ICCJ. Decizia nr. 3033/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Buzău la data de 17 mai 2010 sub nr. 6798/200/2010, reclamantul C.G.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău - prin Primar, pronunțarea unei hotărâri judecătorești în cadrul unei acțiuni având ca obiect revendicare, prin care să se oblige pârâtul la plata: (1) a 700.000 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor casă de locuit și anexele gospodărești și restul de 44 mp teren intravilan, situate în mun. Buzău, jud. Buzău, imobile imposibil de retrocedat în natură; (2) a 780.000 RON, reprezentând compensarea lipsei de câștig prin imposibilitatea fructificării dreptului de folosință de la data exproprierii ilegale până la data introducerii acțiunii; (3) a 1.500 RON lunar, de la data introducerii prezentei acțiuni și până la data stingerii efective a drepturilor de proprietate asupra imobilelor revendicate prin achitarea contravalorii acestora de către pârât; (4) a 20.000 RON - despăgubiri civile, constând în daune morale, cu cheltuieli de judecată.

S-a mai cerut, de asemenea, să se constate că dreptul de proprietate asupra unui teren de 44 mp, situat în mun. Buzău, jud. Buzău, nu a fost desființat legal și că lipsirea de proprietate s-a făcut fără acordarea unei indemnizații echitabile.

în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în toamna anului 1977, fără respectarea Constituției din 1965, fără a exista vreun decret de expropriere și fără acordarea unei indemnizații rezonabile și echitabile, familia reclamantului a fost deposedată abuziv de o proprietate - construcție cu destinație de locuință și anexe gospodărești aferente, totalizând 143 mp construiți și teren aferent construcțiilor, în suprafață de 250 mp, situate în municipiul Buzău, jud. Buzău.

Reclamantul a mai arătat că din octombrie 1977 și până în prezent, are dreptul la compensație pentru lipsirea ilegală de proprietate conform practicilor internaționale, că nu a fost dovedită în vreun fel legalitatea confiscării bunurilor amintite, că nu i s-a contestat reclamantului nici dreptul său de proprietate, ceea ce înseamnă că a rămas proprietarul acelor bunuri până în prezent, că această situație de încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului subzistă și în prezent, că a avut loc o confiscare de fapt incompatibilă cu dreptul de proprietate, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pârâtul Municipiul Buzău, prin Primar a depus la data de 22 septembrie 2010 întâmpinare, invocând lipsa calității procesuale active a reclamantului într-o acțiune în revendicare și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 5795 din 22 septembrie 2010, pronunțată de Judecătoria Buzău, secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoriei, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 19 octombrie 2010 sub nr. 4733/114/2010.

Prin cererea depusă la data de 11 noiembrie 2010, reiterată la data de 22 decembrie 2010, reclamantul a invocat excepția necompetenței materiale, solicitând declinarea competenței la Judecătoria Buzău.

în urma admiterii declarației de abținere formulată în cauză, s-a format, în vederea repartizării aleatorii, înregistrat la data de 22 noiembrie 2010.

Tribunalul Buzău prin Sentința civilă nr. 103 din 17 ianuarie 2011 a respins, ca neîntemeiate, atât excepția necompetenței materiale, invocată de reclamant, cât și acțiunea în revendicare.

Cu privire la excepția necompetenței materiale, invocată de către reclamant prin cererile depuse la datele de 11 noiembrie 2010 și de 22 decembrie 2010, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, întrucât în mod corect, s-a reținut, în considerentele Sentinței civile nr. 5795 din 22 septembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Buzău, secția civilă, că litigiul dedus judecății rezidă într-o acțiune evaluabilă în bani, la care valoarea obiectului acțiunii depășește suma de 500.000 RON, fiind astfel pe deplin aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Referitor la fondul acțiunii, tribunalul a reținut că, prin prezenta acțiune, reclamantul pretinde obligarea pârâtului Municipiului Buzău, prin Primar la plata (1) a 700.000 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor casă de locuit și anexele gospodărești și restul de 44 mp teren intravilan, situate în mun. Buzău, jud. Buzău, imobile imposibil de retrocedat în natură, (2) a 780.000 RON, reprezentând compensarea lipsei de câștig prin imposibilitatea fructificării dreptului de folosință de la data exproprierii ilegale până la data introducerii acțiunii, (3) a 1.500 RON lunar, de la data introducerii prezentei acțiuni și până la data stingerii efective a drepturilor de proprietate asupra imobilelor revendicate prin achitarea contravalorii acestora de către pârât, (4) a 20.000 RON - despăgubiri civile, constând în daune morale.

S-a mai arătat că, potrivit art. 1169 C. civ. și a art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile au obligația să-și probeze pretențiile deduse judecății, însă, în speță, nu numai că reclamantul nu și-a îndeplinit această obligație legală, dar, în cuprinsul acțiunii formulate, nu a făcut absolut nicio referire la probele de care înțelege să se folosească în dovedirea pretențiilor deduse judecății, nesocotind astfel și prevederile art. 112 pct. 5 C. proc. civ.

