupra unor lucruri cerute. Revizuentul susţine că a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4398/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, iar instanţa a omis să analizeze adevărul redat de acea decizie.
În ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se susţine că hotărârea atacată este contrară deciziei nr. 4398/2002 dată de aceeaşi instanţă în ciclul procesual anterior.
Examinând cererea de revizuire, în raport de condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 C. proc. civ., astfel cum statuează art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Litigiul soluţionat irevocabil prin hotărârea a cărei revizuire se solicită a avut ca obiect acţiunea formulată de reclamantul O.V. în contradictoriu cu pârâţii SC S. SA, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Privatizării şi Fondul Proprietăţii Statului, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a înscrierii SPIC S.A.R. (în prezent SC S. SA) pe listele anexe la Decretul nr. 134/1949 pentru naţionalizarea unităţilor sanitare; să se constate validitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate a autorilor reclamantului, defuncţii B.N. şi B.E., bunicii materni şi O.S., mama sa, asupra a 66,6% din patrimoniul fabricii SPIC S.A.R., respectiv teren în suprafaţă de 17.322,66 mp., clădiri, instalaţii, accesorii materii prime, mărfuri preluate cu inventar de reprezentanţii puterii comuniste; să se constate dreptul de proprietate al reclamantului, în calitate de unic moştenitor, asupra cotei de 66,6%, cererea fiind ulterior modificată, conform art. 132 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 810 din 29 iunie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea principală şi cererile de intervenţie pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice, SC A.G. SA şi SC S. SA şi a dispus disjungerea cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 08 aprilie 1999 privind vânzarea de acţiuni SC S. SA, încheiat între F.P.S. şi SC A.G. SA.
Prin decizia civilă nr. 233 din 03 mai 2001 pronunţată în dosarul nr. 4047/2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la aceeaşi instanţă, constatând că pârâţii au calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare formulată şi a menţinut dispoziţia de disjungere a capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, dispunând disjungerea apelului declarat de intervenienţii principali F.M. şi M.E.
Decizia pronunţată în apel a devenit irevocabilă, prin decizia civilă nr. 4398 din 3 decembrie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, ca urmare a respingerii recursurilor declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (fostă F.P.S.), luându-se act că reclamantul a renunţat la judecarea cererii principale în contradictoriu cu Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului şi SC A.G. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 217 din 4 martie 2004, pronunţată în dosarul nr. 1280/2003, în fond după rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, respingând şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel motivat, în termen legal, reclamantul, invocând netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei primei instanţe.
Prin decizia civilă nr. 1461 din 22 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ridicând din oficiu excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei menţionate, schimbând în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii principale, ca inadmisibilă, şi menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin decizia civilă nr. 1677/A din 03 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată cererea apelantului privind lămurirea şi întinderea dispozitivului deciziei civile nr. 1461 din 22 iunie 2004.
Apelantul a declarat recurs împotriva acestor două decizii, precum şi împotriva încheierii de şedinţă pronunţată la data de 17 iunie 2004 în dosarul nr. 4047/2001 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 5852 din 13 iunie 2006, pronunţată în dosarul nr. 19622/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de reclamant O.V. împotriva deciziei civile nr. 1461 din 22 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi a deciziei nr. 1677 din 03 septembrie 2004 a aceleiaşi instanţe, a casat decizia nr. 1461 din 22 iunie 2004, trimiţând cauza spre rejudecarea apelului; a modificat decizia nr. 1677 din 03 septembrie 2004, în sensul că a respins cererea, ca rămasă fără obiect; a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă pronunţată la 17 iunie 2004.
Prin decizia civilă nr. 752/A din 18 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a fost admis apelul reclamantului, a fost desfiinţată sentinţa tribunalului şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin decizia civilă nr. 226/A din 10 aprilie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamant pentru lămurirea şi completarea deciziei pronunţate de instanţa de apel.
Prin decizia civilă nr. 6695 din 16 iunie 2009, pronunţată în dosarul nr. 7615/1/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de reclamant, de pârâta SC S. SA şi chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a casat deciziile nr. 752/A din 18 decembrie 2006 şi nr. 226/A din 10 aprilie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
După casare, cauza s-a reînregistrat pe rolul Curţii de Apel sub nr. 76215/1/2008 la data de 5 octombrie 2009.
