ICCJ. Decizia nr. 2876/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2876/2012
Dosar nr. 5710/30/2009
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Timiş a admis acţiunea civilă iniţiată de către petiţionara K.I. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Timişoara; a dispus anularea dispoziţiei revocatorii, având nr. 1865, emisă la 7 august 2009 de către pârât, pe calea procedurii nejurisdicţionale, configurată legislativ de Legea nr. 10/2001, în versiunea ce i-a fost dată prin legile modificatoare completatoare cu nr. 247/2005 şi, respectiv, cu nr. 1/2009, şi a menţinut Dispoziţia nr. 1506 din 17 decembrie 2002.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în adevăr, recurgând la o formulare redacţională a cărei acurateţe nu îngăduie interpretări ori speculaţii, textele interpretative circumscrise pct. 25.6 şi 25.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 spun îndeajuns de tranşant şi clarificator că ";dispoziţia de aprobare a restituirii în natură este un act administrativ de putere care atestă restituirea proprietăţii şi care, odată îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun"; şi, mai apoi, că ";după efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură nu mai poate fi revocată de entitatea care a dispus-o";.
Ceea ce, într-un raţionament de logică juridică, conturat prin recurgerea la argumentul de interpretare per a contrario trimite cu puterea evidenţei la concluzia că (în absenţa unei prerogative expres conferită legislativ) entităţii emitente îi este îngăduit a-şi revoca doar dispoziţia de retrocedare în natură a proprietăţii imobiliare. În alţi termeni, revocarea unei dispoziţii de către entitatea care a emis-o poate interveni exclusiv în legătură cu dispoziţia de aprobare a restituirii în natură, până la efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară, aşa cum, în termeni inderogabili implicit, o spune legiuitorul guvernamental, prin deja enunţatul text interpretativ, circumscris pct. 25.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, chemat să marcheze obiectiv momentul până la care acest drept al autorităţii emitente a dispoziţiei de restituire în natură se poate exercita în condiţii de legalitate.
O concluzie contrare nu este permisă nici de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, chemat să protejeze un bun actual care, în accepţia conturată jurisdicţional de instanţa europeană, nu se identifică întotdeauna cu cea a dreptului intern ca drept de proprietate; ci ea circumscrie toate categoriile de drepturi asupra imobilelor, mobilelor, corporale şi incorporale; în alte cuvinte, atât drepturile reale, cât şi de creanţă. Şi nici alin. (2) al art. 3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice, constant evocate pe parcursul expunerii rezumative, prin care acelaşi legiuitor guvernamental a înţeles să confere deplină legitimitate soluţiilor administrative a căror legalitate nu a fost supusă verificării jurisdicţionale.
Or, aşa stând lucrurile, cum dreptul petiţionarei a fost confirmat definitiv nejurisdicţional, pe calea dispoziţiei supusă revocării, având nr. 1506 dată la 17 decembrie 2002, în condiţiile de exigenţă ale alin. (2) din art. 24 în corelaţie cu acelea ale alin. (3) apartenent art. 36, ambele din Legea nr. 10/2001, în versiunea iniţială, devine îndeajuns de legitimă şi concluzia că, nefiind desfiinţată jurisdicţional, cea din urmă dispoziţie se prezumă a fi validă şi aptă a propulsa dreptul în discuţie, categoriei drepturilor câştigate; şi, pe cale de consecinţă, a fi valorizată pe calea procedurii administrative configurată legislativ de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
De aceea, tribunalul a considerat că autoritatea emitentă, pentru ipoteza identificării vreunui motiv de nelegalitate a dispoziţiei, ce obiectivează oferta de restituire prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, avea, eventual, posibilitatea de a uza de norma interpretativa înscrisă în pct. 21.6 apartenent aceloraşi Norme metodologice şi a cere instituţiei prefectului să recurgă la concursul jurisdicţiei de contencios administrativ, abilitată a verifica jurisdicţional, la cererea prefectului, legalitatea actelor emise în finalul procedurii nejurisdicţionale conturată legislativ de Legea nr. 10/2001, iar nu să apeleze, aşa cum nejudicios a făcut, la o soluţie ce nu concordă nici cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care statuează îndeajuns de tranşant că autorităţile au a asigura aplicarea normelor cu claritate şi cu o coerenţă rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică şi incertitudine subiectelor vizate, motiv pentru care a dat eficienţă demersului judiciar şi a anulat dispoziţia revocatorie repudiată, cu consecinţa menţinerii dispoziţiei cu nr. 1506 din 7 decembrie 2002.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Bucureşti iar prin Decizia civilă nr. 751 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara s-a respins ca nefondat apelul reţinându-se următoarele considerente:
Raportat la probatoriul administrat în cauză, prima instanţă a stabilit o stare de fapt conformă cu realitatea în care, de altfel, nu este contestată prin prezentul apel.
