ICCJ. Decizia nr. 3007/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 8 iunie 2007 reclamantul A.M.T. a chemat în judecată pe pârâții N.A., SC B.R. SRL și SC M.H. SRL pentru declararea simulației actului de adjudecare nr. 12 din 28 noiembrie 2003 încheiat pe numele adjudecatarei N.A.; să se constate că reclamantul este proprietarul construcției adjudecate de N.A.; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 130 din 21 ianuarie 2005 încheiat între pârâta N.A., în calitate de vânzător, și pârâta SC B.R. SRL în calitate de cumpărător, act având ca obiect imobilul adjudecat de N.A., situat în București; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3305 din 15 august 2005 încheiat între SC B.R. SRL în calitate de vânzător și pârâta SC M.H. în calitate de cumpărător.
în motivarea cererii reclamantul a susținut că între el și pârâta N.A. a intervenit o convenție prin care au stabilit ca reclamantul să dobândească dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, astfel cum rezultă din actul secret depus la dosar. Ulterior, reclamantul a achitat în întregime prețul imobilului în litigiu, dobândit prin licitație publică de N.A., dar dreptul de proprietate a intrat - conform înțelegerii secrete dintre reclamant și N.A. - în patrimoniul reclamantului. N.A., știind că nu este proprietarul imobilului, a acționat întotdeauna în conformitate cu instrucțiunile reclamantului în privința înstrăinării ulterioare a imobilului. Astfel imobilul a fost înstrăinat în 2005 către SC B.R. SRL, iar apoi către pârâta SC M.H. SRL. Ambele contracte au avut un caracter fictiv întrucât prețul vânzării menționat în contract nu a fost plătit în realitate, nici de către SC B.R. SRL și nici de către SC M.H. SRL. Această situație poate fi constatată analizând documentele contabile ale ambelor societăți comerciale.
Astfel, toate actele sunt în întregime fictive, nule absolut pentru cauză falsă, iar imobilul a rămas în proprietatea reclamantului.
Reclamantul a susținut că dovada înțelegerilor secrete dintre părți cu privire la fictivitatea contractelor de înstrăinare poate fi dovedită prin faptul că imobilul a rămas în posesia sa, el încheind cu ambele societăți comerciale contracte de închiriere pe 10 și respectiv 20 de ani, pentru sume derizorii în raport de mărimea imobilului.
La data de 29 martie 2006 a intervenit în proces, în interes propriu, intervenienta SC I.T.L. SA, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3306 din 15 august 2005 încheiat între SC M.H. SRL și SC B.R. SA cu consecința întoarcerii bunului imobil în patrimoniul SC B.R. SA. Intervenienta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 975 C. civ. privind acțiunea revocatorie (pauliană) și a motivat că actul de înstrăinare a imobilului de către SC B.R. SRL a avut ca scop fraudarea dreptului de gaj general al creditorului SC I.T.L. SA. Astfel, SC B.R. SRL și-a înstrăinat singurul bun de valoare, în perioada în care avea datorii mari către SC I.T.L. SA.
Prin Sentința civilă nr. 2982 din 23 mai 2008 Judecătoria Sectorului 4 București și-a declinat competența pentru judecarea cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere valoarea imobilului situată la 22 miliarde lei vechi (22.000.000 lei noi).
Prin Sentința civilă nr. 618 din 23 aprilie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins în totalitate cererea reclamantului; a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta SC I.T.L. SA; a revocat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3306 din 15 august 2005 încheiat între SC B.R. SRL în calitate de vânzător și pârâta SC M.H. în calitate de cumpărător.
Instanța de fond a motivat că, în baza art. 1175 C. civ., actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor, iar un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane, cum ar fi terții de bună-credință. Analizând actele depuse la dosar instanța a stabilit că ambele societăți comerciale care au cumpărat imobilul în litigiu au fost de bună-credință la data încheierii actului, în sensul că nu au cunoscut înțelegerea secretă dintre reclamant și pârâta N.A. Sub aspectul acțiunii pauliene formulată de intervenienta SC I.T.L. SA instanța a reținut că actul de înstrăinare a imobilului în litigiu de către SC B.R. SRL, către SC M.H. SRL, a avut loc după contractarea unor datorii de către SC B.R. conform actelor de leasing financiar încheiate cu SC I.T.L. SA, iar înstrăinarea imobilului, cu un preț derizoriu, în pofida scopului de principiu al unei societăți comerciale de a realiza un profit, a fost o operațiune efectuată în scopul micșorării gajului general pe care intervenienta îl avea asupra patrimoniului societății comerciale debitoare, în frauda intereselor creditorului, pentru a-și mări starea de insolvabilitate, declarată ulterior prin procedura insolvenței.
împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul București au declarat apel pârâtele SC M.H. SRL (prin lichidator judiciar Societatea I.I. Suceava) și reclamantul A.M.T.
Prin Decizia civilă nr. 132 din 11 februarie 201, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanții A.M.T. și SC M.H. SRL prin lichidator judiciar - Societatea I.I.
Instanța de apel a soluționat toate aspectele puse în discuție de avocatul reclamantului prin notele de ședință din 19 februarie 2009 prin încheierea din 2 aprilie 2009 când a dispus rectificarea unor erori materiale din încheierea anterioară. Hotărârea instanței de fond cuprinde motivele de fapt și de drept care au justificat concluzia finală, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Astfel, instanța de fond a motivat pe larg atât respingerea cererilor reclamantului, cât și admiterea cererii de intervenție, aspect care rezultă din lecturarea hotărârii atacate.
Condițiile de admisibilitate ale acțiunii pauliene, formulată de intervenienta SC I.T.L. SA, sunt îndeplinite în speță. Astfel, conform art. 975 C. civ., creditorii pot să atace actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.
Prin vânzarea imobilului, debitorul și-a creat o stare de insolvabilitate, deoarece în scurt timp de la vânzarea imobilului, el nu a mai putut plăti datoriile pe care deja le contractase în baza actelor încheiate cu intervenienta, anterior vânzării imobilului. în acest context, nu are relevanță împrejurarea că datoriile nu erau exigibile la data înstrăinării bunului sau că nu fusese încă declanșată procedura insolvenței debitorului. Ceea ce este esențial și relevant este faptul că, prin vânzarea imobilului, debitorul și-a creat o stare de insolvabilitate și și-a micșorat activul patrimonial, după încheierea contractelor de leasing financiar, în baza cărora și-a asumat datorii cu termene de scadență clar stabilite, datorii pe care nu le-a mai putut achita.
Instanța a apreciat că nu este o condiție legală necesară ca datoria să fi fost exigibilă la data înstrăinării imobilului, deoarece, în primul rând, art. 975 C. civ. nu pune o asemenea condiție, iar exigibilitatea era certă, previzibilă și inexorabilă, într-un viitor apropiat, ceea ce conduce la concluzia că bunul a fost înstrăinat în frauda drepturilor creditorului, de vreme ce, la data scadenței, debitorul s-a dovedit a fi insolvabil. Debitorul putea vinde în deplină libertate și cu orice preț toate bunurile sale, cu condiția ca, la data scadenței datoriilor sale față de terți, să fie solvabil. însă, situația de fapt a demonstrat că debitorul nu a prevăzut, în mod culpabil, sau a prevăzut cu rea-credință viitorul imediat al insolvabilității sale - în ambele variante el fiind vinovat de încheierea actului - în frauda dreptului de gaj general al creditorului chirografar.
Nu a avut relevanță în speță apărarea debitorului privind intervenția inundațiilor din 2005. Această problemă privește numai executarea obligației față de creditor, conform clauzelor contractuale, iar prezenta instanță nu este sesizată cu stabilirea plății unor daune-interese pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractelor de leasing, încheiate între intervenientă și SC B.R. SRL.
Complicitatea la fraudă a terțului este dovedită în primul rând de prețul mic plătit pentru imobil (aprox. 10% din valoarea lui reală) astfel cum rezultă, nu numai din expertiza extrajudiciară efectuată de expert T.V., ci și din constatarea judecătoriei, care și-a declinat competența, reținând o valoare a imobilului de peste 2.200.000 de lei (hotărâre susținută și de Curtea de Apel București prin stabilirea competenței de soluționare a unei alte cauze având ca obiect același imobil, Sentința Curții de Apel București nr. 44/2006).