Prin decizia nr. 276/A din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant O.V. împotriva sentinţei civile nr. 217 din 04 martie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs. Prin decizia nr. 3604 din 3 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a respins recursul reclamantului, ca nefondat.
În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele:
Obiectul cererii de faţă, precizat şi completat de recurentul reclamant în mai multe rânduri, a fost calificat în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 5852 din 13 iunie 2006, pronunţată în dosarul nr. 19622/2004 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a reţinut că, recurentul a înţeles să sintetizeze obiectul procesului ca fiind acela de constatare a nulităţii absolute şi de inopozabilitate a titlului statului, de revendicare/echivalent în acţiuni S. şi obligaţiile de a da şi de a face a SC S. SA.
Totodată, Înalta Curte a apreciat în decizia de casare că instanţa de apel a dat o calificare greşită cererii modificatoare formulate de reclamant, în contradicţie cu petitul formulat, concluzionându-se că instanţa de apel a modificat obiectul şi cauza litigiului din acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în acţiune de stabilire a unor măsuri reparatorii prin echivalent întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Ca atare, Înalta Curte constată că aceasta este premisa juridică de la care, în rejudecare, instanţele de fond au pornit în evaluarea pricinii de faţă, dezlegare care s-a impus cu valoare obligatorie, date fiind prevederile art. 315 C. proc. civ.
Totodată, Înalta Curte reţine că cea din urmă instanţă de apel, în rejudecare, a analizat riguros pricina, constatând şi respectând cele statuate cu putere de lucru judecat în ciclurile procesuale anterioare.
Această precizare se impune pentru aceea că, ulterior rejudecării apelului după casarea cu trimitere spre rejudecare dispusă prin decizia anterior menţionată, în dosar s-a mai pronunţat o casare a deciziei din apel, prin decizia civilă nr. 6695 din 16 iunie 2009, dată în dosarul nr. 7615/1/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia civilă şi de proprietate intelectuală, urmare a omisiunii instanţei de apel de a se pronunţa asupra modului în care a fost soluţionată cererea de chemare în garanţie, dar şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de SC S. SA.
Prin urmare, toate aceste chestiuni s-au impus ca limite ale rejudecării instanţei de apel care a pronunţat decizia recurată ce face obiectul prezentului recurs, iar unele dintre ele, cu valoare de chestiuni de drept deja dezlegate, aşa cum corect s-a făcut distincţia în considerentele deciziei (cu referire la calificarea cererii de chemare în judecată).
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC S. SA, instanţa de apel a constatat în mod corect că prin decizia civilă nr. 233 din 03 mai 2001 pronunţată în dosarul nr. 4047/2000, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă a tranşat chestiunea legitimării procesuale a celor împotriva cărora s-a formulat acţiunea reclamantului, confirmându-se în speţă calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu referire la capătul de cerere privind contestarea valabilităţii titlului statului – constituit prin Legea nr. 119/1948 şi, respectiv, Decretul nr. 134/1949, dar şi a SC S. SA.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că prin redarea celor menţionate rezultă caracterul nefondat al criticilor recurentului privind statuarea prin decizia civilă nr. 233/2001 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a III-a civilă a calităţii sale procesuale active şi, prin urmare, calitatea sa de titular al cererii în revendicare, susţinându-se încălcarea puterii de lucru judecat a acestei decizii şi, implicit a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Calitatea procesuală activă se cercetează în raport de pretenţia dedusă judecăţii, fiind necesar ca cel ce declanşează acţiunea să fie titular al dreptului afirmat sau al interesului legitim a cărui protejare o urmăreşte prin iniţierea mecanismului judiciar.
