ICCJ. Decizia nr. 2880/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2880/2012
Dosar nr. 435/115/2010
Şedinţa publică din 30 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 540 din 30 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosar nr. 435/115/2010 a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamantele U.M.F. şi O.D.M. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
În consecinţă, pârâtul a fost obligat la plata către reclamante a sumei de 550.000 euro echivalată în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de despăgubiri morale ca urmare a condamnării tatălui, respectiv bunicului lor pentru uneltire contra ordinii sociale.
Având în vedere suferinţele suportate de condamnat şi de familia sa, de consecinţele acestei măsuri asupra vieţii acestora, ţinând seama de necesitatea reparării în cuantum rezonabil a prejudiciului astfel suferit şi văzând că sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, instanţa a dispus conform celor mai sus arătate.
Împotriva sentinţei, a declarat apel în termen pârâtul, care a solicitat schimbarea ei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi care a invocat neîndeplinirea cerinţelor cerute de Legea nr. 221/2009 cu privire la acordarea de despăgubiri, pentru că, persoanele vătămate au beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 şi prima instanţă nu a respectat principiul proporţionalităţii şi nici criteriul echităţii la stabilirea şi acordarea despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 588 din 16 martie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice a antecesorului lor, reclamantele şi-au întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituţionale prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (şi) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în M. Of., nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamante şi-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituţionalităţii sus-menţionatelor norme are efect de la data adoptării legii (şi, respectiv, a ordonanţei) şi, după cum s-a arătat, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituţionalităţii normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părţi.
Un alt argument în favoarea reţinerii incidenţei în cauză a sus-menţionatelor decizii ale Curţii Constituţionale, a reţinut curtea că îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele U.M.F. şi O.D.M. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii au susţinut că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac), la data pronunţării acestei decizii, ci este aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior publicării sale.
Numai în acest fel se respectă dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă respectarea principiului neretroactivităţii şi speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.
Tot în acest fel sunt respectate şi principiile egalităţii în faţa legii şi egalităţii de drepturi în vederea necreării unor situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, sens în care este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi prevederile art. 16 şi 20 din Constituţia României.
Reclamantele, în final, au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, şi pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat în acţiune.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, se observă că deşi recurentele reclamante şi-au întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textelor menţionate.
Cauza va fi însă analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, prin criticile formulate, recurentele-reclamante au considerat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, ca urmare a greşitei aplicări a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Însă, problema care se cere a fi lămurită, este dacă speţei de faţă, îi sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Mai întâi, se constată că cererea reclamantelor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor.
Cu privire la prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acestea au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of., nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit ac turn.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale) pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii U.M.F. şi O.D.M. împotriva Deciziei nr. 588 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2879/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2881/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
