ICCJ. Decizia nr. 3466/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3466/2012
Dosar nr. 19538/118/2010
Şedinţa publică din 17 mai 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul B.R. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulaţie în Italia pe o perioadă de cel mult trei ani.
Prin încheierea nr. 304 din 17 ianuarie 2011, Tribunalului Constanţa a constatat încetarea de drept a cererii reclamantului.
Instanţa a reţinut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 28 septembrie 2010, în baza acordului de readmisie încheiat cu România, ratificat prin Legea nr. 173/197, că din declaraţia pârâtului reiese faptul că acesta a ieşit din ţară în data de 26 august 2010 cu destinaţia Italia, unde a fost reţinut şi returnat de autorităţile italiene.
Având însă în vedere că temeiul în drept al cererii l-a constituit art. 38 din Legea nr. 248/2005, care prevedea că exerciţiul dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate poate fi restrâns pentru o perioadă de cel mult 3 ani şi faţă de împrejurarea că pe parcursul derulării prezentei proceduri judiciare a fost adoptată Legea 206/2010 pentru modificarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, publicată în M.Of., Partea I nr. 767 din 17 noiembrie 2010, judecătorul fondului a pus în discuţia părţilor, în şedinţa din data de 27 ianuarie 2011, incidenţa dispoziţiilor noului act normativ.
Astfel, conform art. I din Legea 206/2010, Legea nr. 248/2005 a fost modificată în sensul abrogării lit. a) de la art. 38, precum şi a alin. (1) al art. 39.
Prin art. II din acelaşi act normativ se statuează astfel: (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept: (…) lit. c) toate procedurile judiciare aflate în curs de desfăşurare şi pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la libera circulaţie în străinătate începute în temeiul art. 38 lit. a) si art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de dispoziţiile legale exprese citate mai sus, care au înlăturat posibilitatea restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate a cetăţenilor români care au fost returnaţi dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, tribunalul a constatat încetarea de drept a judecăţii cererii.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti care a criticat reţinerea aplicabilităţii noului act normativ în prezenta cauză prin prisma atributelor conferite Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazei de Date conform art. 1 alin. (2), (3) şi (4) din H.G. nr. 1367/2009.
Prin decizia nr. 284/C din 16 mai 2011, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul ca nefundat, reţinând următoarele considerente:
Chestiunea reţinută de instanţă este cea a aplicării imediate a actului normativ intrat în vigoare la 19 noiembrie 2010, care a modificat Legea cadru de reglementare a acestui domeniu, în sensul abrogării dispoziţiilor legale pe care s-a fundamentat prezenta acţiune.
Cum Legea nr. 206/2010 a dispus asupra încetării de drept a procedurilor judiciare aflate în curs de desfăşurare, în care nu s-a pronunţat – până la intrarea în vigoare a actului normativ – o hotărâre judecătorească şi irevocabilă, este evident că judecătorul cauzei nu putea să mai pronunţe o hotărâre pe temeiul textului de lege abrogat, ci să aplice norma incidentă prin chiar voinţa legiuitorului, speţei pendinte, constatând (iar nu dispunând) încetarea judecăţii cauzei.
Susţinerile din apel, conform cu care o asemenea soluţie ar pune în imposibilitate instituţia reclamantă de a-şi mai îndeplini obiectivele trasate prin planul de guvernare, nu pot constitui temeiul reformării încheierii apelate, câtă vreme trimiterea este făcută la o hotărâre de guvern adoptată anterior legii de modificare din 2010, emisă în aplicarea art. 38 al Legii 248/2005.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 802 din 25 noiembrie 2009, „Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, denumită în continuare Direcţia, se înfiinţează prin comasarea prin fuziune a Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor şi Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, care se desfiinţează".
Având în vedere faptul că Direcţia preia patrimoniul instituţiilor publice care se desfiinţează, prevăzute la art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009, pe bază de protocol de predare-preluare, cauzele în care Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are calitatea de reclamant, respectiv pârât sunt preluate de Direcţia pentru Evidenta Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1367/2009: „Direcţia face parte din structurile de ordine şi siguranţă publică din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi este parte componentă a Departamentului de ordine şi siguranţă publică".