Existența contractului de închiriere a imobilului pentru o perioadă de 10 ani în favoarea reclamantului A.M.T. nu este o situație de fapt de natură a exclude concurența la fraudă a pârâtei SC M.H. SRL, dimpotrivă, chiria lunară modică datorată de reclamant, de 300 RON pentru întregul imobil, pe o perioadă de 10 ani, și relațiile dintre reclamant și SC M.H. SRL dovedesc acțiunile concurente ale acestor persoane în scopul de a scoate imobilul în litigiu de la orice executare, pentru ca acesta să rămână, în final, în posesia și proprietatea reclamantului. Astfel, așa cum a recunoscut și reclamantul A.M.T., toate contractele de înstrăinare ale acestui imobil au fost fictive, încheiate "în conformitate cu instrucțiunile sale" - astfel cum a afirmat în cererea de chemare în judecată. Instanța, este convinsă, în baza probelor administrate în cauză, că, într-adevăr, ceea ce unește toate contractele de înstrăinare este caracterul simulat, impus de reclamant atât față de SC B.R. SRL, cât și față de SC M.H. SRL și că ambele contracte au fost fictive. Complicitatea la fraudă a SC M.H. SRL a fost dovedită atât de relațiile existente între părțile contractante, cât și de scopul acestor relații contractuale fictive - scopul esențial ca imobilul să rămână în proprietatea reclamantului.
Aceste raporturi contractuale fictive, încheiate între persoane care au urmărit un scop ocult nu pot fi opuse unei terțe persoane - și anume - intervenientului SC I.T.L. SRL - care a crezut, cu bună-credință, la data încheierii raporturilor contractuale de leasing financiar cu SC B.R. SRL, că această societate comercială era proprietara unui imobil cu o valoare mare, ceea ce a reprezentat un indiciu de credibilitate în derularea afacerilor comune.
în acest context, actul de înstrăinare încheiat între SC B.R. SRL și SC M.H. SRL, prin care SC B.R. SRL a înstrăinat imobilul către SC M.H. SRL în scopul de a scoate bunul din zona nesigură a unei posibile executări silite, nu este opozabil intervenientei SC I.T.L. SRL, astfel că, în mod legal, în conformitate cu dispozițiile art. 975 C. civ., actul a fost desființat de către instanța de fond, cu consecința că bunul se va întoarce în patrimoniul SC B.R. SRL, ca și cum acesta nici nu ar fi fost înstrăinat vreodată, urmând ca bunul să fie utilizat în scopul unic al satisfacerii creanței SC I.T.L. SRL, deoarece acțiunea pauliană formulată de această societate comercială are efecte relative, iar față de ceilalți creditori se consideră ca și când actul nici nu ar fi fost revocat. Excedentul rămas după satisfacerea creanței creditorului - SC I.T.L. - care a formulat acțiunea pauliană, aparține terțului dobânditor, adică SC M.H. SRL.
Ca urmare a efectelor admiterii acțiunii pauliene, acțiunea în declararea simulației actului de adjudecare nr. 12/2003, încheiat în beneficiul pârâtei N.A., cu consecința constatării că reclamantul A.M.T. este proprietarul imobilului, nu poate fi admisă, deoarece reclamantul nu poate fi considerat proprietarul imobilului, de vreme ce, o terță persoană, și anume intervenienta, este îndreptățită să ignore situația juridică creată prin contractele fictive. Astfel, reclamantul nu se poate prevala față de terții de bună-credință, de situația creată prin actul secret și, de aceea, acțiunea sa în declararea simulației - nici chiar în contradictoriu cu pârâta N.A., așa cum a cerut apelantul-reclamant în motivele de apel - nu poate fi admisă. Aceasta deoarece, constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului ar lipsi de efecte acțiunea pauliană, or ambele acțiuni, atât acțiunea în simulație, cât și cea pauliană, au ca scop ocrotirea terților de bună-credință. Instanța ar prejudicia pe intervenientă dacă ar admite acțiunea în simulație, chiar și numai împotriva pârâtei N.A., deoarece, în afara intervenientei, toate părțile au cunoscut simulația, cu consecința că, efectele contractului secret nu s-au oprit la pârâta N.A., ci au continuat către succesorii cu titlu particular, dobânditori ulteriori ai bunului imobil, succesori care au cunoscut contractul secret și cărora acest contract le este opozabil. De aceea, succesorii cu titlu particular nu se pot prevala - conform contractului secret - de dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece ei știau că toate operațiunile juridice se bazează pe un act fictiv.
