ICCJ. Decizia nr. 3029/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 990 din 28 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul L.A.Ș. în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, prin Primar, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 56.816,72 dolari SUA (echivalent în lei la data plății), reprezentând contravaloare lipsă de folosință teren în suprafață de 205 mp, situat în București, în perioada 24 martie 2005 - 9 mai 2006, a respins cererea în pretenții pentru perioada 16 iulie 2001 - 24 martie 2005, ca neîntemeiată, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar, ca neîntemeiată, a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 1700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin notificarea nr. 6397 din 17 mai 2001, reclamantul L.A.A.Ș. a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 230 mp, situat în București.
La această notificare, reclamantul a atașat un set de acte, în vederea dovedirii calității de persoană îndreptățită.
La data de 10 noiembrie 2003, în vederea soluționării notificării, Primăria municipiului București a solicitat mandatarei reclamantului completarea dosarului administrativ, prin depunerea actului de proprietate în copie legalizată, a certificatului de moștenitor în copie legalizată, a Sentinței civile nr. 4714/1979 în copie legalizată, a istoricului de rol fiscal în original, precum și a copiilor de pe actele de identitate.
Dosarul administrativ a fost completat de reclamant cu actele solicitate la data de 23 martie 2005, conform confirmării de primire atașată la dosar, iar notificarea a fost soluționată prin Dispoziția nr. 5831 din 9 mai 2006 emisă de Primăria municipiului București, dispoziție constatată ca fiind legală prin respingerea contestației reclamantului, astfel cum rezultă din Sentința civilă nr. 49 din 14 ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă.
în prezenta cerere, reclamantul solicită despăgubiri constând în lipsa de folosință a terenului de 205 mp, situat la adresa sus-menționată, pentru perioada 16 iulie 2001 (expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării) și 9 mai 2006 (data emiterii dispoziției prin care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru teren).
în principiu, cererea este admisibilă potrivit art. 480 C. civ. și dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Reținând această situație de fapt, ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar și dispozițiile art. 480 C. civ., care conferă reclamantului dreptul de a se bucura de fructele aferente terenului proprietatea sa, de la momentul la care acest drept trebuia și putea să fie recunoscut, conform normelor în vigoare, instanța de fond a apreciat că reclamantul este îndreptățit la plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul solicitat prin notificare, dar nu de la data înregistrării notificării, ci de la data la care, conformându-se adresei Primăriei municipiului București, a comunicat acesteia, în vederea soluționării notificării, actele solicitate.
Tribunalul a înlăturat susținerea reclamantului, în sensul că depunerea acestor acte la data de 24 martie 2005 ar fi fost solicitată de către Primăria municipiului București în mod abuziv, doar pentru a se tergiversa soluționarea notificării, reținând că, din dosarul administrativ depus în copie la dosar, rezultă că toate actele solicitate reclamantului nu se regăseau la dosar în forma prevăzută de lege, ci în copii xerox.
Prin urmare, cererea reclamantului este întemeiată doar pentru perioada 24 martie 2005 - 9 mai 2006, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit conform raportului de expertiză necontestat, proporțional cu această perioadă, la suma de 56.816,72 dolari SUA (echivalent în lei la data plății).
în ceea ce privește debitorul obligației de dezdăunare a reclamantului, Tribunalul a reținut că este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, deoarece acesta răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor de soluționare în termen legal a cererilor de despăgubire, unitatea administrativ-teritorială având obligații ce țin exclusiv de soluționarea notificărilor.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 482 A din 9 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant și a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a desființat sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecarea acțiunii în contradictoriu cu Municipiul București.
Apelul declarat de apelantul reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 23.2. din H.G. nr. 250 din 07 martie 2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, cele care atestă calitatea de moștenitor, prevăzute de art. 23 din lege, se depun în copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare, iar, conform art. 23.3. din aceeași hotărâre, în cazul în care actele sunt prezentate în fotocopii, entitatea învestită cu soluționarea notificării va solicita petenților și prezentarea originalelor sau duplicatelor, în vederea verificării și certificării acestora.
La notificarea înregistrată de apelantul reclamant au fost depuse copii xerox ale actelor ce dovedeau calitatea acestuia, de persoană îndreptățită la restituire, situație în care Primăria municipiului București i-a solicitat, prin Adresa nr. 35601 din 10 noiembrie 2003, în baza normei anterior menționate, completarea dosarului administrativ cu copii legalizate de pe actul de proprietate, certificatul de moștenitor, Sentința civilă nr. 4714 din 14 noiembrie 1979, buletin de identitate, procură și originalul istoricului de rol fiscal.
