ICCJ. Decizia nr. 35/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 35/2012
Dosar nr. 311/108/2010
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 27 iunie 2008, M.E.D.D.S. a solicitat, instanţei, în contradictoriu cu M. Arad, prin D.G.F.P. Arad, să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în satul Bulci, judeţul Arad (înscris în C.F. 675 Bulci – Arad, compus din intravilan cu parc şi castel, în suprafaţă de 89.326 m.p.) precum şi obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, în urma comparării titlurilor de proprietate.
Printr-un alt capăt de cerere, s-a solicitat şi rectificarea înscrierilor din cartea funciară, cu privire la titularul dreptului de proprietate.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că nemişcătorul compus din intravilan cu parc şi castel, în suprafaţă totală de 89.326 m.p. a fost preluat de către stat, din proprietatea familiei sale, în mod abuziv, fără titlu valabil, iniţial prin confiscare, în baza sentinţei nr. 49/1954 a Tribunalului Suprem, pentru ca mai apoi, în mod abuziv şi în baza unor titluri nevalabile, să ajungă în proprietatea pârâtului M. Arad, prin emiterea Hotărârii nr. 102/2003.
Ca atare, se arată, statul român nu a avut decât calitatea de proprietar aparent, calitate obţinută în urma unei posedări abuzive şi prin urmare actele subsecvente acestei preluări s-au făcut cu nerespectarea şi încălcarea drepturilor de proprietate ale familiei sale.
Comparând titlul său de proprietate, conchide reclamantul (care exhibă trei certificate de calitate de moştenitor emise la 18 noiembrie 2002 de B.N.P. I.T., din care rezultă că este unicul moştenitor al tatălui său D.S.V., al mamei sale D.S.J.F., precum şi al colateralilor săi F.I., M.S.F.I. şi G.) cu titlul statului, se poate concluziona că primul este mai bine caracterizat şi consolidat, în condiţiile în care, se arată, compararea titlurilor de proprietate reprezintă o modalitate juridică de identificare a adevăraţilor proprietari în materia acţiunii în revendicare.
În drept, acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., Constituţia României de la 1948 şi D.U.D.O.
Investită în primă instanţă, Judecătoria Lipova, prin sentinţa civilă nr. 180 din 19 februarie 2009, a admis acţiunea şi constatând nevalabilitatea titlului de proprietate al Statului asupra nemişcătorului, i-a obligat pe pârâţi să-i lase reclamantului în liberă şi liniştită posesie, imobilul înscris în C.F. nr. 675 Bulci, având descrierea intravilan cu parc şi castel, obligaţie ce urma a fi executată într-un termen de graţie de un an de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.
A dispus efectuarea cuvenitelor menţiuni în C.F. prin O.C.P.I. Lipova.
Soluţia a fost menţinută de Tribunalul Arad, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 278/ A din 18 iunie 2009, a respins apelurile pârâţilor.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 1109 din 17 noiembrie 2009, a admis recursurile declarate în cauză de pârâţii M. Arad, prin P. şi M.F.P., prin D.G.F.P. Arad şi în consecinţă a casat Decizia atacată şi admiţând apelurile pârâţilor, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, în primă instanţă, la Tribunalul Arad.
În rejudecare, Tribunalul Arad, secţia civilă, prin sentinţa nr. 212 din 30 martie 2010, a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiate.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Arad.
A admis acţiunea şi a constatat că imobilul situat în satul Bulci, judeţul Arad, înscris în C.F. 675, compus din intravilan cu castel, în suprafaţă de 89.326 m.p. a fost preluat de stat fără titlu valabil.
A obligat pârâtul M. Arad, să lase acest imobil în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantului.
A dispus efectuarea cuvenitelor modificări în C.F. 675 Bulci, privind titularul dreptului de proprietate.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamantul şi-a dovedit calitatea procesuală activă, din certificatul de calitate de moştenitor nr. 6 din 18 ianuarie 2006 eliberat de B.N.P. I.T. rezultând că acesta este moştenitorul testamentar al mătuşii sale M.S.F.G., decedată la 2 octombrie 1995, în Elveţia, care la rândul său este moştenitoarea testamentară a soţului său M.S.F.I., proprietarul tabular al imobilului în litigiu, preluat de la acesta prin confiscare, în baza sentinţei penale nr. 49/1954 a Tribunalului Militar Suprem.
Tribunalul a reţinut, totodată, că cererea este admisibilă în raport cu statuările deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi C.E.D.O., care are prioritate, prioritate ce poate fi recunoscută în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, în maniera în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice .
Or, se mai arată, negarea posibilităţii revenirii bunurilor în proprietatea legitimă a celui care le-a deţinut sau a moştenitorilor săi (cu atât mai mult cu cât acestea nu au fost înstrăinate unor terţi) ar constitui o încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 alin. (1) al C.E.D.O.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că fostul proprietar tabular al imobilului, I.M.S. a fost condamnat pentru o infracţiune cu caracter politic (opoziţie faţă de regimul comunist) prin sentinţa penală nr. 49/1954 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, prin care i s-a confiscat şi întreaga avere.
