ICCJ. Decizia nr. 2913/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2913/2012
Dosar nr. 1387/115/2010
Şedinţa publică din 2 mai 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caras Severin la 31 martie 2010, I.R. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnării sale în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. e) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1.000.000 Euro reprezentând daune morale.
Tribunalul Caras Severin, prin sentinţa civilă nr. 1027 din 8 iunie 2010 a admis în parte acţiunea civilă formulată de I.R. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Caras Severin şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 25.000 Euro, echivalată în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, potrivit probelor administrate, că prin decizia nr. 200/1951 a M.A.I., familia reclamantului compusă din reclamant, sora acestuia I.L., I.T., tatăl şi I.M., mama au fost strămutaţi în Câmpia Bărăganului.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamantul a învederat instanţei că acţiunea a formulat-o în nume propriu.
S-a reţinut că măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanţa a apreciat că i-au fost cauzate reclamantului prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat, lipsirea de libertate au produs consecinţe şi în planul vieţii private a reclamantului inclusiv după momentul întoarcerii acasă, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte însă cuantumul daunelor morale, instanţa a apreciat că suma de 1.000.000 Euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
Aşa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral prin aspectul importanţei valorii morale lezate.
In aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Faţă de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamantului, care a suferit direct de pe urma acestor măsuri dispuse pentru o perioadă de aproape 5 ani, instanţa a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 25.000 Euro (câte 5000 Euro/persoană/an de deportare).
Fixarea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „preţului,, suferinţelor fizice şi psihice ale reclamantului, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sale sociale.
Prin decizia nr. 770 din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia generală a finanţelor publice Caras Severin împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care, rejudecând, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de I.R.
Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părţi, curtea, examinând hotărârea atacată în raport de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., de conţinutul deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat că apelul reclamantului este neîntemeiat, iar cel al pârâtului este întemeiat.
Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
In conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
In cazul de faţă, decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu s-a putut reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. I din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie ci că avea doar posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare decât în momentul rămânerii definitive în apel.
In cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, s-a constatat că nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanţi hotărârii primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul I.R., întemeiat pe prevederile pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul menţinerii sentinţei tribunalului.
După expunerea obiectului de reglementare al Legii nr. 221/2009 şi a prezentării caracterului de complinire a acesteia, în sensul că nu înlătură drepturile stabilite prin legile anterioare, recurentul a considerat că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării acesteia ci doar celor înregistrate ulterior publicării deciziei în Monitorul Oficial.
A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă, deşi reclamanţii au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
A arătat că, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
In continuare, a precizat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acţiune de a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea în vigoare la data formulării cererii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
In sensul aplicării principiului neretroactivităţii, care presupune că o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior, este şi jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia, paragraful 81).
A menţionat totodată că principiul enunţat, consacrat prin art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, reprezintă un factor de stabilitate a circuitului civil.
A mai invocat în susţinere şi prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Rezoluţiile APCE nr. 1096 din 1996 şi nr. 1481 din 2006, la care România a aderat, precum şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
A considerat că faptul că până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este imputabil reclamanţilor şi nu reprezintă un temei legal ca cererile acestora să fie respinse ci este obligatoriu ca acţiunile să fie judecate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
In sprijinul celor de mai sus, a invocat şi practica Curţii de Apel Oradea.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
In raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
In speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.R. împotriva deciziei nr. 770 din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2911/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2914/2012. Civil → |
|---|
