ICCJ. Decizia nr. 2879/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2879/2012
Dosar nr. 17632/3/2007
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 mai 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 17632/3/2007, astfel cum a fost precizată la 18 iunie 2007, reclamanta C.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A.A.E. şi A.A.D.M., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, în suprafaţă utilă de 132,69 mp, inclusiv terasă, astfel cum este descris în contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1996, suprafaţa de 55,29 mp teren situat sub construcţie şi cota de 20,15% din părţile de folosinţă comune ale imobilului, constatând că titlul reclamantei este mai bine caracterizat.
La data de 27 septembrie 2007, pârâta A.A.E. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate pe cale incidentală că titlul său este determinat, provenind de la un proprietar, pe când titlul autorilor reclamantei nu a existat şi să se constate buna sa credinţă la întocmirea dosarului premergător încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi că nu au fost notificaţi de nicio persoană cu privire la o eventuală revendicare sau cerere reparatorie.
La data de 14 februarie 2008, pârâta a formulat precizări la cererea reconvenţională, prin care a solicitat introducerea în cauză a Municipiului Bucureşti, prin Primarul general în calitate de chemat în garanţie, în baza art. 1351 C. civ., pentru ca vânzătorul să apere cumpărătorul contra pretenţiilor ridicate de terţ.
Prin Sentinţa civilă nr. 204 din 12 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea principală precizată formulată de reclamanta C.M., a admis excepţia lipsei de interes a cererii reconvenţionale şi a respins cererea reconvenţională ca lipsită de interes, precum şi cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, pe fondul cauzei că, întrucât atât reclamanta, cât şi pârâţii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâţii au şi posesia bunului în prezent, trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenenţa dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credinţă.
În speţa dedusă judecaţii, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor, pârâţii cumpărători au fost de bună-credinţă, în sensul că au avut credinţa că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validităţii aparenţei în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: actul încheiat să fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul să fie de bună-credinţă şi în plus să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmiţătorului.
În speţa dedusă judecăţii, este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar pârâţii au fost de bună-credinţă, deoarece nu există nicio probă contrară, iar în favoarea pârâţilor operează prezumţia de bună-credinţă, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 şi art. 487 C. civ.
În sfârşit, condiţia erorii comune şi invincibile presupune că titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv şi că situaţia respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezenţă şi diligentă normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.
În concluzie, tribunalul a reţinut ca pârâţii au fost de bună-credinţă la dobândirea imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care a apreciat că titlul pârâţilor este pe deplin valabil şi legal având preferinţa faţă de titlul reclamantului conform dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 46).
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea Raicu contra României).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că un echilibru just trebuie menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuţie suportă o încărcătură specială şi exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăţi distorsionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Distinct de toate aceste susţineri, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Aşadar, în raport de situaţia de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamantă prin acţiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. d)) şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin această normă juridică, deşi este recunoscută existenţa dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptăţite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obţinerii unei reparaţii în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terţ.
În opinia tribunalului, prin această dispoziţie legală având în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.
Cu alte cuvinte, voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâţilor, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta.
Aşadar, în speţa dedusă judecăţii, dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 se constituie într-un impediment la restituirea în natura a imobilului şi într-un motiv de respingere a acţiunii formulate, pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, fără însă ca Legea nr. 10/2001 să atragă inadmisibilitatea acţiunii formulate.
Mai mult decât atât, prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 63/3.02.2009, s-a prevăzut în mod expres că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege (art. 7 alin. (1) ind. 1).
Totodată, tribunalul a reţinut că în şedinţa din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în Dosarul nr. 60/2007, s-a pronunţat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că: ";Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, Secţiile Unite decid: Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice";.
Aşadar, şi prin această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care este obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriaşului în sensul că legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantei şi condiţionat de existenţa unei notificări şi nu posibilitatea restituirii în natură.
A considera că în aceasta situaţie mai poate fi admisă o acţiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenţia legiuitorului, care a înţeles să dea preferinţa titlului cumpărătorului prin derogare de la regulile de drept comun.
Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa şi instanţei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaş devenit proprietar, însă o asemenea acţiune nu poate fi admisă, deoarece situaţiei de fapt reţinute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practica în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferinţă şi anume verificarea titlurilor autorilor părţilor, ceea ce în speţă ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună-credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenţa statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opţiunii legiuitorului.
În acest sens sunt şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Un astfel de caracter îl are şi Legea nr. 10/2001, care a înţeles să reglementeze toate situaţiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedaţi abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acţiunilor în revendicare în condiţiile dreptului comun paralel şi în contradicţie cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acţiune permisă.
Prin urmare, analizând acţiunea în revendicare formulată de către reclamantă, instanţa a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
A admite o altă soluţie ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziţia proprietarilor două mijloace procedurale de protecţie a drepturilor lor, atât o acţiune în restituire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanţei, cât şi o procedură administrativă.
În consecinţă, în raport de considerentele arătate în cele ce preced, tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea ca neîntemeiat.
Totodată, toate susţinerile reclamantei în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaţionale ce fac parte din dreptul intern şi că potrivit Constituţiei României, dacă există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate legile internaţionale, astfel încât ar avea prioritate dispoziţiile din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEDO), chiar dacă sunt reale nu au niciun fel de relevanţă în speţa dedusă judecăţii, atât pentru considerentele sus-menţionate, cât şi pentru următoarele argumente:
Tribunalul a reţinut că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu şi Daşoveanu împotriva României etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri şi această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speţa dedusă judecăţii, întrucât în toate situaţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995 aceştia au deţinut, ca o situaţie premisă de la care nu a existat nicio excepţie, o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu statul român sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluţionată irevocabil şi în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 şi prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul şi prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Or, în speţa dedusă judecăţii, reclamanta nu deţine nicio hotărâre judecătorească nici anterioară şi nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus-menţionate să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
Reclamanta nu a făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu a notificat niciodată pârâţii că înţelege să revendice imobilul, nu a avut formulată nicio acţiune în revendicare îndreptată împotriva Statului Român prin care să constate nevalabilitatea titlului statului şi existenţa dreptului său de proprietate, astfel încât formularea unei acţiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de către pârâţi nu poate fi admisă şi nu poate reprezenta o privare de bun contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Tribunalul a precizat că în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti, reclamanta nu deţine în viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului decât o speranţă legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâţii deţin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1994, când România a adoptat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanţă judecătorească (vezi hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deţine o speranţă legitimă la dobândirea bunului şi o persoană care deţine un drept actual asupra bunului, nu poate avea câştig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenţiei şi anume pârâta.
Mai mult decât atât, reclamanta nu a făcut dovada că ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent asupra imobilului; or, potrivit art. 22 din acest act normativ, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
De altfel, potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, ";persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate";.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de la fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova şi Pine contra Cehiei) care şi în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilităţii raporturilor juridice şi la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea pe piaţa imobiliară a bunului.
În acest sens, este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe în care s-a arătat: ";Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că aceasta atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţa să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat şi în cauza Raicu contra României).
Ca efect al respingerii acţiunii în revendicare, pe cale de consecinţă, a fost respinsă şi cererea de chemare în garanţie, pârâta necăzând în pretenţii.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a cererii reconvenţionale invocate de către reclamantă, tribunalul a apreciat că este întemeiată întrucât prin interes, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, se înţelege folosul practic urmărit de către persoana care a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv de către pârâtă.
Altfel spus, persoana care formulează o cerere de chemare în judecată este datoare să justifice printre altele şi faptul că în urma admiterii cererii sale ea ar dobândi un anumit folos practic; în caz contrar, dacă admiterea cererii nu ar schimba cu nimic situaţia actuală a pârâtei, cererea sa ar urma să fie respinsă ca lipsită de interes.
În speţa dedusă judecăţii, pârâta nu are un interes în sensul de folos practic urmărit prin promovarea cererii reconvenţionale, întrucât reclamanta nu a contestat în niciun moment valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare deţinut de către pârâtă ca act de proprietate şi nici buna-credinţă a pârâtei la dobândirea bunului, astfel încât nu există interesul de a se constata aceste aspecte prin dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti.