în acest context, participanții la fraudă nu pot beneficia de constatarea de către instanță a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului - prin admiterea acțiunii în simulație - deoarece, această constatare ar lipsi de efecte acțiunea pauliană a intervenientului, iar acesta nu ar mai putea executa silit un bun care s-ar afla în proprietatea altei persoane - constatarea simulației însemnând, în acest caz, înfrângerea dispozițiilor art. 1175 C. civ., potrivit cărora actul simulat nu poate avea efecte împotriva altor persoane - terți de bună-credință.
în plus, prin admiterea acțiunii pauliene, ale cărei efecte față de intervenient instanța deja le-a menționat, bunul urmează a fi utilizat în scopul satisfacerii creanței intervenientei, astfel că, este posibil ca bunul să fie adjudecat, iar proprietatea asupra lui să se transmită către altă persoană, deoarece sancțiunea simulației este inopozabilitatea față de terți a operațiunii juridice fictive. De aceea, atât în ceea ce o privește pe intervenientă, cât și pe ceilalți terți ulteriori, aparența juridică (chiar sancțiunea prevăzută de art. 1175 C. civ.) pentru persoanele care au utilizat această modalitate contractuală constă în aceea că bunul imobil în litigiu va rămâne în proprietatea SC B.R. SRL, conform actului public.
Asupra a ceea ce mai rămâne din bun, după îndestularea creditorului care a formulat acțiunea pauliană, reclamantul poate emite pretenții, în baza actului secret împotriva oricărui contractant participant la simulație.
în acest context, dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului nu poate fi constatat, dar instanța nu exclude posibilitatea juridică a constatării lui ulterioare, în cazul în care, imobilul nu va fi înstrăinat în cursul executării silite pornite de intervenientă împotriva SC B.R. SA, iar această societate va rămâne în proprietatea imobilului, fiind sau devenind solvabilă, în raport de creditorii săi.
Imposibilitatea juridică a constatării nulității contractelor fictive - astfel cum a cerut reclamantul - este dată chiar de aplicarea, în cazul său, a sancțiunii simulației, și anume, a sancțiunii inopozabilității contractelor fictive față de terți, și anume față de intervenientă, care a considerat cu bună-credință că bunul imobil se află în patrimoniul SC B.R. SRL, iar păstrarea acestei aparențe înseamnă chiar respingerea acțiunii în constatarea simulației, adică respingerea recunoașterii juridice a actului fictiv și secret - în scopul ocrotirii terților de bună-credință.
Sancțiunea inopozabilității față de terți a contractelor secrete aplicată de prima instanță reclamantului, prin respingerea acțiunii sale în declararea simulației, are legătură cu efectele nulității - în pofida a ceea ce susține reclamantul în motivele de apel - deoarece nulitatea operează cu efect retroactiv și are drept consecință întoarcerea bunului imobil în patrimoniul reclamantului, ceea ce ar însemna atât încălcarea dispozițiilor art. 1175 C. civ., prin lipsirea de efecte a acestui text de lege în raport cu terții de bună-credință, cât și lipsirea de efecte a acțiunii pauliene formulată de intervenient. Astfel, admiterea acțiunii pauliene are ca efect imediat și obligatoriu respingerea acțiunii în simulație, deoarece nu este posibil să îi aperi pe terți menținând aparența actului public și să constați, în același timp, că actul public este simulat. Este adevărat că, reclamantul poate demonstra că actul aparent este fictiv, dar în prezenta speță, astfel cum instanța deja a precizat, efectele relative ale admiterii acțiunii pauliene exclud admiterea acțiunii în simulație împotriva oricărui pârât din acțiunea principală, deoarece instanța nu poate constata că imobilul este în același timp atât în proprietatea reclamantului (pentru a da efecte actului secret în acțiunea în simulație), cât și în proprietatea pârâtei SC B.R. SRL (pentru a da efecte acțiunii revocatorii).
