ICCJ. Decizia nr. 2881/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2881/2012
Dosar nr. 464/115/2010
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Caraş-Severin, prin Sentinţa civilă nr. 633 din 13 aprilie 2010, a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanta G.H., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Public, prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi pe cale de consecinţă; pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 220.000 euro, echivalentă în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta, pe atunci în vârstă de 1 an, şi părinţii săi, S.C. şi S.P.A., au fost obligaţi să părăsească casa cu gospodărie din localitatea Dognecea, fiind deportaţi în localitatea Cacomeanca Nouă, judeţul Călăraşi, din Bărăgan.
După un drum foarte greu, care a durat câteva zile, au fost urcaţi în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după mai multe zile au ajuns într-o gară feroviară, în apropierea localităţii, unde s-a stabilit domiciliu obligatoriu, iar apoi au fost duşi în Cacomeanca Nouă.
Aici, după cum i-au povestit părinţii şi din ceea ce şi-a amintit reclamanta a afirmat că erau trataţi ca nişte deţinuţi politici, fără drepturi şi libertăţi, cu chin teribil pentru părinţii ei, care erau obligaţi să muncească în condiţii mult sub limita suportabilă a demnităţii umane.
Au găsit cu greu o magazie părăsită din lemn unde s-au stabilit, pentru o minimă protecţie împotriva intemperiilor şi frigului, într-o lipsă acută a condiţiilor de igienă şi intimate, iar procurarea hranei se făcea destul de greu, aflându-se la limita subzistenţei.
Astfel, întreaga perioadă în care au trăit în astfel de condiţii, a fost de mai bine de 4 ani, fiind cauzate familiei sale prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii lor ulterioare, iar stabilirea unui domiciliu forţat şi lipsirea de libertate au produs consecinţe şi după momentul întoarcerii acasă, când nu au mai găsit decât rămăşiţele din ceea ce a fost casa şi gospodăria lor.
Deşi reclamanta şi familia acesteia nu erau prea înstăriţi la întoarcerea acasă au găsit casa mai dărăpănată decât o lăsaseră, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor.
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanţa apreciază că i-au fost cauzate atât reclamantei, cât şi familiei reclamantei prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamantei, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 300.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
Aşa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral prin aspectul importanţei valorii morale lezate.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral s-a avut în vedere repercursiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 624A din 22 martie 2011 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, împotriva Sentinţei civile nr. 633 din 13 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin şi pe cale de consecinţă a schimbat sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta G.H..
În motivare, pârâtul a arătat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, pentru următoarele considerente:
Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Pârâtul a apreciat că suma de 220.000 euro, reprezentând daune morale, acordată reclamantei este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretins prejudiciaţi.
La data de 23 noiembrie 2010 dosarul a fost suspendat în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (1) teza 2 din Constituţia României.
Cauza a fost repusă pe rolul Curţii de Apel Timişoara şi s-a fixat termen de judecată la data de 22 martie 2011.
În urma examinării sentinţei atacate, în raport de motivele invocate şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, Curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului, pentru argumentele ce succed.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o ";speranţă legitimă"; la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi 5 din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora ";Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei";.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs reclamanta G.H., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece:
- Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost întemeiată pe dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încălcând astfel dispoziţiile art. 6 din Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.
- Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor pe rol.
Recursul declarat de reclamanta G.H. nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";, că ";dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, ";instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un ";bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de ";bun";, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât ";bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin ";o speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este ";o creanţă sub condiţie"; atunci când ";problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate";. De aceea, ";la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol"; (Cauza Caracas împotriva României - M. Of., nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece ";problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră";.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că ";o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de ";speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordanţă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de ";speranţă legitimă"; nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., nr. 789/7.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 31 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ, astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.H. împotriva Deciziei nr. 624/A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2880/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2882/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