Susținerea apelantului, în sensul că toate aceste acte ar fi fost depuse, în forma prevăzută de lege, odată cu notificarea și ar fi fost rătăcite de Primăria municipiului București, nu numai că nu a fost probată, astfel cum impuneau dispozițiile art. 1169 C. civ., dar este și infirmată de înscrisurile depuse la dosar de Municipiul București, prin Primarul General, și chiar de înscrisul administrat de apelantul reclamant.
La dosarul de fond s-au depus înscrisurile anexate de apelantul reclamant notificării, în copii xerox, iar la același dosar a fost depus înscrisul intitulat "confirmare de primire", cuprinzând un opis al actelor depuse în copii legalizate, la solicitarea Primăriei municipiului București, în care nu se face nicio referire cu privire la faptul că aceste acte ar mai fi fost depuse la dosar, în aceeași formă.
în raport de această situație de fapt și de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost explicate prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de fond a apreciat că termenul prevăzut de lege pentru soluționarea notificării a fost prorogat de părți până la data depunerii de către apelantul reclamant a actelor doveditoare, în forma prevăzută de lege.
Singura condiție impusă de legiuitor pentru a avea beneficiul acestei prorogări este ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate, ceea ce, în speță, s-a făcut, astfel cum rezultă din Adresa nr. 35601 din 10 noiembrie 2003 emisă de Primăria municipiului București.
Referitor la cererea apelantului reclamant formulată în completare la motivele de apel, prin care se solicită obligarea în solidar a pârâților la plata despăgubirilor solicitate prin acțiune, Curtea a reținut că nu a fost formulată la instanța de fond, situație în care nu poate fi primită direct în apel, conform dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.
Cu privire la apelul declarat de apelantul pârât, Curtea a reținut că este, în parte, întemeiat, pentru următoarele considerente:
Cererea prin care reclamantul solicită plata lipsei de folosință pentru imobil era o cerere accesorie în raport cu cererea principală, prin care se contesta dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, situație în care competența soluționării acesteia aparține Tribunalului București, ca instanță competentă să soluționeze cererea principală, astfel cum prevăd expres dispozițiile art. 17 C. proc. civ.
Faptul că instanța a disjuns capătul de cerere privind lipsa de folosință nu poate înlătura prorogarea legală de competență instituită prin textul de lege menționat anterior, excepția invocată de apelantul pârât, privind necompetența materială a tribunalului, fiind neîntemeiată.
Neîntemeiată este și excepția privind inadmisibilitatea acțiunii, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu interzice expres formularea unei astfel de acțiuni, iar dispozițiile art. 480 C. civ., ce vin în completarea legii speciale, prevăd dreptul proprietarului unui bun imobil de a se bucura nestingherit de toate prerogativele acestui drept, inclusiv de fructele acestuia.
în ce măsură apelantul reclamant este sau nu îndreptățit să primească contravaloarea lipsei de folosință a terenului, în condițiile în care prin notificare a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, iar prin dispoziția emisă de Primăria municipiului București i s-au acordat astfel de măsuri reparatorii, este o problemă care ține de fondul cauzei și nu de admisibilitatea sau inadmisibilitatea acesteia.
Curtea a apreciat, însă, că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport de obiectul acțiunii și de motivele de fapt ale acesteia.
Situațiile în care statul este reprezentat în proces de Ministerul Finanțelor Publice sunt prevăzute expres de lege, iar într-un proces în care se invocă culpa Municipiului București, prin Primarul General, în nesoluționarea la termen a notificării apelantului reclamant, temeinicia acțiunii nu putea fi analizată legal decât în contradictoriu cu persoana juridică a cărei culpă se invocă. Numai astfel entitatea învestită cu soluționarea notificării putea propune și administra probe în combaterea susținerilor apelantei reclamante, fiind asigurată respectarea principiului dreptului părților la apărare.
în niciun caz soluționarea acțiunii nu putea fi făcută pe fond în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care această instituție publică are competență limitată în materia acordării de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat, respectiv doar în cazul în care nu este cunoscută unitatea deținătoare.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.A.Ș., criticând-o pentru următoarele motive:
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, justifică legitimare procesuală pasivă în cauză pentru nesoluționarea în termen a notificării.