Ca atare, pornind de la calificarea dată cererii principale completate (prin cererea pe care reclamantul a intitulat-o cerere de chemare în garanţie, corect calificată drept completare a cererii principale de instanţele de fond), recurentul reclamant a solicitat, pe calea revendicării, restituirea în natură a cotei din imobilul pe care SPIC S.A.R. în deţinea în proprietate la data naţionalizării, solicitându-se şi constatarea nevalabilităţii preluării, şi, în plus, (peste termenul legal prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.), acordarea de despăgubiri constând în acţiuni la SC S. SA căreia statul i-a transmis parte din patrimoniul persoanei juridice naţionalizate la care autorul său a fost acţionar majoritar, ori obligarea statului la despăgubiri constând în contravaloarea acestor acţiuni.
Cum cererea completatoare a fost sancţionată de instanţele de fond cu respingerea ei ca tardiv formulată, faţă de opoziţia pârâtei manifestată neechivoc de a consimţi la judecarea acesteia împreună cu cererea principală (dat fiind caracterul dispozitiv al normei de la art. 132 alin. (1) C. proc. civ.), rezultă că doar cererea de restituire şi contestarea valabilităţii preluării prin naţionalizare a patrimoniului SPIC S.A.R. au fost cererile ce trebuiau analizate de instanţa de apel sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, în limitele devoluţiunii decurgând din motivele de apel şi în raport de soluţia dată de prima instanţă.
Înalta Curte constată că în privinţa îndeplinirii acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile, cu referire la calitatea procesuală activă, instanţa de apel a analizat criticile formulate pe baza distincţiei dintre calitatea reclamantului de succesor al autorilor săi şi cea decurgând din calitatea acestora de proprietar asupra imobilului a cărui restituire a solicitat-o reclamantul, cele două cerinţe numai întrunite cumulativ fiind în măsură să atribuie reclamantului calitate procesuală activă în acţiunea în revendicare.
Dacă în ce priveşte calitatea de moştenitor, reclamantul îndeplineşte condiţia enunţată din perspectiva calităţii procesuale active (conform certificatului de moştenitor din 7 august 1991 emis de notariatul de Stat sector 5), nu aceeaşi a fost concluzia instanţei de apel cu referire la dovedirea calităţii autorilor lui de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului, calitatea de acţionar, nefiind utilă din perspectiva cererii analizate (restituire cotă parte din imobil, corespunzător procentului de acţionariat la SPIC S.A.R.), având în vedere regimul probatoriu al acţiunii în revendicare de drept comun.
Aşa fiind, în mod legal instanţa de apel a constatat că reclamantul, persoană fizică, nu se poate considera continuator în drepturile persoane juridice care şi-a transformat activitatea şi forma juridică prin naţionalizare, contrar celor susţinute de acesta prin motivele de recurs.
Din acest punct de vedere, în mod legal instanţa de apel a observat că naţionalizarea, chiar şi fără titlu valabil, nu presupune în mod normal şi încetarea existenţei societăţii comerciale, prin dizolvare şi lichidare, ci doar preluarea părţilor sociale de către stat sau după caz, preluarea directă a unor bunuri din patrimoniul persoanei juridice, proprietate a acesteia, şi trecerea acestora în proprietatea statului.
Aşa fiind, se constată că recurentul susţine în mod nefondat că instanţa de apel a făcut aplicarea unor norme de drept care nu erau incidente, respectiv, din Legea nr. 15/1990 sau legea nr. 31/1991, instanţa de apel făcând trimitere la normele dreptului civil pentru a explica modalitatea de transformare a unei societăţi, ca şi cu privire la soarta bunurilor acesteia în caz de dizolvare sau lichidare.
Din perspectiva situaţiei de fapt ce interesează evaluarea acestei critici, instanţa de apel a reţinut că autorii reclamantului au fost acţionari ai S.A. SPIC S.A.R., deţinând 66,6% acţiuni, această societate având în patrimoniul său imobilul ce figura la acea dată pe str. Ziduri între Vii, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat la 21 iunie 1921 şi care, potrivit procesului-verbal de înscriere în cartea funciară, era compus din teren în suprafaţă de 26.010 mp şi construcţia fabricii ce figura sub denumirea „P.”.
