ICCJ. Decizia nr. 2925/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2925/2012
Dosar nr. 472/62/2010
Şedinţa publică din 2 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2010 reclamantul O.D.M., prin mandatari O.M.F. şi O.C. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român şi Ministerul Economiei şi Finanţelor cerând să fie obligaţi la plata unei despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, a apartamentului nr.2, situat în imobilul din Braşov, înscris în C.F. 108 Braşov, nr. top 5029 - casa de piatră şi curte în suprafaţă de 271,80 mp, despăgubire evaluată provizoriu la 140.000 Euro, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin aceeaşi cerere, reclamantul a cerut obligarea pârâţilor I.M.V., G.L. şi G.D. la plata unei despăgubiri constând în contravaloarea îmbunătăţirilor aduse apartamentul mai sus menţionat, actualizată la zi, evaluată provizoriu la 50.000 Euro, precum şi instituirea în favoarea sa a unui drept de retenţie asupra apartamentului până la plata debitului, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 494, art. 992 şi art. 1337 C. civ.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că a dobândit apartamentul în litigiu, prin moştenire, de la autoarea sa L.N. care, la rândul său, l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărate nr. 23633 din 27 martie 1998, încheiat în procedura Legii nr. 112/1995.
Reclamantul a susţinut că prin sentinţa civilă nr. 11337 din 19 noiembrie 2008 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost obligat să lase apartamentul în deplină proprietate şi posesie pârâţilor I.V., G.L. şi G.D.
Cum autoarea sa a fost de bună credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fapt constatat prin sentinţa civilă nr. 2059 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă şi irevocabilă, reclamantul a susţinut că este îndreptăţit la plata de către pârâţi a valorii de piaţă a apartamentului şi, respectiv, a contravalorii îmbunătăţirilor aduse acestuia.
Prin încheierea din 9 aprilie 2010, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, justificat de împrejurarea că, potrivit menţiunilor contractului de vânzare cumpărare, are calitatea de vânzător al apartamentului în litigiu şi, totodată, cu aceeaşi motivare, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 297 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a admis în parte cererea şi a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor să plătească reclamantului o despăgubire reprezentând echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 56.000 Euro şi a respins restul pretenţiilor de despăgubire formulate de către reclamant, precum şi cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor, pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de către pârâţii I.M.V., G.L. şi G.D. şi, în consecinţă, reclamantul a fost obligat să le plătească echivalentul în lei a sumei de 1.832 Euro, cu titlu de daune interese.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că autoarea reclamantului a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 23633 din 27 martie 1998 cu Statul Român, reprezentat prin SC R. Braşov, cu bună credinţă şi cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a statuat prin sentinţa civilă nr. 2059 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care a fost admisă cererea de constatare a valabilităţii contractului mai sus arătat, formulată de autoarea reclamantului, L.N.
În atare condiţii, în raport de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 1337 şi urm. C. civ., instanţa a reţinut că se impune angajarea răspunderii vânzătorului care, în speţă, este Statul Român, pentru evicţiunea cumpărătorului, cu consecinţa obligării sale, prin reprezentantul său, Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 56.000 Euro, reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului cumpărat, valoare stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză.
Cât priveşte contravaloarea investiţiilor pretins aduse de reclamant apartamentului în litigiu, care se includ oricum în valoarea de circulaţie a apartamentului, instanţa a constatat că nu au fost dovedite prin probatoriul administrat, caz în care solicitarea de despăgubire formulată în acest sens se dovedeşte a fi nefondată.
Dat fiind caracterul accesoriu al cererii de instituire a unui drept de retenţie în raport cu solicitarea de despăgubite pentru lucrările de investiţii, instanţa a reţinut că, în raport de soluţia dată asupra cererii de despăgubire, nici această cerere nu poate fi primită.
Cât priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâţii persoane fizice, prin care pretind contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, instanţa a reţinut că, în raport de prevederile art. 483 C. civ., astfel de despăgubiri le sunt cuvenite de la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 11337 din 19 noiembrie 2008 a Judecătoriei Braşov, prin care reclamantul a fost obligat să le lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, şi până la data promovării prezentei cereri de chemare şi sunt, în raport de concluziile expertizei, în cuantum de 1832 Euro.
Prin decizia nr. 60/Ap din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că atâta timp cât pârâtul Statul Român, reprezentat prin SC R. Braşov a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 23633 din 27 martie 1999 încheiat cu autoarea reclamantului, criticile privind greşita soluţionare de prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive se dovedesc a fi nefondate.