în acest sens, numeroasele spețe în care România a fost condamnată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru diverse încălcări sau aplicări inadecvate ale legilor proprietății s-au soldat cu obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri importante.
Recurentul susține că are "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constând în terenul de care a fost deposedat abuziv, prin Decretul de expropriere nr. 134 din 09 august 1985.
Având în vedere caracterul devolutiv al apelului declarat de reclamant, precum și solicitarea formulată în calea de atac respectivă, până la prima zi de înfățișare, ca, în cazul în care se va constata lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, să se stabilească în sarcina pârâtului Municipiul București obligația de plată, instanța de apel trebuia să răspundă acestei cereri, care nu reprezenta o cerere nouă conform art. 294 C. proc. civ.
Aceasta nu este o cerere nouă, deoarece Municipiul București a fost parte în dosarul de fond și și-a putut face apărările; deci, atâta timp cât au existat doi pârâți, oricare dintre ei poate fi obligat la despăgubiri.
în acest sens invocă Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nr. 631 din 4 februarie 2010, în care se reține că: "Critica formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit căreia nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că nu este deținătorul în fapt al bunului și nici beneficiarul chiriilor încasate, nu este întemeiată, deoarece, în raportul juridic dedus judecății, acesta este titularul obligației de a preda reclamantului în natură imobilul în litigiu, corelativă dreptului reclamantului de a primi în natură imobilul, iar neîndeplinirea acestei obligații, după pronunțarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, a dat naștere dreptului reclamantului de a cere plata fructelor civile (a chiriei încasate pentru imobilul în litigiu), până la data predării efective a imobilului".
Soluția instanței de apel este nelegală și pentru motivul că nu a răspuns în niciun fel și nu a soluționat apelul formulat de către reclamant, așa cum a fost completat la termenul de judecată din 21 martie 2011.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și admiterea apelului declarat de reclamant.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Susținerile recurentului referitoare la greșita reținere, în cauză, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sunt neîntemeiate.
Despăgubirile solicitate de reclamant, pentru prejudiciul creat ca urmare a nesoluționării în termen a notificării privind imobilul în litigiu nu pot fi opuse decât persoanei căreia îi incumba o astfel de obligație și despre care se pretinde că nu a îndeplinit-o, în speță, pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, iar nu Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Obligația Statului, de a adopta o legislație coerentă și previzibilă, în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, în cazul în care își asumă o astfel de reparație, reprezintă o obligație generică, în domeniul legislativ respectiv, și care nu are legătură directă cu obligațiile concrete, stabilite, prin legile de reparație speciale, în sarcina diferitelor persoane implicate, în numele statului, să asigure reparația efectivă.
în consecință, într-un asemenea caz, în litigiul având ca obiect plata despăgubirilor pretinse ca urmare a neîndeplinirii obligației concrete prevăzute de lege, calitatea procesuală pasivă revine persoanei care avea această obligație și cu privire la care se pretinde că nu a executat-o, și anume pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, iar nu Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, evocată în cererea de recurs, în susținerea calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are relevanță în dosarul de față, deoarece, după cum rezultă din considerentele acesteia, reflectă o situație distinctă de cea din litigiul de față.
Spre deosebire de această cauză, în care obligația de a stabili în concret măsura reparatorie cuvenită reclamantului revine unității deținătoare a imobilului, deci, pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, în speța invocată, obligația de predare a bunului revenea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Această distincție în ceea ce privește persoana în sarcina căreia incumba fiecare dintre obligații explică soluțiile diferite adoptate în cele două cazuri.
Ca atare, sub aspectul calității procesuale pasive care nu se justifică în persoana Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, soluția instanței de apel este corectă.
Cât privește existența, în patrimoniul reclamantului, a "unui bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constând în terenul de care au fost deposedați autorii lui, această susținere nu are relevanță în stabilirea calității procesuale pasive, ci vizează fondul cauzei deduse judecății, urmând a fi verificată cu ocazia judecății pe fond a pretențiilor reclamantului.
Criticile recurentului sunt corecte, însă, în ceea ce privește greșita calificare ca fiind o cerere nouă a solicitării formulate de acesta, prin completarea motivelor de apel, cerere depusă în data de 21 martie 2011, în legătură cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.