Urmează a se înlătura motivul de recurs susţinut de recurent pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. cu referire la pretinsa schimbare a înţelesului vădit neîndoielnic al contractului din 1921, Înalta Curte constatând că această critică a recurentului nu este susceptibilă de încadrare în această ipoteză de nelegalitate, întrucât nu acest act juridic a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, ci acesta a fost un mijloc de probă pentru pretenţiile afirmate de reclamant.
Or, criticarea modalităţii de interpretare a clauzelor acestui act juridic ţine de puterea de apreciere a probelor, ceea ce este de atributul exclusiv al instanţelor de fond şi nu poate fi cenzurată în recurs, în absenţa unei ipoteze în art. 304 cu acest conţinut, motivele de recurs fiind strict şi limitativ prevăzute de lege.
Curtea de apel a reţinut că societatea SPIC S.A.R., a fost trecută în proprietatea statului prin Decretul nr. 134/1948 pentru naţionalizarea unităţilor sanitare, figurând pe listele anexe la acest decret publicat în M. Of. nr. 15 bis din 2 aprilie 1949, la secţiunea Judeţul Ilfov, Laboratoare chimico-farmaceutice şi, ulterior, prin Legea nr. 119/1948.
Or, dovada calităţii de acţionari a autorilor reclamantului, indiferent de proporţia deţinută din capitalul social (chiar 100%, ceea ce nu este real), nu poate substitui lipsa titlului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul lor ca persoane fizice, pentru ca recurentul să fie în măsură a-şi justifica legitimarea procesuală activă în cauză, faţă de caracterul petitoriu al acţiunii în revendicare care presupune calitatea acestuia de titular al dreptului de proprietate pretins asupra imobilului revendicat.
Concluzia este identică şi dacă dreptul afirmat este evaluat din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentul nefiind în măsură să justifice un bun actual şi nici o speranţă legitimă legată de imobilul ce a aparţinut SPIC S.A.R., dată fiind împrejurarea că nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau vreun alt act emanând de la autorităţi, dreptul de proprietate (fie şi în cotă parte) cu privire la imobilul în discuţie, după momentul aderării României la Convenţie, aşadar ulterior anului 1994; drept urmare, există o incompatibilitate ratione temporis între Convenţie şi pretinsa încălcare decurgând din naţionalizarea SPIC S.A.R., contrar celor susţinute de recurent cu referire la caracterul continuu al acesteia, în absenţa unei constatări a încălcării după anul 1994.
În consecinţă, şi din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală, motiv pentru care vor fi înlăturate criticile recurentului cu acest obiect, dezvoltate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa cum deja s-a arătat, prin decizia civilă nr. 5852 din 13 iunie 2006, pronunţată în dosarul nr. 19622/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia civilă şi de proprietate intelectuală a stabilit că cererea dedusă judecăţii este o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 şi urm. C. civ.), motiv pentru care, instanţa de recurs a sancţionat prin casarea cu trimitere spre rejudecare decizia instanţei de apel cu privire la care s-a constatat că, analizând cererea prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a schimbat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată.
În consecinţă, temeiul juridic incident (dreptul comun) ca şi imposibilitatea analizării cererii în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 era una dintre problemele de drept dezlegate în ciclurile procesuale anterioare, astfel că instanţa de apel era ţinută să observe că dispoziţiile art. 31 din legea specială nu erau aplicabile cauzei.
Concursul dintre puterea obligatorie a deciziei de casare dintr-o speţă concretă şi problemele de drept ulterior uniformizate în practica instanţelor, prin mecanismele legale (referire la Decizia nr. 33/2008 şi afirmarea prin recursul în interesul legii a priorităţii legii speciale faţă de dreptul comun), se rezolvă în favoarea forţei obligatorii a deciziei de casare, date fiind dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dar şi constatând că art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prevede că: „Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.”
În consecinţă, Înalta Curte constată că recursul în interesul legii fiind obligatoriu numai pentru viitor, motiv pentru care se apreciază că instanţa de apel (chiar dacă situaţia din această pricină era în curs de constituire – facta pendentia) a făcut referire în mod nelegal la dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, evaluând cauza şi în baza acestui temei, după epuizarea analizei întemeiate pe dreptul comun.
