ICCJ. Decizia nr. 3202/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3202/2012
Dosar nr. 32458/3/2009
Şedinţa publică din 10 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 32458/3/2009 la data de 5 august 2009 şi precizată ulterior, reclamanta R.V.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să fie obligat pârâtul la plata sumei de 600.000 Euro cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 156.520 lei cu titlu de daune materiale.
Prin sentinţa civilă nr. 656 din 04 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 80.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii cu titlu de daune morale, cât şi la plata sumei de 156.520 lei cu titlu de daune materiale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este fiica defunctului R.A., care a fost condamnat în baza art. 209/1 alin. (1) C. pen., astfel că, condamnarea acestuia constituie o condamnare de drept cu caracter politic.
Prin urmare, prima instanţă a constatat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel că pârâtul va fi obligat să repare prejudiciul nepatrimonial produs autorului reclamantei ca urmare a condamnării acestuia prin sentinţa penală nr. 31/1964 a Tribunalului Militar Bucureşti.
În privinţa cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere perioada în care autorul reclamantei a fost privat de libertate, respectiv 09 iunie 1961 -16 august 1969, precum şi consecinţele vătămătoare produse asupra acestuia şi a membrilor familiei.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, tribunalul a constatat că este întemeiat, având în vedere că prin sentinţa de condamnare i-a fost confiscată averea.
Astfel, tribunalul a constatat că autorului reclamantei i-au fost confiscate mai multe bunuri mobile, bunuri descrise în Procesele verbale încheiate la datele de 19 iulie 1961; 15 august 1963 şi 06 august 1962.
Prin raportul de expertiză evaluări bunuri mobile întocmit de expertul A.N. au fost identificate şi evaluate ipotetic bunurile confiscate de la autorul reclamantei, acestea având o valoare de 156.520 lei.
De asemenea, s-a reţinut că, din adresele comunicate de Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor reiese că reclamantei nu i-au fost acordate despăgubiri pentru bunurile confiscate de la autorul său.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 514 A din 16 mai 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă R.V.I., a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a municipiului Bucureşti şi apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. 11 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi a constatat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale.
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic, iar prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a constatat, de asemenea, neconstituţionalitatea aceloraşi dispoziţii legale.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie – dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Curtea de apel a reţinut că, deşi termenul de 45 de zile prevăzut de Constituţie a expirat, autoritatea legislativă – Parlamentul României nu a edictat alte dispoziţii legale în acord cu dispoziţiile Constituţiei, astfel încât, în prezent, dispoziţiile legale, respectiv art. 1 pct. 1 şi art. 11 din O.U.G. nr. 62/2010, cât şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Aşadar, s-a constatat că, deşi la data soluţionării cauzei de către instanţa de fond, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, la data soluţionării apelurilor, datorită împrejurării că, în urma declarării neconstituţionalităţii, legiuitorul nu a edictat o normă juridică în acord cu prevederile Constituţiei, dreptul subiectiv civil dedus judecăţii nu mai există, iar cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii este neîntemeiată întrucât temeiul de drept juridic al acţiunii în prezent nu mai este în vigoare, respectiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
În ceea ce priveşte invocarea de către apelantă a dispoziţiilor art. 5, art. 6 şi art. 14 CEDO instanţa de apel a arătat că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că în cazurile de violare a art. 5 paragraf I al Convenţiei, respectiv în caz de privare nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferit pe perioada detenţiei nelegale.
Însă, în speţa dedusă judecăţii, se mai reţine că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă – există reglementari paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.”
Aceste argumente sunt, de asemenea, în măsură să înlăture critica formulată de recurentă în ceea ce priveşte nerespectarea de către instanţa de fond a Rezoluţiilor nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precum şi a Rezoluţiei nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
În acest context, faptul că pe parcursul procesului a intervenit o abrogare a temeiului juridic ce a stat la baza declanşării litigiului nu poate fi considerată o afectare a dispoziţiilor art. 6 CEDO, în sensul nerespectării dreptului la un proces echitabil.