Pentru motivele deja menționate, și cererea de apel declarată de pârâta SC M.H. SRL a fost respinsă.
împotriva menționatei decizii, a declarat și motivat recurs pârâta SC M.H. S.R.L, invocând motivele de nelegalitate prevăzute în art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de apel nu a răspuns la niciunul din motivele de apel invocate de către apelanta-recurentă.
Prin respingerea acțiunii reclamantului A.M.T., instanța de fond apreciază, pe bună dreptate, că ambele societăți comerciale (SC B.R. SRL și SC M.H. SRL) care au cumpărat imobilul în litigiu, respectiv cel situat în mun. București, au fost de bună-credință la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3305 din 15 august 2005, în sensul că atât vânzătorul SC B.R. SRL, cât și cumpărătorul SC M.H. SRL nu au cunoscut de înțelegerea secretă dintre reclamant și pârâta N.A.
Prin revocarea contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, instanța de fond a dat o hotărâre în totală contradicție cu propriile considerente ce au condus la respingerea cererii principale, bazată pe protecția oferită terților de art. 1175 C. civ.
Instanța de apel și-a însușit cu multă ușurință motivarea instanței de fond, referitoare la admiterea acțiunii pauliene formulată de intervenienta SC I.T.L. S.A, în sensul că în speță sunt îndeplinite condițiile art. 975 C. civ., potrivit căruia creditorii pot să atace actele viclene făcute de debitor în prejudicierea drepturilor lor.
Prin vânzarea imobilului, SC B.R. SRL nu și-a creat o stare de insolvență, în sensul că în scurt timp de la vânzare nu a mai putut plăti datoriile pe care deja le contractase, deoarece insolvența sa, așa cum s-a aprobat în instanță, a intervenit din alte cauze.
Astfel, la data vânzării imobilului, respectiv 15 august 2005, intervenienta SC I.T.L. SA nu avea nicio creanță certă, lichidă și exigibilă față de SC B.R. SRL, biletele la ordin depuse de către aceasta la dosar nefiind scadente la data înstrăinării imobilului (15 august 2005), ci la data de 25 noiembrie 2005, iar activul societății vânzătoare, conform bilanțului de la aceeași dată, depășea cu mult pasivul, fiind pozitiv.
Prin urmare, nu poate fi reținută vreo complicitate la fraudă a terțului dobânditor SC M.H. SRL, nefiind făcută nicio dovadă în acest sens.
De fapt, starea de insolvență a SC B.R. SRL a fost declarată de către Tribunalul Bacău la data de 05 octombrie 2006, iar contractul de înstrăinare a imobilului a fost încheiat la data de 15 august 2005, cu peste 1 an înaintea declarării stării de insolvență.
Cauza principală a stării de insolvență a vânzătoarei SC B.R. SRL și care a împiedicat-o să-și realizeze obiectul principal de activitate (exploatarea lemnului), au fost calamitățile naturale (inundații), care au afectat activitatea acesteia, așa cum rezultă din probele aflate la dosarul cauzei.
în faza procesuală a recursului a fost invocată, prin întâmpinare, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în art. 306 C. proc. civ., excepție care va fi analizată cu precădere, datorită caracterului său peremptoriu.
Recurenta critică soluția pronunțată de instanța de apel sub aspectul nemotivării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 975 C. civ., ceea ce încadrează cererea de recurs în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în raport de care se va analiza. în consecință, nu se impune aplicarea sancțiunii nulității recursului pentru nemotivare, ca urmare a neaplicării în cauză a prevederilor art. 306 C. proc. civ.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că este nefondat pentru argumentele următoare:
Instanța de apel a analizat toate criticile de netemeinicie și nelegalitate invocate în apel, motivând pe larg, în fapt și în drept, soluția pronunțată. De altfel, recurenta nu menționează care sunt criticile la care nu s-a răspuns, astfel încât înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de modificare invocat, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Criticile recurenților privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 975 C. civ. sunt, de asemenea, nefondate.
Intentarea acțiunii revocatorii presupune următoarele condiții: actul atacat să fi produs creditorului un prejudiciu, creditorul să aibă o creanță certă, lichidă și exigibilă, în principiu anterioară actului atacat, debitorul să fi avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului față de creditor, să existe complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat, dacă acesta are caracter oneros.