Ca atare, reclamantul, este îndreptăţit a afirma dreptul său de proprietate, avându-se în vedere calitatea sa de moştenitor al persoanei de la care imobilul a fost preluat în mod abuziv, deci fără titlu valabil.
Trecerea imobilului în litigiu din domeniul privat al statului şi din administrarea M.S., în domeniul public al M. Arad (prin Hotărârea nr. 102/2003 a Consiliului Arad) şi transcrierea dreptului de proprietate, în favoarea acestuia, sunt lipsite de relevanţă, conchide tribunalul, câtă vreme S.R. a preluat imobilul abuziv fără titlul valabil, astfel că fostul proprietar îşi păstrează calitatea avută la data preluării.
Cât priveşte existenţa unor legi speciale de reparaţie se arată, acestea nu au „stins" în nici un mod dreptul de proprietate al reclamantului, ci au instituit doar măsuri alternative de reparare „la alegerea" foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora.
Ca atare, comparând titlul de proprietate al reclamantului cu cel al pârâtei, tribunalul a reţinut că titlul reclamantului este preferabil, întrucât provine de la un proprietar de necontestat, în vreme ce titlul M. Arad, provine de la un neproprietar (S.R.) ce nu putea transfera în patrimoniul pârâtului, un drept pe care l-a obţinut în mod abuziv.
S-a invocat, în sprijinul acestei soluţii şi jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., potrivit căreia privarea de libertate încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., preluarea prin confiscarea averii ca urmare a unei condamnări pentru motive politice echivalând cu o expropriere în fapt şi constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 317/ A din 6 octombrie 2010, a respins apelul declarat de pârât, arătând, în esenţă, că în mod corect prima instanţă a reţinut calitatea procesuală activă a reclamantului, în condiţiile în care certificatele de calitate de moştenitor prezentate sunt înscrisuri autentice emise de instituţia competentă potrivit Legii nr. 36/1995, acestea producând efecte „prin ele însele" în privinţa recunoaşterii calităţii de moştenitor a reclamantului după proprietarul tabular M.S.F.I., până la anularea lor pe cale judecătorească, potrivit art. 88 din aceeași lege.
Nici susţinerile referitoare la decăderea reclamantului intimat din dreptul de a solicitat restituirea în natură a imobilului, nu au fost primite, pe considerentul că acţiunea ce face obiectul cauzei de faţă, este o acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, admisibilă în raport de statuările Deciziei nr. 33/2008 şi respectiv prevederile C.E.D.O. care, are prioritate în raport cu Legea nr. 10/2001.
În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul M. Arad, prin P. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., critică Decizia dată în apel după cum urmează:
- acţiunea a fost greşit admisă, deşi reclamantul era decăzut din dreptul de a solicita restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, în condiţiile în care acesta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, şi nu a notificat unitatea deţinătoare, în condiţiile art. 22 şi următoarele din acest act normativ.
Astfel, se mai arată, făcându-se trimitere la Decizia nr. 344/2003 a Curţii Constituţionale, dreptul persoanei interesate de a se adresa liber unui tribunal, implică obligativitatea acesteia de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins, nefiind permisă a opţiune a persoanei, între norma de drept material şi cea de procedură.
Or, reclamantul nu poate invoca prevederile Convenţiei pentru apărarea unui presupus drept de proprietate, întrucât nu are un „bun" în sensul definit de instanţa europeană în jurisprudenţa sa, care să fie protejat de prevederile C.E.D.O.
- nemişcătorul în litigiu, este proprietate publică a M. Arad, fiind afectat unei activităţi de interes public, în condiţiile în care în clădire funcţionează Secţia externă de TBC a Spitalului Clinic Municipal Arad.
Or, caracteristicile speciale ale bunurilor din domeniul public sunt inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi imposibilitatea grevării lor de servituţi.
- prin Decizia nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit fără echivoc că acţiunile întemeiate pe dreptul comun pot fi admisibile doar în condiţiile în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Or, în cauză, s-a făcut dovada că acţiunea reclamantului nu poate fi primită întrucât acesta nu a urmat procedura legii speciale de reparaţie iar, pe de altă parte imobilul constituie proprietatea publică a M. Arad, drept protejat de dispoziţiile art. 136 alin. (2) din Constituţia României.
- instanţele au respins greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, deşi acesta nu a făcut dovada acceptării succesiunii rămasă după fostul proprietar tabular al imobilului, în termenul de 6 luni, defipt prin art. 700 C. civ.
Astfel, reclamantul a înţeles să-şi legitimeze dreptul la acţiune doar pe baza unui certificat de calitate de moştenitor emis la 18 ianuarie 2006, în baza unui testament olograf (se face trimitere şi la prevederile art. 892 C. civ.) în vreme ce autoarea sa, M.S.F.G. a decedat în Elveţia, la 2 octombrie 1995.