Nu se poate reține o lipsă a motivării Curții asupra cererii completatoare a motivelor de apel, cum susține recurentul, deoarece, în considerentele deciziei atacate, se arată că "Referitor la cererea apelantului reclamant formulată în completarea la motivele de apel, prin care se solicită obligarea în solidar a pârâților la plata despăgubirilor solicitate prin acțiune, Curtea reține că nu a fost formulată la instanța de fond, situație în care nu poate fi primită direct în apel, conform dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.".
După care, în următoarele două paragrafe, instanța de apel reia aceleași considerente raportat și la caracterul de excepție de la regula dreptului comun a solidarității, ceea ce implica formularea expresă a cererii de obligare în solidar a pârâților la despăgubirile pretinse, prin acțiunea introductivă de instanță.
în consecință, nu sunt întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în legătură cu nemotivarea cererii completatoare formulată de apelantul reclamant la 21 martie 2011.
Considerentele Curții în ceea ce privește calificarea cererii respective ca fiind o cerere nouă în calea de atac, formulată cu încălcarea art. 294 C. proc. civ., sunt, însă, în parte, greșite, ca și soluția instanței de apel, de desființare a sentinței, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.
Prin cererea de chemare în judecată au fost chemați în judecată ambii pârâți, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Primăria municipiului București, prin Primarul General, pentru plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu, fără ca reclamantul să solicite obligarea în solidar a pârâților la plata acestei sume.
în cererea completatoare a motivelor de apel, reclamantul a solicitat, într-adevăr, obligarea în solidar a celor doi pârâți la plata despăgubirilor, dar, în finalul cererii, acesta menționează că, în cazul în care instanța va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să dispună obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General la suma de bani respectivă. Prin urmare, nu se mai insistă în obligarea pârâților în solidar, instanța de apel trebuind să verifice pretenția apelantului reclamant raportat doar la intimatul pârât Municipiul București.
De altfel, și dacă s-ar fi insistat în obligarea solidară a pârâților, și aceasta ar fi trebuit considerată o cerere nouă în apel, față de obiectul acțiunii introductive de instanță, care nu cuprindea o asemenea cerință, cu consecința imposibilității reținerii solidarității, acest aspect nu permitea instanței de apel să nu soluționeze pretențiile apelantului reclamant în raport strict de intimatul pârât Municipiul București.
Cu alte cuvinte, chiar dacă nu putea verifica și, eventual, dispune obligarea în solidar a pârâților la plata despăgubirilor, față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., instanța trebuia să verifice motivul de apel referitor la obligarea pârâtului sus-menționat la plata despăgubirilor solicitate de reclamant, deoarece o asemenea cerere fusese făcută la prima instanță.
Imposibilitatea reținerii solidarității nu înlătură obligația pârâtului Municipiul București de a plăti acele despăgubiri, privită în sine, independent de solidaritate și nici obligația procedurală a instanței de apel de a verifica susținerile apelantului reclamant în legătură cu această obligație, cerere în raport de care dispozițiile art. 294 C. proc. civ. nu sunt incidente.
în plus, problema solidarității obligației de plată între cei doi pârâți este și nerelevantă, în raport de soluția dată față de unul dintre ei, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, excepție care este corectă și care înlătură problema solidarității.
în condițiile arătate mai sus, pornind de la calificarea greșită a cererii completatoare a motivelor de apel, formulată de reclamant, ca fiind o cerere nouă, în mod nelegal și prin aplicarea eronată a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., Curtea a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță, în loc de a analiza, ca instanță de control judiciar, pretențiile exprimate de reclamant, prin această cerere, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiului București, prin Primarul General.
Aceasta având în vedere și faptul că prima instanță intrase în cercetarea fondului cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, pe care a respins-o ca neîntemeiată, iar faza procesuală a apelului și caracterul devolutiv al căii de atac respective obligă la analizarea criticilor formulate în legătură cu soluția primei instanțe dată cererii respective.
în consecință, cum instanța de apel nu a analizat susținerile apelantului reclamant formulate prin cererea completatoare a motivelor de apel din data de 21 martie 2011, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București, prin Primarul General, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului acestei cereri, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa, în parte, decizia atacată și va trimite cauza la aceeași curte de apel pentru judecarea cererii completatoare, în contradictoriu cu intimatul pârât menționat.
A menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate referitoare la soluția dată apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3004/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3003/2012. Civil → |
|---|