Recurentul susține că nu este îndeplinită condiția privind complicitatea la fraudă a cumpărătoarei SC M.H. SRL, deoarece la data vânzării imobilului, respectiv 15 august 2005, intervenienta SC I.T.L. SA nu avea nicio creanță certă, lichidă și exigibilă față de SC B.R. SRL, iar cauza principală a stării de insolvență a vânzătoarei SC B.R. SRL a fost determinată de calamitățile naturale (inundații), care au afectat activitatea acesteia, așa cum rezultă din probele aflate la dosarul cauzei.
Verificând condițiile cerute pentru aplicarea art. 975 C. civ., înalta Curte constată că acestea sunt întrunite în cauză, astfel cum corect a apreciat și instanța de apel.
în ceea ce privește prejudiciul, acesta a fost dovedit în mod indubitabil prin intrarea în faliment a debitoarei, procedură care o împiedică să plătească suma pe care o datora intervenientei anterior intrării în această procedură.
Instanța de apel a reținut, contrar primei instanțe de fond, că terții dobânditori cu titlu particular ai imobilului, respectiv cele două societăți comerciale, SC B.R. SRL și SC B.R. SRL, nu au fost de bună-credință, contribuind la fraudă, deoarece cunoșteau faptul că actul de adjudecare, în baza căruia s-a realizat vânzarea-cumpărarea imobilului, constituie actul public care ascunde un act secret, prin care reclamantul ar fi devenit proprietarul imobilului.
Conivența celor două părți contractante din contractul de vânzare-cumpărare nr. 3305 din 15 august 2005 la fraudarea intereselor creditoarei a fost corect motivată de instanța de apel pe baza susținerilor reclamantului din cuprinsul acțiunii în sensul prezentat anterior, cât și în raport de aspecte concrete precum: plata unui preț foarte mic față de valoarea imobilului de către societățile cumpărătoare și închirierea ulterioară a imobilului către reclamant cu o chirie modică, ceea ce determină înlăturarea susținerilor recurentului că nu a existat intenția părților contractante de a frauda interesele intervenientei.
Apărările recurentului potrivit cărora la momentul vânzării nu exista o creanță certă, lichidă și exigibilă a creditoarei, că la acel moment activul societății depășea pasivul, iar intrarea în faliment s-a realizat după un an de la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, pentru un alt motiv, anume calamitățile naturale, nu constituie argumente suficiente pentru a înlătura caracterul viclean al actului de înstrăinare.
Aceasta deoarece creanța urma să devină certă, lichidă și exigibilă la numai trei luni de la vânzare, iar insolvența se putea declara doar pe cale judecătorească, astfel încât durata acesteia nu poate fi adusă ca argument în susținerea inexistenței intenției de fraudare a interesului creditoarei, câtă vreme se putea preconiza cu ușurință că vânzarea unui activ cu o valoare foarte mare cu numai trei luni anterior împlinirii scadenței, poate avea ca rezultat mărirea stării de insolvență și apoi declararea falimentului, astfel încât se poate susține concluzia că s-a urmărit acest rezultat, care s-a și concretizat după epuizarea procedurii judiciare.
Intervenția unor evenimente naturale care au calamitat pădurea, împiedicând exploatarea acesteia și realizarea obiectului de activitate al societății vânzătoare, constituie aspecte subsecvente, care pot, eventual, completa starea de insolvență creată.
De asemenea, condiția ca creanța să fie certă, lichidă și exigibilă privește momentul formulării cererii de revocare, iar nu momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aspect care rezultă din formularea art. 975 C. civ., potrivit cu care creditorii pot să atace actele viclene făcute de debitor în prejudicierea drepturilor lor, exprimare din care rezultă cu claritate anterioritatea dreptului de creanță față de actul viclean. De altfel, doctrina și jurisprudența acceptă chiar revocarea actului fraudulos care prejudiciază pe un creditor viitor.
Din argumentele expuse anterior rezultă că SC B.R. SRL cunoștea că reclamantul are interesul de a-și proteja dreptul de proprietate pretins și a acționat în consecință, prin înstrăinarea bunului printr-un act cu titlu oneros către o altă societate comercială, pentru a-l scoate din patrimoniul său și a face astfel imposibilă urmărirea silită a acestuia de către intervenientă, protejând astfel interesele reclamantului.