Tribunalul a mai reținut, referitor la primul capăt de cerere, că, așa cum a relevat pârâtul prin întâmpinarea depusă, părțile prezentului dosar s-au judecat, care a fost soluționat prin Sentința civilă nr. 183 din 21 februarie 2006, sentință prin care s-a soluționat contestația formulată de reclamantul C.G.E. împotriva Dispoziției nr. 218 din 10 mai 2005, emise de Primarul Municipiului Buzău, s-a dispus anularea acestei Dispoziții și s-a stabilit valoarea estimată a imobilelor casă de locuit și anexele gospodărești și teren intravilan în suprafață de 44 mp, situate în municipiul Buzău, jud. Buzău, imobile imposibil de retrocedat în natură, la suma totală de 159.043,82 lei RON, pentru care urmează a se acorda despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, conform art. 24 alin. (1²) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Statuările pe aspectul valorii imobilelor amintite ale instanței care a pronunțat această hotărâre irevocabilă și având autoritate de lucru judecat nu pot fi contrazise într-un alt dosar, opunându-se la aceasta efectul pozitiv al autorității lucrului judecat.

Altfel spus, soluția tranșată irevocabil de o instanță se impune unei alte instanțe învestite cu o chestiune litigioasă născută între aceleași părți, dar cu diferențe de cauză (cum este și cazul prezentului dosar, în care temeiul juridic al primului capăt al acțiunii rezidă în prevederile dreptului comun - art. 480, 481 C. civ. - spre deosebire de dosarul anterior, în care temeiul îl reprezentau prevederile Legii nr. 10/2001).

Prin urmare, tribunalul a reținut că nu poate fi considerată fondată cererea reclamantului în sensul de a se obliga pârâtul să plătească suma de 700.000 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor casă de locuit și anexele gospodărești și restul de 44 mp teren intravilan, situate în mun. Buzău, jud. Buzău, imobile imposibil de retrocedat în natură.

Cu privire la celelalte capete ale acțiunii, Tribunalul Buzău a apreciat că nici acestea nu sunt întemeiate, deoarece reclamantul nu-și fundamentează în fapt și în drept pretențiile deduse judecății, mărginindu-se să înșire o serie de afirmații generale, fără relevanță concretă, dar nu aduce sau propune nicio probă care să dovedească cererile formulate, deși sarcina probei îi incumba.

împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul C.G.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, apelantul-reclamant a arătat că, așa cum a susținut în notele scrise depuse la dosar la termenele din 17 noiembrie 2010 și 10 ianuarie 2011, competența de soluționare în primă instanță a prezentei cauze aparține Judecătoriei Buzău, deoarece obiectul cererii îl constituie "revendicare imobiliară".

în acest sens, apelantul-reclamant, a menționat că prin soluția pronunțată s-a adus atingere unor drepturi fundamentale, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dar cel mai grav dreptul de protecție a proprietății, precizând totodată, că acțiunea sa a fost motivată, atât în drept, cât și în fapt.

în continuare, apelantul reclamant a susținut că a dovedit calitatea sa de proprietar cu înscrisurile anexate la cererea de chemare în judecată, menționând că imobilele revendicate au fost confiscate de autoritățile comuniste fără a exista un decret de expropriere pentru cauză de utilitate publică și fără acordarea de despăgubiri.

De asemenea, apelantul reclamant a precizat că cererea de apel se întemeiază pe dispozițiile art. 282 - 298 C. proc. civ., solicitând admiterea apelului, anularea desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Buzău, potrivit art. 297 alin. (2) C. proc. civ.

La 21 martie 2011, apelantul reclamant a depus la dosar concluzii scrise prin care a reiterat susținerile formulate în cererea de apel, solicitând a se pronunța o decizie temeinică și legală.

Prin Decizia civilă nr. 95 din 30 martie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul C.G.E. împotriva Sentinței civile nr. 103 pronunțată la 17 ianuarie 2011 de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău - prin primar.

în ceea ce privește motivul de apel referitor la greșita respingere a excepției necompetenței materiale de soluționare a cauzei, Curtea de Apel a constatat că acesta este nefondat, câtă vreme, chiar dacă obiectul cererii de chemare în judecată este calificat ca fiind "revendicare imobiliară" acest drept dedus judecății este evaluabil în bani, astfel încât, devin incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora tribunalele judecă procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei vechi.