Sentinţa este criticată, de fapt, după cum rezultă din cuprinsul cererii de apel, cu privire la greşita reţinere a nelegalităţii Dispoziţiei contestate şi anulate de către Tribunal, care a fost emisă, în opinia apelantului, cu respectarea întocmai a legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, ";decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţă probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară";.
Normele metodologice emise în aplicarea acestui text de lege, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în art. 25.6 şi 25.7 prevăd regimul juridic al acestui act administrativ de putere ce devine titlu de proprietate după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. După efectuarea acestor din urmă formalităţi, dispoziţia de restituire în natură nu mai poate fi revocată de entitatea emitentă.
Nici legea reparatorie, şi nici normele metodologice emise în aplicarea sa nu prevăd regimul juridic al dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin despăgubiri, astfel că acest regim este stabilit prin raportare la dispoziţiile suscitate coroborate cu Legea contenciosului administrativ.
Astfel, dispoziţia ";revocată"; de către apelant este un act administrativ de putere, care produce efecte în momentul în care este pus în circuitul civil, fiind îndeplinite formalităţile de publicitate. Odată produse efectele juridice cuprinse în actul administrativ, el nu mai poate fi revocat în mod unilateral, prin simpla manifestare a emitentului, fiind necesar a se recurge la concursul justiţiei în forma şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ.
În speţă, odată ce Dispoziţia nr. 1506 din 17 decembrie 2002 a fost comunicată notificatoarei şi înaintat dosarul la Prefectura Judeţului Timiş pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite pentru imobilul notificat, s-a realizat publicitatea actului administrativ, ce nu mai poate fi revocat unilateral de emitent, prin simpla sa manifestare de voinţă, contestatoarea avându-şi recunoscut dreptul de creanţă, ce constituie un bun, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, beneficiind de protecţia instituită de dreptul internaţional.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Timişoara solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă schimbarea hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurentul susţine că instanţa de apel nu a ţinut seama nici de starea de fapt conturată în cauză şi nici de dispoziţiile legale incidente, făcând o greşită interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care reclamanta nu a depus actele solicitate de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, şi nici nu s-a prezentat în vederea încheierii procesului-verbal privind starea de fapt a imobilului conform art. 41 din Legea nr. 10/2001.
În drept recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:
Instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum, quantum apellatum, raportat la obiectul dedus judecăţii şi la succesiunea în timp a emiterii celor două dispoziţii.
Astfel Dispoziţia nr. 1506 din 17 decembrie 2002 a fost comunicată notificatoarei şi pe cale de consecinţă şi a fost înaintată la Prefectura judeţului Timiş, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite pentru imobilul notificat, situaţie în care dispoziţia a şi intrat în circuitul civil, nefiind astfel susceptibilă a fi revocată pe cale administrativă.
Or, recurentul a procedat în mod unilateral la revocarea Dispoziţiei nr. 1506 din 17 decembrie 2002 printr-o nouă dispoziţie.
Faţă de această situaţie instanţa de apel şi cea de fond a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii raportat la dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Astfel potrivit dispoziţiilor legale sus evocate, dispoziţia sau după caz decizia emisă în condiţiile Legii nr. 10/2001 are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea finalităţilor de publicitate imobiliară.
Din această perspectivă, raportat la raporturile juridice dintre părţi, în condiţiile existenţei Dispoziţiei nr. 1506 din 17 decembrie 2002, susţinerile recurentului sunt nefondate, iar criteriile formulate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara împotriva Deciziei nr. 751 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2874/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2879/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