Astfel fiind, în contextul în care a fost realizată, vânzarea-cumpărarea intervenită între SC B.R. SRL și SC M.H. SRL are caracterul unui act viclean făcut de debitor în prejudicierea drepturilor creditorului, ceea ce face aplicabil art. 975 C. civ., potrivit căruia creditorii pot să atace actele viclene făcute de debitor în prejudicierea drepturilor lor.
Reclamantul, recunoaște că nu a dorit să fie cunoscut ca proprietar al imobilului în litigiu, că a coordonat toate operațiunile juridice menite să afecteze securitatea circuitului civil prin caracterul simulat al operațiunii inițiale și al celor subsecvente. Cu toate acestea, invocându-și propria turpitudine, recurentul critică motivarea instanței de apel ca fiind contradictorie, datorită soluției de respingere a acțiunii în simulație și de admitere a cererii de intervenție având ca obiect revocarea unuia dintre contractele încheiate în modalitatea menționată.
înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond, menținută în apel, este corectă pe de o parte deoarece respingerea acțiunii în simulație și admiterea acțiunii revocatorii nu constituie soluții motivate în mod contradictoriu, iar, pe de altă parte, pentru că nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine pentru a obține protecția unui drept.
Ca urmare a acțiunii în simulație se înlătură efectele contractului aparent, singurul contract eficient rămânând contractul secret, cu condiția ca să fie valabil încheiat.
Din înscrisul depus dosarul de primă instanță, rezultă că între reclamant și N.A. a intervenit, la data de 16 octombrie 2003, o convenție prin care reclamantul declara că intenționează să dobândească dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, actul translativ de proprietate urmând a se încheia prin interpunere de persoane pe numele doamnei N.A. Această convenție a fost atestată de avocat, în temeiul art. 3 alin. (1) teza a III-a al Legii nr. 51/1995, nefiind îndeplinite condițiile legale de formă pentru încheierea sa valabilă, adică forma autentică, cerută de art. 2 alin. (1) al Legii nr. 54/1998, în vigoare la data perfectării convenției, condiție menținută în art. 2 alin. (1) al Titlului X al Legii nr. 247/2005, care a abrogat Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor.
Deci, constatarea simulației nu se poate realiza, deoarece actul secret ale cărui efecte se doresc a fi păstrate nu îndeplinește condițiile de formă cerute pentru încheierea sa valabilă, motiv pentru care acțiunea a fost corect respinsă.
Efectul acțiunii revocatorii este acela că actul atacat, dovedit ca fraudulos, va fi inopozabil creditorului, care va putea urmări bunul care forma obiectul actului ca și cum acesta nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul debitorului.
Constatarea ca întemeiate a ambelor acțiuni ar produce efecte ireconciliabile, deoarece actul secret ar fi singurul care produce efecte juridice, iar actul public ar fi lipsit de efecte, ceea ce ar face imposibilă revocarea sa.
în ipoteza în care actul secret ar fi fost încheiat în mod valabil, iar acțiunea în simulație ar fi putut fi admisă, constatarea că reclamantul din acțiunea în simulație a încheiat un act fraudulos față de titularul unei acțiuni în revocare determină respingerea acțiunii în simulație pentru a permite ca actul aparent să își producă efectele, căci numai astfel acestea pot fi revocate, ca urmare a constatării ca temeinice a acțiunii revocatorii.
O altă soluție ar permite protejarea intereselor debitorului, culpabil de complicitate la crearea unui act public simulat prin interpunere de persoane, în detrimentul creditorului care s-a întemeiat cu bună-credință pe aparența creată de actul public și a fost prejudiciat printr-un act fraudulos de vânzare-cumpărare, prin conivența ambelor părți ale acestui contract, care s-a perfectat sub controlul celui care pretinde a se constata simulația.
Pentru toate argumentele expuse, înalta Curte a apreciat că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii în cuprinsul motivării care prezintă pe larg și într-o modalitate lipsită de contradicții atât situația de fapt, cât și de drept, motiv pentru care nu a fost incident în cauză niciunul dintre motivele de recurs invocate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3028/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3004/2012. Civil → |
|---|
