ICCJ. Decizia nr. 2914/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2914/2012
Dosar nr. 1558/30/2010
Şedinţa publică din 2 mai 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 5 martie 2010, B.G. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3 lit. e) şi art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi, pe cale de consecinţă, să se oblige pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50.000 Euro ori echivalentul în lei la cursul BNR de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportare..
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1558 din 14 iunie 2010 a admis în parte demersul judiciar iniţiat de B.G. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi 1-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 40.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de el şi autorii săi, prin dislocare şi stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan - în perioada comunistă, a puterii totalitare instalate la 6 martie 1945 - în condiţiile Deciziei nr. 200/1951. A respins în rest demersul judiciar.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv.
Tribunalul a reţinut astfel că reclamantul şi-a legitimat calitatea de a pretinde compensaţii pecuniare pentru prejudiciul moral suferit atât în nume propriu cât şi în calitate în calitate de descendent de gradul I (după mama sa, nu şi după soră).
S-a apreciat totodată de către tribunal că măsura administrativă a deportării în Bărăgan se încadrează în cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009, fiind circumscrisă ipotezei particularizate de art. 3 lit. e). In acest context s-a impus concluzia că în speţă nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiaşi art. 1 din lege şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Tribunalul a observat că acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada de referinţă a legii cât şi pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeaşi limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
S-a constatat că reparaţia prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia/ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Printre criteriile generale identificate de instanţă, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă, îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie), consecinţele negative suferite plan fizic şi psihic, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, gradul de afectare a situaţiei familiale, profesionale şi sociale.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordare.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamantul şi/sau membrii familiei sale au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, constatându-se că în speţă reclamantul a beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.
Faţă de cele menţionate, tribunalul a apreciat că suma de 40.000 Euro reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit atât personal de reclamant, cât şi pentru cel încercat de autoarea sa şi a admis numai în parte demersul judiciar iniţiat de aceasta în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 659 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Timiş şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de reclamantul B.G.
Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părţi, curtea, examinând hotărârea atacată în raport de decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat că atât apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş cât şi apelul pârâtului sunt întemeiate.
Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
In conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale, sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
In cazul de fată, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu s-a putut reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie ci doar că avea posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare decât în momentul rămânerii definitive în apel.
In cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, s-a constatat că nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanţi hotărârii primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul B.G., întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor şi, pe cale de consecinţă, menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei tribunalului.
A solicitat ca la soluţionarea recursului să nu se aibă în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, care nu poate fi aplicată retroactiv, aceasta putând a avea incidenţă doar asupra acţiunilor introduse după pronunţarea ei.
A arătat că prin promovarea cererii de chemare în judecată la o dată la care Legea nr. 221/2009 era pe deplin constituţională, în favoarea sa s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din lege.
A considera că decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă şi cauzelor anterioare pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele îndreptăţite la despăgubiri, în funcţie de momentul la care instanţa a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi cererile sunt întemeiate pe dispoziţiile aceleiaşi legi, perfect valabile la data promovării acţiunii.
A precizat că în acest mod s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri judecătoreşti, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
In continuare, recurentul a înţeles a se prevala şi de dispoziţiile cuprinse în art. I al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, invocând şi cauza Thorne contra Marii Britanii, hotărârea din 2009).
A considerat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
A invocat în susţinere şi principiul garanţiei egalităţii armelor, care poate fi afectat, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
In raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M.O.f. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
In speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 659 din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2913/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2916/2012. Civil → |
|---|