Cu toate că această susţinere din motivele de recurs se dovedeşte fondată, această constatare nu este în măsură să conducă la modificarea deciziei atacate pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (cum greşit indică recurentul) sau a art. 304 pct. 9 (cum corect ar trebui încadrată, temei de recurs, de asemenea, invocat de recurent relativ la această critică), ci ea va conduce doar la înlăturarea acestei contradicţii în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Soluţia se impune datorită caracterului neîntemeiat al acţiunii pe baza art. 480 C. civ., iar evaluarea aceleiaşi cereri şi în temeiul legii speciale nu putea opera în cadrul aceleiaşi pricini, cele două temeiuri excluzându-se reciproc.
De altfel, considerentele deciziei recurate prin care s-a analizat cererea şi în baza dispoziţiilor legii speciale (art. 31 din Legea nr. 10/2001), sunt considerente nenecesare ori supraabundente, lipsite de atributul puterii lucrului judecat, fiind motivul pentru care decizia care le conţine nu este viciată din punct de vedere al legalităţii, astfel încât, restabilirea legalităţii nu este necesar să opereze prin modificarea ei, ci doar prin înlăturarea acelor considerente inutile, astfel cum deja s-a arătat.
Astfel, în procesul civil, intră în puterea lucrului judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii a părţilor, autoritatea de lucru judecat fiind ataşată nu numai dispozitivului, dar şi considerentelor ei, însă, doar acelor considerente care reprezintă justificarea şi susţinerea necesară a soluţiei adoptate.
Din cel din urmă punct de vedere, considerentele sunt: decisive sau necesare (care fac corp comun cu hotărârea şi reprezintă sprijinul indispensabil al soluţiei întrucât constituie explicaţia soluţiei pronunţate şi participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului), considerente decizorii sau cu valoare decizională (care conţin o soluţie adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecăţii şi doar din punct de vedere topografic se regăsesc în considerente) şi, în sfârşit, considerentele indiferente sau supraabundente (care depăşesc sfera dezbaterilor din proces aduc hotărârii elemente care nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, ele putând, de altfel să lipsească din considerente).
Dintre acestea, sunt înzestrate cu puterea lucrului judecat motivele decisive şi cele decizorii şi numai acestea pot fi atacate prin formularea căilor de atac, interesul atacării lor fiind determinat de împrejurarea că ele conţin soluţii, iar reformarea soluţiilor nu se poate obţine decât în cadrul căilor de atac.
În cazul considerentelor supraabundente (ca în speţă) nu există interesul atacării separate (de dispozitiv), deoarece ele nu se bucură de autoritate de lucru judecat, aşa încât, statuările suplimentare făcute de instanţă, nu vor putea fi opuse părţii într-o judecată ulterioară şi nu vor fi de natură să o prejudicieze.
Criticile dezvoltate de recurent pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se reclamă încălcarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii dezbaterilor (şi prin aceasta, art. 127 şi art. 128 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.), întrucât sunt reguli fundamentale ce guvernează derularea procesului civil, Înalta Curte urmează a le recalifica în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Ele sunt nefondate, deoarece se constată, verificând cele consemnate în practicaua deciziei recurate, că aceste reguli de procedură nu au fost nesocotite, instanţa de apel acordând cuvântul în dezbaterea apelului ambelor părţi, în ordinea statornicită de codul de procedură, în timp ce posibilitatea limitării cuvântului oricăreia dintre ele este expres prevăzută de art. 128 alin. (3) C. proc. civ.; modalitatea în care preşedintele de complet face aplicarea celei din urmă norme, nu poate fi însă cenzurată de instanţa de recurs.
Înalta Curte apreciază că înscrisurile depuse în recurs (copiile unor documente obţinute de la C.N.S.A.S.) prin care recurentul tinde să susţină că autorul său, N.B., fie că a fost acţionar majoritar fie că a fost asociat unic la SPIC S.A.R. (deşi calitatea de acţionar majoritar a fost reţinută prin decizia instanţei de apel – pentru 66,6%) nu sunt apte să constituie dovezi ale dreptului de proprietate imobiliară, potrivit rigorilor dreptului comun, nefiind acte translative sau constitutive de drept real în patrimoniul acestuia, după cum niciun alt mod de dobândire a proprietăţii asupra imobilului (conform art. 644 – 645 C. civ.) nu pot dovedi.