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din acelaşi act normativ, „Direcţia exercită atribuţiile care îi sunt date în competenţă prin lege, cu privire (...) la gestionarea şi administrarea la nivel naţional a bazelor de date privind evidenţa persoanelor, cărţilor de identitate, paşapoartelor, permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare a vehiculelor şi a altor documente necesare persoanelor în relaţiile cu statul."
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009: „Direcţia îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lese".
Având în vedere problematica creată în contextul aplicării de către Italia, Guvernul României a aprobat, prin Hotărârea nr. 1347/2007, Planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia.
În considerarea prevederilor literei b) ale obiectivului nr. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 1347/2007, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date (Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor), are obligativitatea de a înainta instanţei teritoriale competente, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia, întrucât aceştia au folosit, ca şi document de călătorie, cartea de identitate.
Mai mult, aceste demersuri, trebuie efectuate în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare.
În considerarea dispoziţiilor legale învederate, în mod eronat Curtea de Apel Constanţa a făcut aplicarea prevederilor art. II, alin. (l) lit. c) din Legea nr. 206/2010 deoarece, această măsură operează pentru procesele civile întemeiate pe prevederile art. 38 lit. a) şi nu pe cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Se invocă prevederile art. 6 alin. (1) şi art. 27 din Directiva 2004/38/CE şi se susţine că pârâtul a avut o conduită imorală pe teritoriul statului italian, iar prin legislaţia internă a statului român/italian şi prin legislaţia europeană ratificată de statele Uniunii Europene nu sunt tolerate activităţile desfăşurate ilegal de către cetăţenii europeni.
În raport de dispoziţiile art. 39 din Tratatul de instituire a comunităţilor europene, instanţa de apel trebuia să ţină cont şi de faptul că libera circulaţie implică dreptul de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu legile, regulamentele şi normele administrative, care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv.
Prin activitatea ilegală desfăşurat de pârât, acestuia nu-i incumbă dreptul menţionat mai sus, în cauza dedusă judecăţii, fiind aplicabile dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 29 aprilie 2004.
Prin conduita manifestată în cauză şi prin prezenta sa pe teritoriul Italiei, pârâtul reprezintă o ameninţare gravă la adresa unor valori fundamentale.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Toate susţinerile fundamentate pe prevederile art. 1 alin. (2)-(4) din H.G. nr. 1367/2009 şi pe cele ale H.G. nr. 1347/2007 privind înfiinţarea şi atribuţiile ce revin Direcţiei Pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, exced cauzei de faţă.
Prin decizia recurată, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra calităţii procesuale active a reclamantei, soluţia adoptată de Curtea de Apel nu a vizat această excepţie, astfel încât, criticile formulate sub aspectele menţionate nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a prevederilor art. II, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 206/2010, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală.
Astfel, potrivit art. II lit. c) din Legea 206/2010: „ La data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept (…) toate procedurile judiciare aflate în curs de desfăşurare şi pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la libera circulaţie în străinătate începute în temeiul art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare".
Aceste dispoziţii legale au fost corect aplicate de instanţa de apel, condiţiile impuse de norma citată pentru încetarea de drept a procedurii judiciare fiind îndeplinite în cauză.
Astfel, există o procedură judiciară în curs de desfăşurare pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar procedura judiciară începută are ca obiect instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la libera circulaţie în străinătate în temeiul art. 38 lit. a) deoarece, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, restrângerea dreptului la libera circulaţie a fost solicitată în legătură cu o persoană care a fost returnată din Italia, în baza acordului de readmisie ratificat prin Legea 173/1977, situaţie circumscrisă prevederilor art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea 248/2005.
În aceste condiţii, întrucât noma legală care impune încetarea de drept a procedurii judiciare este de imediată aplicare, nu mai pot fi analizate aspecte care vizează temeinicia cererii formulate de reclamantă sub aspectul restrângerii dreptului pârâtului la liberă circulaţie.
De acea, în mod corect, instanţa de apel nu a cercetat fondul pretenţiilor reclamantei, iar motivele de recurs care vizează îndeplinirea condiţiilor de fond necesare pentru admiterea cererii şi restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulaţie nu pot fi primite de instanţa de recurs.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 284 C din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3281/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3646/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
