ICCJ. Decizia nr. 2874/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2874/2012
Dosar nr. 6986/99/2008
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 351 din 4 martie 2009 a Tribunalului Iaşi s-a declarat nulă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.H. drept consecinţă a admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a numitei R.E.
S-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
S-a respins, pentru autoritate de lucru judecat cererea formulată de R.I. în contradictor cu pârâta S.C. ";P."; S.R.L. Iaşi.
S-a respins cererea pârâtei de aplicare a art. 108 ind. I pct. I lit. a) C. proc. civ.
Au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 5.950 RON cheltuieli de judecată pârâtei.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut:
Calitatea de mandatar a numitei R.E. este fondată de către aceasta pe contractul de mandat purtând titulatura de ";procură judiciară"; autentificat din 7 august 2007 de B.N.P. A.G.
Conform art. 1535 C. civ. mandatul poate fi special, atunci când este dat pentru o singură operaţie juridică sau pentru anumite operaţii determinate şi general atunci când mandatarul primeşte împuternicirea de a se ocupa de toate drepturile mandantului.
Contractul de mandat invocat în cauză este unul special dat şi pentru reprezentarea în judecată a mandantului, astfel cum dispune art. 67 alin. (2) C. proc. civ. însă, din înserarea în cuprinsul acestuia cu caracter exhaustiv, a litigiilor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti cu privire la care dreptul de reprezentare în judecată i-a fost dat anume (respectiv Dosarele nr. 8880/245/2007, 15143/245/2007, 5939/99/2007, 10772/99/2005, în acţiunea civilă având ca obiect plângere împotriva încheierii nr. 56092/2007 a O.C.P.I. Iaşi precum şi în faţa oricăror instanţe de judecată de orice grad şi a cauzelor derivate din acţiunile dosarelor menţionate mai sus până la soluţionarea prin hotărâre definitivă şi irevocabilă) rezultă peremptoriu intenţia mandantului de restrângere a mandatului numai la anumite acte ce urmau a fi săvârşite pentru aplicarea legilor cu caracter reparator relativ la bunurile imobile ce au aparţinut autoarei R.H.. Limitarea acestora este dată tocmai de înserarea arătată anterior în aplicarea art. 68 alin. (3) C. proc. civ., mandantul înţelegând ca puterile conferite mandatarului să vizeze strict anumite litigii deja aflate sau care urmau să fie înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti după distincţiile acolo arătate. Concluzia se impune instanţei cu atât mai mult în aplicarea principiului de drept consacrat cu art. 1536 alin. (1) C. civ. de interpretare restrictivă căruia puterile conferite mandatarului trebuie supuse.
Ca atare, reţinând în concordanţă cu încheierea de şedinţă pronunţată la data de 28 ianuarie 2009 că R.E. şi-a depăşit prin cererea de chemare în judecată promovată, puterile conferite ei prin contractul de mandat autentificat sub nr. 881/2007, incidente în cauză sunt dispoziţiile art. 133 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. Potrivit acestora cererea de chemare în judecată care nu cuprinde semnătura reclamantului va fi declarată nulă dacă pârâtul, invocând lipsa de semnătură, reclamantul nu a semnat cererea cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare. Tribunalul constată că aplicarea art. 133 alin. (1) C. proc. civ. este impusă de poziţia reclamantei B.H. care citată pentru termenul de judecată din data de 25 februarie 2009 cu menţiunea de a se prezenta în instanţă pentru a semna cererea de chemare în judecată nu s-a conformat acestei obligaţii stabilite de legiuitor în sarcina sa.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul R.I., reţinându-se că nu este necesară coparticiparea procesuală faţă de obiectul litigiului, presupune soluţionarea acesteia primordial prin prisma dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
S-a reţinut că excepţia inadmisibilităţii este nefondată. Cererea de chemare în judecată tinde spre o soluţionare în acord cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 10/2001 a notificării adresate de reclamanţii B.H. şi R.I. societăţii pârâte.
Pe de altă parte, acţiunea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 începe de la data intrării în vigoare a actului normativ interpretat, actul normativ interpretativ prin ipoteză fiind retroactiv.
Procedând la stabilirea ordinii de soluţionare a celorlalte două excepţii raportat la caracterul şi efectele amândurora, tribunalul are a rezolva mai întâi excepţia autorităţii de lucru judecat.