Se va înlătura şi motivul de recurs ce priveşte greşita respingere de instanţa de apel a cererii de suspendarea a cauzei în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nici aceasta nefiind o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie care este necenzurabilă în recurs.
De asemenea, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este incident doar din perspectiva înlăturării acelor considerente inutile privind evaluarea în baza art. 31 din Legea nr. 10/2001 şi, implicit referirile la art. 18 lit. a) din acelaşi act normativ, astfel că, nu se impune modificarea deciziei recurate, iar alte motive străine de natura pricinii nu au putut fi identificate.
Totodată, se apreciază că în mod corect instanţa de apel a constatat că este fără obiect sau fără finalitate concretă pentru recurent, evaluarea valabilităţii titlului statului constituit în baza Decretului nr. 134/1948 şi al Legii nr. 119/1948, de vreme ce acesta nu este în măsură să probeze un drept real ca a aparţinut autorilor săi asupra patrimoniului imobiliar al SPIC S.A.R., fiind lipsit de calitate procesuală activă în acţiunea în revendicare; deja au fost redate considerentele confirmării legalităţii deciziei recurate în partea referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie ca inadmisibile, potrivit naturii sale juridice reale, anume, aceea de cerere completatoare formulată cu depăşirea termenului prevăzut de lege art. 132 alin. (1) C. proc. civ.), în condiţiile în care partea pârâtă s-a opus la judecarea lor împreună şi a invocat decăderea reclamantului din dreptul procesual de a-şi întregi cererea.
Restul criticilor susţinute de recurent (care nu vor mai fi reluate) vizează aspecte de netemeinicie, respectiv, de apreciere a probelor cauzei ori chestiuni care nu pot primi nici această încadrare, motiv pentru care nu pot fi analizate.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Hotărârea astfel motivată de instanţa de recurs este atacată pe calea cererii de revizuire, susţinându-se, ca motive de revizuire, cele prevăzute de art. 304 pct. 2 şi 7 C. proc. civ.
Înalta Curte găseşte cererea inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Calea extraordinară de atac a revizuirii se poate exercita, astfel cum prevede art. 322 C. proc. civ., împotriva hotărârilor rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi împotriva hotărârilor date în recurs, atunci când evocă fondul.
În principiu, cerinţa evocării fondului este necesară pentru admisibilitatea cererii de revizuire în toate situaţiile în care hotărârea supusă revizuirii este dată de instanţa de recurs.
Cu titlu de excepţie, în doctrină şi în practica judiciară s-a reţinut că, în cazul unora dintre motivele de revizuire, cum ar fi pentru motivele prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. (pentru condamnarea judecătorului), de art. 322 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. (existenţa unor hotărâri definitive potrivnice şi împiedicarea părţii de a se înfăţişa la judecată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa), pot fi revizuite toate hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, chiar dacă prin ele nu se evocă fondul.
În speţă, prin decizia nr. 3604 din 3 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantului, menţinând astfel situaţia de fapt şi soluţia dată de instanţa de apel raportului juridic dedus judecăţii. Această manieră de rezolvare a litigiului nu reprezintă o evocare a fondului, pentru ca soluţia să fie, în principiu susceptibilă de revizuire, cel puţin din perspectiva motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. (care vizează situaţia în care instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut).
Susţinerea revizuentului potrivit căreia cerinţa prevăzută de art. 322 C. proc. civ., aceea ca hotărârea supusă revizuirii să evoce fondul, este contrară dreptului de acces la justiţie, nu poate fi primită, deoarece dreptul de acces la justiţie nu presupune şi dreptul de a exercita căi extraordinare de atac, care să presupună devoluarea integrală a cauzei în faţa instanţelor învestite cu soluţionarea acestora.
De altfel, în materie civilă, Convenţia nu garantează nici dreptul la dublul grad de jurisdicţie, aşa încât împrejurarea că partea a avut acces la un judecător independent şi imparţial, care s-a pronunţat în primă şi ultimă instanţă asupra dreptului dedus judecăţii, este suficientă din perspectiva necesităţii respectării dreptului garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie.