Cât priveşte buna credinţă a autoarei reclamantului la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, instanţa a statuat că a fost deja stabilită prin sentinţa nr. 11337/2008 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă şi irevocabilă, motiv pentru care nu poate fi reanalizată în prezentul proces.
Instanţa a observat, totodată, că soluţia primei instanţe este în concordanţă cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, că pârâtul apelant nu a formulat obiecţiuni cu privire la metodele de calcul folosite de expert pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci a exprimat păreri personale, precum şi faptul că dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2010 nu condiţionează acordarea despăgubirii de faptul intabulării de către cumpărători a dreptului de proprietate dobândit prin contractele încheiate în procedura Legii nr. 112/1995, fapt, de altminteri, irelevant cât timp, în cadrul acţiunii în revendicare, întemeiate pe compararea titlurilor, foştii proprietari urmau să aibă succes dat fiind că titlul lor era preferabil celui invocat de reclamant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice Braşov, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâtul reiterează critica potrivit căreia instanţele de fond au soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Pârâtul susţine, fără a argumenta, că atâta timp cât nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare nr. 23633 din 27 martie 1998, contract intervenit în opinia sa între SC R. SRL, în calitate de vânzător, şi antecesoarea reclamantului, în calitate de cumpărătoare, nu putea fi obligat la despăgubiri în baza obligaţiei de garanţie contra evicţiunii, obligaţie care, potrivit prevederilor art. 1341-1343 C. civ., incumbă doar vânzătorului.
Pârâtul susţine că soluţia contrară se impunea şi în raport de prevederile art. 25 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, respectiv de prevederile Legii nr. 1/2009 prin care s-au modificat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dispoziţii care nu îi conferă calitate procesuală pasivă în astfel de litigii.
Pârâtul prezintă în cuprinsul memoriului de recurs conţinutul mai multor dispoziţii legale (de exemplu: art. 33 din H.G. nr. 20/1996, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 501 din Legea nr. 10/2001), face comentarii pe marginea altora (de exemplu: a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998), prezintă aspecte din jurisprudenţa Curţii Europene care au determinat, în opinia sa, modificarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, precum şi conţinutul diverselor acte procedurale întocmite la judecate în fond, concluzionând în sensul că instanţele de fond „nu au analizat întreg materialul probator administrat în cauză prin raportare la petitele acţiunii introductive şi la starea de fapt care a generat promovarea acesteia”
În fine, pârâtul susţine că instanţele de fond au aplicat greşit dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., relative la garanţia vânzătorului pentru evicţiune, fără a o argumentare coerentă şi pe cele ale art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 20/1996, argumentat de faptul că atâta timp cât antecesoarea reclamantului a cunoscut cauza evicţiunii, aceasta nu putea invoca propria culpă în fundamentarea pretenţiei de despăgubire dedusă judecăţii.
Pârâtul susţine, de asemenea, că instanţele de fond au încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., greşeală constând în însuşirea concluziilor raportului de expertiză întocmit într-o manieră incompletă, pe baza unor oferte de tranzacţionare şi fără a i se încuviinţa obiecţiunile formulate, în mod nejustificat.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, recursul este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris şi numai în măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, motivele de recurs trebuie să se grefeze pe conţinutul hotărârii atacată şi pe susţinerile pe care părţile le-au făcut în faţa instanţelor de fond, întrucât recursul presupune un control al legalităţii hotărârii recurată şi nu o nouă judecată în fond a pricinii.
În speţa supusă analizei, se constată că pârâtul invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. fără a dezvolta, în raport de fiecare motiv, criticile într-o manieră clară şi coerentă.
Or, se constată că instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, a dezvoltat atât considerentele de fapt, cât şi considerentele de drept pe care şi-a fundamentat soluţia pronunţată, caz în care, critica relativă la incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nedezvoltată, se dovedeşte a fi formală şi, pe cale de consecinţă, nefondată.
Cât priveşte critica privind greşita soluţionare de către instanţele de fond a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondată.
Mai întâi, se constată, că instanţele de fond, observând menţiunile contractul de vânzare-cumpărare nr. 23633 din 27 martie 1999, au reţinut că la rubrica vânzător figurează „Statul Român, reprezentat prin SC R. Braşov”, aspect necontestat de pârâtul Statul Român.
În atare condiţii, argumentul reiterat de pârât, potrivit căruia, vânzătorul imobilului ar fi SC R. Braşov, căruia i-ar incumba, exclusiv, răspunderea pentru evicţiune, se dovedeşte a fi străină atât conţinutului contractului de vânzare-cumpărare, cât şi considerentelor hotărârilor judecătoreşti recurate.