Obiectul acţiunii este revendicarea imobilului; or dacă acţiunea în revendicare s-ar admite ar fi evident lipsită de interes solicitarea pârâtei prin cererea reconvenţională, întrucât oricum pârâta tot ar pierde posesia imobilului, indiferent dacă este de bună sau rea-credinţă.
Distinct de aceste aspecte, tribunalul a constatat că oricum cererea reconvenţională este defectuos formulată şi motivată, în realitate cererile formulate fiind apărări pe fondul cauzei şi nicidecum capete de cerere de sine stătătoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta C.M. iar prin Decizia civilă nr. 139 din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, cu majoritate de voturi s-a respins apelul reclamantei reţinându-se următoarele considerente:
În ceea ce priveşte primul motiv de apel, instanţa de apel a reţinut că inadmisibilitatea, ca noţiune juridică neutilizată de dreptului procesual civil şi apărută ca o creaţie jurisprudenţială, circumstanţiază modalitatea de soluţionare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată instanţa, în situaţia în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicţii prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept puse în discuţie de către reclamant. Din acest considerent, respingerea unei cereri ca inadmisibilă apare ca o ingerinţă în dreptul reclamantului de acces la o instanţă şi de aceea este contrară art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului în măsura în care nu îndeplineşte exigenţele conturate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
În cauza de faţă, cererea formulată de către reclamantă nu a primit însă o asemenea soluţie, de refuz al analizei substanţiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raţionamentului său, nici chiar prin prisma considerentelor hotărârii pronunţate de către prima instanţă.
Se impune precizarea că principiul disponibilităţii nu înseamnă că părţile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituţional al instanţelor judecătoreşti, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este şi obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ţinut de textele de lege indicate de către părţi.
De aceea, maniera în care a procedat prima instanţă, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamantă nu este corespunzător situaţiei de fapt invocate de către aceasta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală şi norma specială în materia revendicării imobiliare şi, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamantă, prin analizarea pretenţiei sale în lumina dispoziţiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluţie juridică nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâţilor la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluţionare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla divergenţele de jurisprudenţă (cauza Păduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, parag. 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia ";în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept";.
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: ";de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).
În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a arătat că: ";Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit";.
Conform dispoziţiilor de drept substanţial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât priveşte imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum şi situaţia în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane, iar aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă şi ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terţ de bună-credinţă. De asemenea, o soluţie de respingere a cererii de restituire în natură este susţinută, de data aceasta în unanimitate, şi într-o altă situaţie în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil şi a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, şi în ipoteza în care ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obţinut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă şi aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.
În cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aşa cum s-a arătat anterior, există însă dispoziţii legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, act normativ prin care legiuitorul a înţeles să dea o rezolvare legală situaţiei create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al preluării bunurilor de către stat.
Caracterul special nu trebuie să se raporteze la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept material, care privesc însuşi dreptul de proprietate, norma generală permiţând restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, ocrotirea acestuia, subsecvent recunoaşterii, numai prin acordarea de despăgubiri atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
De aceea, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii reţinând că, în materia specială a regimului juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, avându-se în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil, s-a statuat obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor legale care au permis înstrăinarea imobilelor şi s-a institui indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit bunurile în acele condiţii, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare. Cu alte cuvinte, voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor legale care au permis înstrăinarea imobilelor şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului constituie un criteriu legal de preferinţă în beneficiul pârâţilor, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta.
Instanţa de apel a mai reţinut şi că este corectă susţinerea reclamantei conform căreia în cadrul acţiunii în revendicare trebuie să aibă câştig de cauză proprietarul imobilului. În această materie, ca efect al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, dreptul de proprietate se regăseşte însă în patrimoniul pârâtului, care a contractat cu statul cu respectarea dispoziţiilor legale şi cu bună-credinţă, deşi acesta din urmă nu avea în patrimoniul său dreptul respectiv. Ca şi în cazul uzucapiunii ori al dobândirii bunurilor mobile, şi în acest caz excepţional se produce în temeiul legii o ruptură în continuitatea dreptului de proprietate privată, adică o dobândire a unui drept de către o persoană fără consimţământul titularului său.
Prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În acest sens, instanţa supremă a reţinut că: ";Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.";
Sub un prim aspect, se constată că legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, reclamanta C.M. deţine în un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie. Potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de ";bunuri"; poate cuprinde atât ";bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o ";speranţă legitimă"; să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (de exemplu, hotărârea pronunţată în cauza Viaşu împotriva României din 9 decembrie 2008, parag. 58). Prin dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 a fost recunoscut dreptul reclamantei de a obţine restituirea bunului în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, iar în virtutea textului de lege menţionat aceasta are un ";interes patrimonial"; suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil şi exigibil, care intră în sfera de aplicare a noţiunii de ";bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Nevalorificarea până în prezent a dreptului de creanţă respectiv, concretizată în lipsa acordării oricărei despăgubiri efective, constituie o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea acestui ";bun"; al său.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărârea Raicu contra României din 19 octombrie 2006 şi pârâţilor A.A.E. şi A.A.D.M., care au cumpărat apartamentele în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaşte un ";bun"; ce trebuie protejat de orice ingerinţă. Pârâţii au cel puţin o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale - care nu recunoaşte proprietarului deposedat dreptul de a obţine restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d), actualmente lit. c) din Legea nr. 10/2001), precum şi în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credinţă (art. 46 alin. (2), în prezent art. 45 alin. (2) din acelaşi act normativ) - unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate (a se vedea mutatis mutandis, Pincova şi Pine). Curtea Europeană a mai arătat că legislaţia ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile de bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, în contextul în care proprietarul deposedat abuziv a contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, faţă de principiul protejării drepturilor ";reale şi efective"; exprimat în cauza Sporrong şi Lonnroth contra Austriei, restituirea bunului către reclamant ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice.
Instanţa de apel a reţinut că raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că admiterea acţiunii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtului şi securităţii raporturilor juridice, nu se va da prioritate, în cadrul acţiunii în revendicare, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deşi au fost sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţie.
Instanţa de apel a mai avut în vedere, astfel cum s-a statuat prin aceeaşi decizie în interesul legii, că această soluţie ar avea efectul privării reclamantului de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular. În acelaşi timp, soluţia contrară ar avea efectul privării pârâtului de un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
";Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie; or, chiar din jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
În acest punct, Curtea aminteşte că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală";.
Neconcordanţa între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului urmează astfel a fi rezolvată, potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuţie, ci prin recunoaşterea în favoarea reclamantului a dreptului de a obţine de la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, acesta putându-se adresa direct instanţei în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene (inclusiv cele mai recente, pronunţate la data de 26 ianuarie 2010 în cauzele Loewenton contra României şi Niţă contra României).
Cu alte cuvinte, în contextul în care sistemul legislativ şi judiciar intern a condus la coexistenţa a două situaţii juridice ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun, neconcordanţa între dreptul intern - care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat şi nici acordarea de despăgubiri efective - şi Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului urmează a fi remediată prin cea de-a doua modalitate permisă de Convenţie, respectându-se în acelaşi timp şi dispoziţiile legale naţionale.
Neconformitatea cu prevederile Convenţiei va putea fi astfel înlăturată şi fără încălcarea normelor de drept intern ce au instituit un criteriu legal de preferinţă în favoarea persoanei care a cumpărat cu bună-credinţă un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.M. solicitând în principal casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe iar în subsidiar modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel reclamanta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de obiectul dedus judecăţii, iar în considerentele hotărârii nu sunt arătate în concret care sunt motivele de înlăturare a susţinerilor reclamantei.
În aceeaşi idee se arată că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitate în cauză, nefiind deci incidente nici dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Recurenta mai învederează că buna-credinţă nu valorează proprietate şi nu are nici efecte constitutive de drepturi reale, astfel că nu poate constitui un criteriu de preferinţă la analizarea titlurilor părţilor în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară.
