ICCJ. Decizia nr. 366/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.366/2012
Dosar nr.41877/3/2008
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 6 noiembrie 2008, reclamanta I.Z. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând să fie obligaţi la plata sumei de 4.304,56 lei RON, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, cu titlu de preţ pentru apartamentul nr. 1 situat în municipiul Bucureşti, strada R., sector 2, precum şi a sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul oficial la data plăţii, reprezentând diferenţa între sporul de valoare şi preţul actualizat conform indicelui de inflaţie.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că a dobândit în proprietate apartamentul în litigiu în baza contractului de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1999 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A. SA, pentru un preţ de 56.692.506 lei, pe care l-a plătit integral, şi că ulterior, în baza sentinţei civile nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a fost obligată să lase apartamentul în deplină proprietate şi liniştită posesie numitei P.A.S.
În atare condiţii, reclamanta a susţinut că atâta timp cât s-a produs evicţiunea totală se impune obligarea pârâţilor la restituirea preţului plătit la o valoare actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi la plata sumei de bani reprezentând sporul de valoare al apartamentului.
În drept, reclamanta a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 1341 – 1346 C. civ., art. 1336 – 1337 şi urm. C. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
La data de 16 februarie 2008, pârâţii Statul Român şi Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice au chemat în garanţie pe SC A. SA, solicitând obligarea acestei societăţi la restituirea comisionului de 1% încasat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1999.
Prin sentinţa civilă nr. 511 din 13 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea şi a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general să plătească reclamantei suma de 894.697 lei, reprezentând despăgubiri pentru evicţiune.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea formulată împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi respectiv Ministerul Finanţelor Publice pentru lipsa calităţi procesuale pasive, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca rămasă fără obiect.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că reclamanta a fost evinsă de imobilul cumpărat în procedura Legii nr. 112/1995 în cadrul unei acţiuni în revendicare formulată de fostul proprietar P.A.S., motiv pentru care se impune angajarea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, în raport de prevederile art. 1337 C. civ., în sarcina pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul general.
În consecinţă, în raport de prevederile art. 1344 C. civ. şi de concluziile expertizei imobiliare efectuată în cauză, instanţa a constatat că valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu era la data evicţiunii, 4 mai 2007, data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 3391 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, în sumă de 894.697 lei, sumă pe care reclamanta este îndreptăţită să o primească.
Tribunalul a reţinut, totodată, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2), (21) şi (3) din Legea nr. 10/2010, întrucât contractul de vânzare - cumpărare în cauză, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost desfiinţat, astfel încât nu poate fi primită cererea formulată de reclamantă în sensul obligării pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la restituirea contravalorii preţului, caz în care, această cererea va fi respinsă ca, de altminteri, şi cea îndreptată împotriva Statului Român, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a reţinut că se impune, totodată, respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti.
În motivarea apelului, pârâtul a susţinut că preţul plătit pentru apartamentul în litigiu a fost încasat şi folosit de Ministerul Finanţelor Publice, caz în care acestui pârât îi incumbă obligaţia de restituire către reclamantă, contrar celor statuate de prima instanţă.
Pârâtul a susţinut, totodată, că nu are calitate procesuală pasivă în cererile de chemare în judecată şi de chemare în garanţie, obligaţia de restituire a preţului plătit de reclamantă fiind doar în sarcina pârâtului Ministerul de Finanţe.
Pârâtul a invocat şi faptul că în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu este inserată o clauză referitoare la obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului.
Prin Decizia civilă nr. 125/ A din 9 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecarea fondului în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevăd că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, şi că aceste dispoziţii reprezintă o aplicaţie particulară a textului general cuprins în art. 1344 C. civ.
Instanţa de apel a mai reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun, prevăd însă că obligaţia de restituire a preţului este în sarcina Ministerul Finanţelor Publice, minister care a încasat sumele plătite cu titlu de preţ la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, conform prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
În atare condiţii, instanţa de apel a statuat că în cauză nu era incidentă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, astfel cum în mod eronat s-a reţinut la judecata în primă instanţă, sens în care a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza pentru rejudecare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, astfel cum corect a reţinut prima instanţă, deoarece raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi art. 3 din Legea nr. 10/2001, cât timp contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desfiinţat.
Pârâtul reiterează considerentele pentru care apreciază că, în speţa supusă analizei, răspunderea pentru evicţiune incumbă vânzătorului Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA, în condiţiile art. 1337, 1341 şi urm. C. civ., texte de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii.
Pârâtul susţine, totodată, că potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ. contractele îşi produc efectele numai între părţile contractante şi că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme de drept cu caracter procesual, prin intermediul cărora să i se confere calitate procesuală pasivă, întrucât prin această reglementare legiuitorul a urmărit doar determinarea sursei din care urmează a fi restituite sumele de bani plătite cu titlu de preţ în cazul anulării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în procedura Legii nr. 112/1995.
Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele:
În drept, potrivit prevederilor art. 50 alin. 2 şi (21) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, precum şi cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, atât în redactarea în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 1/2009, cât şi în redactarea după modificare, restituirea preţului plătit de către cumpărători se face de către Ministerul Finanţelor Publice/ Ministerul Economiei şi Finanţelor „din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."
Modalităţile de desfiinţare prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a unor astfel de contracte sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 20 alin. (21) din lege, anume „fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare".
Împrejurarea că normele de drept enunţate, aplicabile în cazul desfiinţării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în procedura specială prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 112/2005, se constituie într-un caz de aplicare particulară a dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. prin care se reglementează, pe calea dreptului comun, garanţia pentru evicţiune, nu justifică înlăturarea lor de la aplicare, întrucât acest fapt ar echivala cu o încălcare a principiului „specialibus generalia derogant".
Or, prin dispoziţiile legale speciale mai sus arătate, indicate de reclamantă, de asemenea, ca temei juridic al cererii deduse judecăţii, legiuitorul a înţeles să reglementeze distinct de normele dreptului comun, cazurile şi condiţiile de restituire a preţului stabilit şi încasat de stat pentru imobilele înstrăinate în procedura Legii nr. 112/1995 către chiriaşii - cumpărători, în situaţia desfiinţării contractelor de vânzare - cumpărare, precum şi instituţiile obligate la restituire.
Ca atare, în mod corect instanţa de apel, constatând că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, şi nu dispoziţiile Codului civil, în raport cu care a fost analizată şi soluţionată de prima instanţă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza pentru rejudecarea în fond a cererii în despăgubire formulată de reclamantă.
Pentru considerentele de drept arătate, nu pot fi primite apărările invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, potrivit cărora raportului juridic dedus judecăţii i-ar fi aplicabile normele dreptului comun privitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, respectiv cele relative la caracterul non procesual al normei de drept conţinută de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 125/ A din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 370/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 35/2012. Civil → |
|---|