- Cum autoarea testamentului olograf nu a fost proprietarul tabular al imobilului, trebuia să se facă de asemenea dovada că aceasta a acceptat succesiunea de pe urma adevăratului proprietar, din patrimoniul căruia a fost preluat imobilul.
- întrucât reclamantul nu avea posesia universalităţii ce i-a fost testată, era obligatorie conform legii române, acceptarea expresă a moştenirii, în termenul legal, acceptare ce nu a fost dovedită.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Se impune a se preciza dintru început că, examinând criticile recurentului vizând respingerea greşită de către instanţe a excepţiei referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, Înalta Curte a constatat că acestea nu sunt fondate.
Astfel, este de observat că Legea nr. 36/1995, prin art. 88 teza a II-a, statuează în mod categoric şi neechivoc că, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor, a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte.
Ca atare, odată emis de notarul public, certificatul de moştenitor, ori certificatul de calitate de moştenitor, nu poate fi ignorat prin simpla lui negare, de către părţile litigante ori înlăturat de instanţă pe cale incidentală, întrucât un atare act, în puterea legii, face dovada deplină asupra calităţii de moştenitor, până la momentul anulării lui prin hotărâre judecătorească.
Or, anularea certificatului de moştenitor se poate cere numai pe cale principală printr-o acţiune separată, împrejurare ce trebuie constatată printr-o hotărâre judecătorească care să nege ori să infirme calitatea de moştenitor a titularului ori, după caz, întinderea drepturilor lui ereditare.
Cum, în speţă, pârâtul nu a invocat şi prezentat o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care să se fi anulat certificatele de calitate de moştenitor exhibate de reclamant, aceste din urmă acte notariale fac dovada deplină a calităţii sale de succesor după defuncta M.S.F.G. care, la rândul său a moştenit imobilul de la fostul proprietar tabular M.S.F.I., astfel că reclamantul se legitimează procesual.
Criticile formulate de recurent în legătură cu soluţionarea, pe fond, a cererii având ca obiect revendicarea imobilului, se privesc însă ca fondate.
Astfel, în soluţionarea unor astfel de cereri în care atât reclamantul cât şi pârâtul invocă existenţa unui titlul preferabil, trebuie să se ţină seama de particularităţile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată atât de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care instanţa de apel face trimitere, dându-i însă o interpretare proprie, cât şi de C.E.D.O., la a cărei practică se face referire.
În consecinţă, cauza de faţă nu poate fi soluţionată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speţei:
- reclamantul, ca succesor în drepturi al fostului proprietar al imobilului, nu a formulat o acţiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariţiei legii speciale ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Or, jurisprudenţa C.E.D.O., consacră existenţa unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, condiţionat de existenţa unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamantul nu a obţinut-o mai înainte de apariţia legii speciale.
Potrivit acestei jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între „simpla speranţă de restituire" chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă" bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
- intimatul reclamant, nu a urmat procedura specială instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ieşind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparţinut autorilor săi, abia la 27 iunie 2008, prin formularea unei acţiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., Constituţia României de la 1948 şi D.U.D.O.
Ca atare, după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a urmat singura cale legală pentru obţinerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referinţă a legii, respectiv cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi următoarele din acest act normativ, raţiunea legiuitorului în a institui o procedură specială, fiind aceea a soluţionării centralizate şi cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparaţiilor cuvenite.
Practica instanţelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speţă, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acţiunea a fost introdusă înainte de apariţia acestui act normativ iar persoana îndreptăţită nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deţinut de una din entităţile specificate în art. 21 din aceeași lege, sau, în situaţia particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994.
- În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin C.E.D.O.
În interpretarea, din această perspectivă, a dispoziţiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza F. împotriva României).
Tot astfel, în practica sa recentă (a se vedea şi Decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza A. şi alţii împotriva României) instanţa europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă" garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
Prin aceeaşi decizie, CE.D.O. a stabilit că în analizarea noţiunii de „utilitate publică", amplă prin natura sa, legiuitorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a duce o politică economică, socială şi respectiv de a concepe imperativele acestei utilităţi publice.
În consecinţă, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod greşit instanţele au primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamant direct instanţei, cu ignorarea dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, neputându-se reţine că imposibilitatea acestuia de a-şi exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun" chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vederea din nou, în acest sens, Decizia pilot nr. 12/octombrie 2010 – Cauza A. şi alţii împotriva României).
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite cu consecinţa casării ambelor hotărâri pronunţate în cauză iar pe fond, a respingerii acţiunii formulată de intimatul-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul M. Arad prin primar împotriva deciziei nr. 317/ A din 06 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 212 din 30 martie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă şi respinge acţiunea formulată de reclamantul M.E.D.D.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 366/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 305/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