O altă critică vizează modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat problema priorităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, raportat la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite, în condiţiile în care titlul de proprietate al foştilor proprietari nu a fost niciodată desfiinţat iar la momentul înaintării acţiunii erau în vigoare prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 care recunoştea în mod expres foştilor titulari calitatea de titulari ai dreptului în situaţia preluării imobilului fără titlu valabil.
În acest sens se invocă şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, susţinând că reclamanta deţine în patrimoniul său un bun.
Reclamanta învederează faptul că antecesorul său la 7 februarie 2002 a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă această notificare nu este soluţionată nici până în prezent.
Cu referire la Legea nr. 10/2001 reclamanta susţine că este incompatibilă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât nu creează un mecanism eficient de recunoaştere şi valorificare a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada comunistă.
Reclamanta mai susţine că dispoziţiile legii speciale nu i-au permis să beneficieze de o despăgubire efectivă, motiv pentru care se impune restituirea în natură ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate prin vânzarea imobilului către chiriaşi, motiv pentru care singura soluţie corectă în opinia sa este aceea de comparare a titlurilor de proprietate ale părţilor, urmând a se da preferinţă celui superior.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:
Acţiunea reclamantei înaintată la 21 mai 2007 vizează obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul din Bucureşti, str. Aleea Alexandru Donici nr. 15, parter, apartament 1 bis.
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată doar potrivit dreptului comun cu aplicarea criteriilor doctrinare de comparare a titlurilor, ci trebuie soluţionată şi cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel ar fi eludate.
Or, în condiţiile în care există o lege specială ce prevede condiţiile în care imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot fi restituite în natură, persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa.
Legat de faptul că se revendică un bun preluat în mod abuziv de stat, în Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în înţelesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 precum şi cele care din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Reclamanta nu se încadrează în niciuna din aceste ipoteze şi nici nu a făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 şi nici nu a notificat pârâţii în sensul că ar înţelege să revendice imobilul din litigiu.
Pe de altă parte este de reţinut că reclamanta nu deţine nicio hotărâre judecătorească nici anterioară şi nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.
Este real că antecesorul reclamantei a formulat o notificare la 7 februarie 2002 în condiţiile Legii nr. 10/2001, însă împrejurarea că această notificare nu este nici în prezent soluţionată, nu justifică admisibilitatea acţiunii în revendicare, fondată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi pentru toate imobilele ce intră sub incidenţa ei, persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii (inclusiv restituirea imobilului în natură) numai în condiţiile legii speciale.
Existenţa Legii nr. 10/2001 derogatorie de la dreptul comun cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, în acest sens fiind invocate dispoziţiile art. 8 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este nefondată cât timp reclamanta nu poate susţine existenţa unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, respectiv recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, fie că reprezintă ";bun actual"; ";valori sau interese patrimoniale"; sau ";speranţă legitimă"; de redobândire a bunului în natură.
Sub acest aspect, considerentele instanţelor sunt pertinente, aprecierea pornind de la ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar sau moştenitorul acestuia, să se legitimeze cu titlul originar de proprietate cu privire la imobilul revendicat, ci ca acest titlu să fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, aspect ce însă nu este îndeplinit în cauză.
Este real că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 restituirea imobilelor, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a acestora, în stăpânirea statului, a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării, fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
Prin adoptarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul român a avut în vedere înlăturarea consecinţelor negative ale abuzurilor comise în perioada regimului comunist, instituind cerinţe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri.
Existând două categorii de norme juridice ce reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc, nu mai pot fi incidente normele cu caracter general ale C. civ. ci, doar cele speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001.
Ca atare în respectarea principiului specialia generalibus derogant, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Această soluţie se impune şi prin dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres că ";bunurile preluate de stat tară un titlu valabil inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.";
Din perspectiva celor expuse criticile reclamantei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva Deciziei nr. 139 A din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2876/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2880/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