Reclamanta nu a dobândit o „speranţă legitimă” câtă vreme nu i s-a recunoscut dreptul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară, astfel încât nu se poate invoca în acest cadru procesual noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 14 din CEDO în cauză, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada discriminării, respectiv nu a probat situaţia persoanelor aflate în situaţii identice sau compatibile care sunt tratate preferenţial, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta R.V.I. şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin recursul formulat, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta a arătat că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că, deşi prin motivele de apel nu s-a criticat hotărârea pronunţată de instanţa de fond cu privire la capătul de cerere privind daunele materiale, totuşi instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., a respins în tot cererea de acordare a despăgubirilor morale şi materiale, astfel că nu s-a limitat la solicitările formulate în cererile de apel.
Totodată, recurenta a susţinut că motivul de apel referitor la declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocat la ultimul termen de judecată, trebuia respins ca tardiv, în baza dispoziţiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ.
Recurenta a susţinut incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin aceea că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind motivată respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că temeiul juridic al acţiunii nu mai este în vigoare şi că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale există reglementări paralele.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 20 alin. (2), art. 147 alin. (4)din Constituţia României şi i-a încălcat drepturile din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi si libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale si a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
În concluzie, recurenta a arătat că, numai aplicând direct Convenţia, potrivit principiului supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern sunt respectate dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, precum şi hotărârea (Costa vs. Enel din 15 iulie 1964) pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg, în care s-a decis că normele comunitare primează asupra tuturor normelor naţionale. Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate fată de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată interne.
Recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi-a întemeiat recursul declarat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., arătând că, deşi niciunul dintre apelanţi nu a criticat sentinţa instanţei de fond în ceea ce priveşte admiterea capătului de cerere privind acordarea de daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate autorului reclamantei prin hotărârea de condamnare politică, instanţa de apel, în mod greşit, a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond, respingând ca neîntemeiată întreaga acţiune.
Recurentul a arătat că, de altfel, din cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel ar fi analizat - fie şi din oficiu - aspectul cu privire la dreptul reclamantei apelante de a solicita şi de a obţine daunele materiale sus-menţionate.
Având în vedere că prin decizia nr. l358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a), recurentul a arătat că nu poate fi respins capătul de cerere formulat de către reclamanta apelantă prin acţiunea introductivă care se referă la acordarea de daune materiale în sumă de 156.520 lei. Aceasta deoarece neconstituţionalitatea nu vizează întreg art. 5 al Legii nr. 221/2009, alin. (1) lit. b) al acestui articol din lege, care reglementează acordarea daunelor materiale, producându-şi în continuare efectele juridice.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile formulate de recurenta reclamantă R.V.I., prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., care sunt comune cu motivele de recurs ale recurentului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt întemeiate, potrivit considerentelor ce succed.
Se constată că, într-adevăr, niciunul din apelanţi nu a criticat prin motivele de apel formulate sentinţa primei instanţe în ceea ce priveşte admiterea capătului de cerere referitor la acordarea de daune materiale.
În aceste condiţii, în mod nelegal instanţa de apel a schimbat în tot sentinţa şi a respins acţiunea în întregime, cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
În speţă, aşa cum rezultă din cuprinsul motivelor de apel formulate în cauză, instanţa de apel nu a fost învestită cu analiza temeiniciei sau legalităţii sentinţei instanţei de fond în ceea ce priveşte acordarea daunelor materiale.
În plus, aşa cum au arătat şi recurenţii, instanţa de apel nu a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora a fost respins şi acest petit al acţiunii, ceea ce reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Totodată, se reţine că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat numai neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar în lipsa unor critici formulate în apel referitoare la acordarea daunelor materiale prin sentinţa primei instanţe, se constată că în mod greşit instanţa de apel a respins şi acest capăt de cerere, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu au fost declarate neconstituţionale şi îşi produc în continuare efectele juridice.
Sunt însă neîntemeiate criticile formulate de recurenta reclamantă R.V.I. ce vizează modul de soluţionare a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.
Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale Europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Referitor la relevanţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 – 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurenta.
Având în vedere considerentele expuse, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., urmează a fi admise recursurile declarate, cu consecinţa modificării în parte a deciziei recurate în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârât şi de Ministerul Public, va fi schimbă în parte sentinţa primei instanţe şi se va respinge, ca neîntemeiat, numai capătul de cerere privind acordarea daunelor morale formulat de reclamanta R.V.I. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta R.V.I. şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 514 A din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, schimbă în parte sentinţa nr. 656 din 4 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind acordarea daunelor morale formulat de reclamanta R.V.I.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2925/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3222/2012. Civil. Suspendarea provizorie a... → |
|---|
