ICCJ. Decizia nr. 2916/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2916/2012
Dosar nr. 1914/30/2010
Şedinţa publică din 2 mai 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 16 martie 2010, S.L. şi S.F. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate că se încadrează în dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. e) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamante a sumei de 500.000 Euro daune morale pentru deportarea lui S.P., soţul, respectiv tatăl reclamantelor.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1758 din 30 iunie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de S.L. şi S.F. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice Timiş şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamante a sumei de 20.000 Euro, cu titlu de despăgubiri morale. A respins în rest pretenţiile reclamantelor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv.
Tribunalul a reţinut astfel că reclamantele şi-au legitimat calitatea de a pretinde compensaţii pecuniare pentru prejudiciul moral suferit în calitate de descendent de gradul I şi respectiv de soţie supravieţuitoare.
S-a apreciat totodată de către tribunal că măsura administrativă a deportării în Bărăgan se încadrează în cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009, fiind circumscrisă ipotezei particularizate de art. 3 lit. e). In acest context s-a impus concluzia că în speţă nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiaşi art. 1 din lege şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Tribunalul a observat că acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada de referinţă a legii cât şi pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeaşi limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
S-a constatat că reparaţia prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia/ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care au fost private.
Printre criteriile generale identificate de instanţă, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă, îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie), consecinţele negative suferite plan fizic şi psihic, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, gradul de afectare a situaţiei familiale, profesionale şi sociale.
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victima acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic şi care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supraenunţate, nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordare.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamantele şi/sau membrii familiei acestora au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, constatându-se că în speţă autorul reclamantelor a beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990.
Faţă de cele menţionate, tribunalul a apreciat că suma de 20.000 Euro reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit şi a admis numai în parte demersul judiciar iniţiat de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 477/A din 8 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Timiş şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care, rejudecând, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de S.L. şi S.F.
Instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Faţă de motivarea şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelurilor nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
S-a reţinut că nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamantele ar fi fost proprietarele unui „bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantelor cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, s-a constatat că în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză, dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelurilor declarate, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic, bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelurile declarate de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia generală a finanţelor publice Timiş şi de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamante şi a respins apelul declarat de S.L. şi S.F.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamantele S.L. şi S.F., întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu şi respingerii apelului declarat de Statul Român şi acordarea în totalitate a daunelor morale solicitate.
Au arătat că potrivit jurisprudenţei Curţii de Apel Oradea, a cărei opinie o împărtăşesc, decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunţării deciziei, aceasta producând efecte numai asupra cauzelor ulterioare adoptării sale.
Au precizat că legea în vigoare la data introducerii acţiunii trebuie să rămână aplicabilă pe tot parcursul procesului, aceasta fiind şi jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic vs. Croaţia, paragraf 81).
Au făcut cunoscut că promovarea acţiunii în despăgubire în temeiul Legii nr. 221/2009 le-a creat o „speranţă legitimă"; şi ca urmare au un „bun"; în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ceea ce le-a îndreptăţit a crede că suferinţele îndurate, atât în perioada deportării cât şi în perioada regimului comunist, până în 1989, vor fi reparate cumva într-un final.
Au considerat că neacordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin deportare ar încălca principiul egalităţii şi interzicerii discriminării ce a fost reluat de CEDO în Protocolul nr. 12 la Convenţie adoptat în 2000.
Concluzionând, au arătat că este evident că prin neacordarea despăgubirilor solicitate s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de tratament juridic diferit.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, daca în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
In raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
In speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S.L. şi S.F. împotriva deciziei nr. 477/A din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2914/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2923/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