În speţă, revizuentul a beneficiat, în virtutea legislaţiei procesuale din dreptul intern, de trei grade de jurisdicţie (două - judecata în primă instanţă şi în apel - susceptibile de a repune în discuţie cauza sub toate aspectele, iar cel de-al treilea – recursul – având o incidenţă limitată la motivele de modificare şi casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.), ceea ce constituie un standard superior celui garantat prin Convenţie, faţă de care se impune respingerea susţinerii revizuentului privind încălcarea dreptului său de acces la justiţie.
Se mai solicită de către revizuent aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, faţă de contrarietatea normei interne în raport de prevederile art. II 107, art. II 112 şi II 114 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, adoptat de ţara noastră prin Legea nr. 157/2005.
Înalta Curte constată că documentul internaţional la care se face referire nu reprezintă un act comunitar, pentru a se pune problema obligativităţii şi aplicabilităţii sale directe în statele membre ale Uniunii Europene. Proiectul de tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost supus procesului de ratificare în statele membre, însă nu a fost votat la referendum în Franţa şi Olanda, motiv pentru care procedura de ratificare a fost amânată sau chiar oprită în unele state membre, aşa încât acest document internaţional nu a devenit izvor de drept comunitar
Legea nr. 157/2005, pe care o indică revizuentul, nu a adoptat Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, aşa cum greşit se susţine în motivarea cererii de revizuire, ci este legea de ratificare a Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a Românie la Uniunea Europeană.
Constatând că nu există niciun impediment în aplicarea dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ., sub aspectul condiţiei de admisibilitate privind evocarea fondului prin hotărârea supusă revizuirii, atunci când ea este pronunţată de o instanţă de recurs, Înalta Curte constată că decizia nr. 3604 din 3 mai 2011 a aceste instanţe nu îndeplineşte această condiţie, astfel încât cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., căruia i se recunoaşte în doctrină şi în practica judecătorească, posibilitatea invocării şi în cazul hotărârilor instanţelor de recurs care nu evocă fondul, Înalta Curte constată că intervine un alt argument de inadmisibilitate, respectiv acela că, atât hotărârea supusă revizuirii, cât şi cea faţă de care se afirmă contrarietatea, sunt pronunţate în cadrul aceluiaşi proces, în faze procesuale diferite.
Or, „una şi aceeaşi pricină” în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., nu semnifică situaţia pronunţării a două hotărâri, în acelaşi proces, dar în stadii procesuale diferite ale acestuia. Textul are în vedere întrunirea condiţiei triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, cu privire la două cereri de chemare în judecată distincte, soluţionate în două dosare separate, în aşa fel încât soluţionarea celei de-a doua a adus atingere puterii de lucru judecat a soluţiei pronunţate în prima.
În situaţia din speţă, această cerinţă nu este îndeplinită, revizuentul susţinând contrarietatea deciziei finale a instanţei de recurs, în raport cu a altă decizie a instanţei de recurs într-un ciclu procesual anterior (decizia civilă nr. 4398 din 3 decembrie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin care s-a menţinut decizia civilă nr. 233 din 03 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă de desfiinţare şi trimitere a cauzei spre rejudecare în fond la prima instanţă), ceea ce este inadmisibil pe calea revizuirii.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă, iar în temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. revizuentul O.V. va fi obligat la plata sumei de 2.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată reduse către intimata SC S. SA.
Reducerea sumei reprezentând onorariul avocaţial solicitat de intimată se justifică în raport de complexitatea cauzei (în contextul în care pricina se găseşte în faza unei căi extraordinare de atac, limitată la motivele de revizuire invocate de revizuent) şi munca îndeplinită de avocat (prezenţa la singurul termen de judecată, la care s-a şi soluţionat prezenta cerere de revizuire şi formularea concluziilor scrise), criterii faţă de care onorariul în sumă de 12.400 lei este exagerat de mare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul O.V. împotriva deciziei civile nr. 3604 din 03 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă pe revizuentul O.V. la plata sumei de 2500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC S. SA, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2857/2012. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 2911/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