Apoi, se constată că textele de lege indicate de pârât în justificarea aceleaşi critici de nelegalitate, nu fundamentează soluţia contrară.
Astfel, dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 stabilesc, cu valoare de principiu, condiţiile în care, în lipsa unor dispoziţii legale derogatorii, Statul Român, participă în raporturile juridice ca persoană juridică, respectiv, ca subiect de drepturi şi obligaţii în nume propriu, anume prin Ministerul Finanţelor, iar art. 37 din decret, reglementează limitele răspunderii statului pentru obligaţiile asumate de diversele persoane juridice prin organele lor de conducere.
Dispoziţiile art. I pct. 17 din Legea nr. 1/2009, prin care au fost modificate dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prevăd în mod expres că „ Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2^1) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."
În speţă, se observă că în raportul contractual, Statul Român a participat în nume propriu, însă printr-un alt reprezentant decât Ministerul Finanţelor Publice, fapt care nu pune în discuţie încălcarea prevederilor art. 25 Decretul nr. 31/1954, iar în raportul de despăgubire fundamentat pe prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, plata despăgubirii se face, în numele statului, de către Ministerul Finanţelor, chemat în proces ca reprezentant al statului, din fondul extrabugetar constituit în condiţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Cât priveşte critica privind greşita statuare a instanţelor de fond cu privire la incidenţa prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecăţii, care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată, de asemenea, că nu poate fi primită.
Potrivit prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.”
Modalităţile de desfiinţare a unor astfel de contracte, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au fost prevăzute de dispoziţiile art. 20 alin. (2)1 din lege, anume „fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare”.
În speţa supusă analizei, potrivit situaţiei de fapt, astfel cum a fost stabilită de judecătorii fondului, reclamantul a fost deposedat de apartamentul în litigiu, cumpărat de autoarea sa cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în cadrul unui proces de revendicare, finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 11337 din 19 noiembrie 2008 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Cât priveşte titlu exhibat de reclamant, anume contractul de vânzare-cumpărare nr. 23633 din 27 martie 1999, se observă că valabilitatea sa a fost analizată şi constatată în cadrul procesului finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 2059/2002 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă şi irevocabilă, justificat de împrejurarea că a fost încheiat „în mod valabil, cu bună credinţă”.
În atare condiţii, în mod corect instanţele de fond au respins solicitările pârâtului de a se reanaliza în prezentul proces buna credinţă a cumpărătorului din perspectiva respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, şi, respectiv, din perspectiva îndeplinirii formalităţilor de intabulare a dreptului dobândit în baza acestui contract, cât timp, îndeplinirea condiţiilor Legii nr. 112/1994 a fost stabilită într-un alt proces, respectiv, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar cerinţa referitoare la intabularea dreptului nu se constituie într-o condiţie impusă de legiuitor pentru exerciţiul acţiunii în despăgubire.
În concluzie, constatând incidenţa prevederile art. 501, ale art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, în mod corect instanţele de fond, în concordanţă cu prevederile art. 50 alin. (3) din lege, au statuat cu privire la dreptul reclamantului de a primi de la Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, o despăgubire reprezentând preţul de piaţă al apartamentului cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi de care, ulterior, a fost deposedat în favoarea foştilor proprietari, în cadrul unui proces de revendicare.
Este de menţionat, totodată, că stabilirea situaţiei de fapt, prin aprecierea probatoriilor administrate, inclusiv a raportului de expertiză administrat şi a obiecţiunilor formulate de părţi, este în sarcina judecătorilor fondului.
Or, în lipsa unor critici de nelegalitate concrete relative la condiţiile de admisibilitate ori de administrare a probatoriilor, presupusa greşeală de fapt săvârşită de judecătorii fondului, decurgând din aprecierea probatoriilor, nu poate face obiect al controlului exercitat de instanţa de recurs, urmare a abrogării motivului prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
În consecinţă, critica formulată de pârât relativă la încălcarea de către judecătorii fondului a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., critică prin intermediul căreia, în realitate, contestă metodele folosite de expert pentru determinarea preţului de circulaţie al imobilului, metode cu privire la care însă nu a formulat obiecţiuni pertinente la judecata în fond, pentru considerentele de drept mai sus arătate, nu poate fi primită.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice Braşov împotriva deciziei nr. 60/Ap din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2612/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3202/2012. Civil → |
|---|
