ICCJ. Decizia nr. 3003/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta M.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând a se constata caracterul politic al condamnării și al măsurilor administrative abuzive la care a fost supusă și a se dispune obligarea pârâtului la plata sumei de 5 milioane euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 1945 - 1955.
în motivarea cererii, s-a arătat că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, s-a dispus față de reclamantă și familia sa, măsura strămutării din Rădăuți în localitatea Răchitoasa, județul Ialomița până la data de 27 iulie 1955, când li s-au ridicat restricțiile domiciliare,
Prin Hotărârea nr. 15 din 09 ianuarie 1952 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 județul Ialomița s-a stabilit ca reclamanta să beneficieze de o indemnizație lunară, în cuantum, de 821 lei, începând cu data de 16 decembrie 1990.
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Prin Sentința civilă nr. 631F din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Ialomița, acțiunea a fost respinsă, constatându-se că reclamanta este beneficiara unor drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și ca atare, poate primi numai despăgubiri pentru bunurile confiscate, iar nu și despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a strămutării, întrucât aceasta nu echivalează cu condamnarea cu caracter politic.
împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta.
Prin Decizia nr. 378 A din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, constituită în complet de divergență, a respins apelul declarat de reclamantă, reținând în motivarea soluției sale următoarele considerente:
Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data sesizării instanței de fond de către reclamantă, reglementau dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la lit. b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative, iar la lit. c) repunerea în drepturi în situația în care, prin hotărâre judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi ori degradarea militară.
Hotărârea de fond a fost pronunțată la data de 30 martie 2010, iar ulterior, prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010,art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a modificat cu referire la cuantumul despăgubirilor morale, prin stabilirea unei limite maxime a acesteia.
După intrarea în vigoare a acestui act normativ, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, prin care a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile menționate sunt neconstituționale.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale.
în legătură cu acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, Curtea a constatat că aceasta contravine art. 1 alin. (3) din Constituție, în sensul că "reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată".
Conform art. 147 alin. (1) din Constituție "Dispozițiile din lege (...) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (...) după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".
Rezultă că, dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale dispozițiile legale declarate neconstituționale nu mai pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamantă.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
Prezentul litigiu a fost promovat anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale, aplicabile speței fiind dispozițiile legale în vigoare la momentul învestirii instanței; decizia Curții Constituționale nu se poate aplica retroactiv întrucât se încalcă dispozițiile art. 6,art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Aplicarea în speță a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale încalcă pactele și tratatele internaționale la care România este parte, care au prioritate față de dispozițiile interne, conform art. 20 din Constituția României,art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, principiul egalității în fața legii, precum și dreptul la nediscriminare, reglementat de art. 14 din Convenție.
Se mai susține că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantului, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că, având în vedere că la data promovării acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat dispozițiile din pactele și tratatele internaționale la care România este parte, cum greșit se pretinde.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
în același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.
în speță însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
în concluzie, față de Decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 3307alin. (4) C. proc. civ., în cuprinsul căreia, redat mai sus, s-a analizat aspectul privind respectarea principiului neretroactivității legii civile, prin aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale proceselor în curs de judecată, precum și a principiului nediscriminării, nu se poate susține că soluționarea litigiului în raport de această decizie ar contraveni celor două principii, constituțional și convențional.
Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.
Recurenta a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.
în consecință, recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3029/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2999/2012. Civil → |
|---|