Puterea de lucru judecat este reglementată în art. 1201 C. civ. ca o prezumţie legală, absolută, irefragabilă şi în art. 166 C. proc. civ. ca o excepţie de fond peremptorie şi absolută. Pentru a exista puterea de lucru judecat trebuie să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
Prezentul litigiu a fost declanşat la solicitarea reclamanţilor R.I. şi B.H., în nume propriu, calitate de pârâtă având S.C. P. S.R.L. Iaşi. În litigiul înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. 6520/99/2007 aceiaşi reclamanţi R.I. şi B.H. prin mijlocirea mandatarilor, alături de reclamanta R.I. au chemat în judecată aceiaşi persoană juridică în calitate de pârâtă respectiv S.C. P. S.R.L. Iaşi.
În ambele litigii, obiectul cererii de chemare în judecată este acelaşi, respectiv obligarea pârâtei de a emite o decizie/dispoziţie motivată cu privire la notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construit şi neconstruit situat în Iaşi. Concretizând, în prezentul litigiu reclamanţii au solicitat emiterea deciziei/dispoziţiei cu privire la notificarea nr. 190 din 10 februarie 2002. În litigiul înregistrat sub nr. 6520/99/2007 aceeaşi obligaţie de emitere a deciziei/dispoziţiei motivată a vizat mai multe notificări identificate în expunerea de motive a actului de investire sub nr. 41/N din 10 ianuarie 2001, nr. 76 din 3 iulie 2007, nr. 122 din 23 iulie 2001, nr. 190 din 15 februarie 2002 şi nr. 223 din 23 septembrie 2005. Soluţionarea de către Tribunalul Iaşi a acţiunii civile formulate în sensul respingerii sale, prin Sentinţa civilă nr. 2239 din 3 decembrie 2007, s-a făcut în considerarea tuturor notificărilor aduse spre analiză instanţei în expunerea de motive fiind arătate cauzele ce au determinat adoptarea soluţiei inclusiv în ce priveşte notificarea nr. 190 din 15 februarie 2002. Este lipsită de relevantă juridică sub aspectul excepţiei invocate împrejurarea reţinută de Tribunalul Iaşi relativă la această notificare respectiv faptul că prin aceasta s-au transmis actele pe care se bazau notificările anterioare. Greşita reţinere de către Tribunalul Iaşi a situaţiei de fapt putea fi valorificată de reclamanţi doar prin mijlocirea căii de atac a apelului pus la îndemână de legiuitor. În absenţa criticii nelegalităţii şi netemeiniciei hotărârii Tribunalului Iaşi, soluţia de respingere a cererii formulate şi înregistrate sub nr. 6520/99/2007 raportat şi la notificarea nr. 190 din 15 februarie 2002 se impune instanţei alăturat expunerii de motive.
Tot relativ la obiectul cererii de chemare în judecată, în prezentul litigiu s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei/dispoziţiei cu privire la notificarea nr. 190 din 10 februarie 2002. Însă, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că notificarea înregistrată sub nr. 190 la B.E.J. Z.C. a fost comunicată pârâtei conform procesului-verbal de predare la data de 15 februarie 2002. Ca atare, deşi s-a făcut trimitere la notificarea nr. 190 din 10 februarie 2002 dovezile administrate conduc spre concluzia existenţei unei singure notificări purtând nr. 190, notificare ce nu cuprinde ziua şi luna redactării sale care însă i-a fost comunicată pârâtei la data de 15 februarie 2002.
Cauza cererii de chemare în judecată este dată în ambele litigii de solicitarea aplicării dispoziţiilor art. 22 - 26 din Legea nr. 10/2001.
În reţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, fundamentat pe tripla identitate de elemente părţi, obiect şi cauză raportat la Dosarul nr. 6520/99/2007, tribunalul are în vedere că Sentinţa civilă nr. 2239 din 3 decembrie 2007 a rămas definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 85 din 16 mai 2008 a Curţii de Apel Iaşi.
Faţă de modul de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat devine oţioasă analizarea de către instanţă şi a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Solicitarea pârâtei de aplicare a art. 108 indice 1 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. nu poate fi primită nefăcându-se dovada relei-credinţe a reclamanţilor. Simpla promovare de către reclamanţi a unei a 2-a cereri de chemare în judecată având aceleaşi părţi, obiect şi cauză nu conduce indeniabil spre concluzia relei-credinţe care se situează prezumtiv dincolo de exerciţiul acţiunii injustiţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel R.I., B.H. prin mandatar R.E. şi B.H. iar prin Decizia civilă nr. 118 din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Iaşi s-a admis apelul, s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul înlăturării obligării reclamantei B.H. la plata cheltuielilor de judecată. Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei şi s-a respins apelul declarat de R.I. şi R.E. pentru B.H..
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată corect a fost anulată, atât timp cât procura judiciară autentificată sub nr. 881 din 7 august 2007 la B.N.P. A.G. se referă la dreptul de reprezentare în judecată, respectiv Dosarele 8880/245/2007, 15143/245/2007, 5939/99/2007, 10772/99/2005 şi nu de semnare a acţiunii de faţă, cu atât mai mult cu cât, prin apelul formulat personal B.H. a arătat că ea nu a formulat nicio acţiune şi nu înţelege să-şi însuşească acţiunea formulată de R.I. În speţă tribunalul a aplicat dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a declarat nulă cererea de chemare în judecată a reclamantei B.H. prin mandatar R.E.
Potrivit art. 1201 C. civ., puterea de lucru judecat reprezintă o prezumţie legală, absolută, o excepţie de fond conform art. 166 C. proc. civ., care pentru a opera necesită existenţa triplei identităţi: părţi, obiect şi cauză.
Această triplă identitate există în raport de Dosarul nr. 6520/99/2007, acelaşi obiect - obligarea pârâtei de a emite o decizie motivată cu privire la notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii a imobilului din Iaşi.
Prin Sentinţa civilă nr. 2239 din 3 decembrie 2007 s-a respins cererea, respingere dispusă în considerarea tuturor notificărilor aduse spre analiză instanţei, inclusiv în ceea ce priveşte notificarea 190 din 15 februarie 2002. Cauza cererilor de chemare în judecată este dată în ambele litigii de solicitarea aplicării dispoziţiilor art. 22 - 26 din Legea nr. 10/2001.
Fiind soluţionată corect pe excepţie, cu precădere prin prisma art. 137 alin. (1) C. proc. civ., prima instanţă nu mai putea aborda şi problemele de fond ale litigiului. Instanţa de fond nu trebuia să se pronunţe prin dispozitiv asupra calităţii de mandatar a numitei R.E., aceasta nefiind parte în litigiu ci corect prin considerente a arătat motivele de drept şi fapt pentru care a declarat nulă acţiunea reclamantei B.H. formulată prin reprezentant R.E.
S-a mai reţinut că potrivit art. 274 C. proc. civ. partea care cade în pretenţii este obligată la cheltuieli de judecată. Instanţa de fond le-a acordat conform textului citat în raport de dovezile existente la dosar. Dispoziţiile alin. (3) al art. 274 C. proc. civ. nu sunt imperative, ci lasă la aprecierea judecătorului de a mări sau micşora onorariile de avocat, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Raportat la aceste criterii - valoarea imobilelor solicitate, precum şi munca depusă de avocat (care a analizat multitudinea dosarelor în care părţile s-au judecat pentru a identifica eventualele excepţii precum şi pentru a pregăti apărările necesare), justifică onorariul dovedit cu acte.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs R.I., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 381 din 4 martie 2009 a Tribunalului Iaşi.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se susţine greşita interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care nu este incidenţă excepţia autorităţii de lucru judecat, faţă de obiectul dedus judecăţii şi de calităţile procesuale le părţilor.
O altă critică vizează greşita obligare a lui la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 8.925 RON, în condiţiile în care instanţa putea reduce cuantumul onorariului de avocat în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum în condiţiile în care cererea de chemare în judecată formulată de mandatara R.E. în numele reclamantei B.H., a fost formulată cu depăşirea atribuţiilor conferite de contractul de mandant autentificat nr. 881/2007, fiind astfel incidenţa dispoziţiile art. 133 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Excepţia autorităţii de lucru judecat, a fost examinată de instanţa de apel prin prisma dispoziţiilor art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., raportat la existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, între prezentul litigiu şi cel soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 2239 din 3 decembrie 2007 de Tribunalul Iaşi.
Or, în condiţiile în care prezentul litigiu vizează aceeaşi cerere de obligare a pârâtei la emiterea dispoziţiei privind soluţionarea notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel în mod legal a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 120 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica legală de greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa a examinat raporturile obligaţionale prin chiar prisma acestor dispoziţii legale şi a culpei procesuale.
Astfel, din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva Deciziei nr. 118 din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2873/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2876/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