Cum în speța dedusă judecății, capetele principale de cerere vizează valori de peste 700.000 RON, respectiv 7 miliarde lei vechi, în mod corect Judecătoria Buzău s-a dezînvestit de la soluționarea cauzei, prin declinarea competenței de soluționare în favoarea Tribunalului Buzău, prin Sentința civilă nr. 5795/2010 (neatacată de către reclamant), iar tribunalul a constatat că este competent, respingând excepția necompetenței materiale invocată de către reclamant.

în ceea ce privește criticile referitoare la fondul cauzei, s-a constatat că pârâtul, prin întâmpinarea depusă, a arătat că între părțile prezentului dosar au mai existat și alte litigii, care au fost soluționate prin Sentința civilă nr. 183 din 21 februarie 2006, pronunțată de Tribunalul Buzău, rămasă definitivă și irevocabilă depusă la dosarul cauzei.

Prin această hotărâre judecătorească, soluționându-se contestația formulată de reclamantul C.G.E. împotriva Dispoziției nr. 218 din 10 mai 2005, emisă de Primarul Municipiului Buzău, s-a dispus anularea acestei Dispoziții și s-a stabilit valoarea estimată a imobilelor casă de locuit și anexele gospodărești și teren intravilan în suprafață de 44 mp, situate în municipiul Buzău, jud. Buzău, imobile imposibil de retrocedat în natură, la suma totală de 159.043,82 lei RON, pentru care urmează a se acorda despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, conform art. 24 alin. (1²) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

în mod corect a apreciat tribunalul că statuările pe aspectul valorii imobilelor amintite ale instanței care a pronunțat această hotărâre irevocabilă și având autoritate de lucru judecat, nu pot fi contrazise într-un alt dosar, opunându-se la aceasta efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

Câtă vreme reclamantul a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001, lege de reparație în domeniul imobilelor preluate abuziv de către stat, devin incidente prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în sensul că "imobilele preluate în mod abuziv pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".

în susținerea celor de mai sus, sunt și considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, care se referă la problema rezolvată neunitar, a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil.

Instanța supremă a constatat că nu poate fi primit punctul de vedere al unor instanțe, în sensul existenței unei asemenea opțiuni, cu consecința că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a reținut că acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece "ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta."

Totodată, s-a respins de înalta Curte de Casație și Justiție argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative, motivându-se că "legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute".

Instanța supremă a reliefat, totodată, în cuprinsul considerentelor Deciziei amintite, că Legea nr. 10/2001 instituie, atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat și, prin urmare, în respectarea celor decise cu efect obligatoriu de înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel a constatat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. și că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

în speță, având în vedere că reclamantul a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că imobilul în litigiu este de necontestat în cauză că intră sub incidența Legii nr. 10/2001, în mod corect tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare a imobilului, în modalitatea promovată de reclamant, de solicitare a contravalorii imobilelor construcții și teren, nu este întemeiată.

Această soluție nu se poate considera că încalcă dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 11 din Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau Protocolul nr. 1 adițional la această Convenție, câtă vreme reclamantul a uzat de procedura legii speciale și pe cale de hotărâre judecătorească a dobândit o reparație echitabilă pentru deposedarea autorului său de imobilul litigios.

Faptul că dispozitivul Sentinței nr. 183/2006 nu a fost executat nici până la această dată, nu are relevanță în prezenta cauză, câtă vreme nu se poate suplini lipsa de stăruință în executarea unei hotărâri judecătorești prin promovarea unei noi acțiuni care să tindă la dobândirea unor drepturi de aceeași natură.

De altfel, instanța de fond a menționat, în mod expres, că față de această hotărâre nu se poate constata existența autorității de lucru judecat, fiind o diferență de cauză între cele două litigii, ci doar a apreciat asupra puterii de lucru judecat, dată de o hotărâre judecătorească irevocabilă, între aceleași părți.

Nu se poate constata că prin această soluție s-a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului câtă vreme art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevedea expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009, intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009, deci anterior promovării prezentei acțiuni.

Pe de altă parte, chiar instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat că speranța de a obține recunoașterea unui drept de proprietate pe care cineva se află în imposibilitatea de a-l exercita efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în aceeași măsură reprezentând efectul unei creanțe sub condiție încetând prin neîndeplinirea condiției (cauza Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein contra Germaniei).

Cu privire la celelalte capete ale acțiunii, Tribunalul Buzău a constatat că nici acestea nu sunt întemeiate, deoarece reclamantul nu aduce sau propune nicio probă care să dovedească cererile formulate, deși sarcina probei îi incumba, potrivit art. 1169 C. civ. și a art. 129 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora părțile au obligația să-și probeze pretențiile deduse judecății.

în mod corect tribunalul a observat că, în speță, nu numai că reclamantul nu și-a îndeplinit această obligație legală, dar, în cuprinsul acțiunii formulate, nu a făcut absolut nicio referire la probele de care înțelege să se folosească în dovedirea pretențiilor deduse judecății, nesocotind astfel și prevederile art. 112 pct. 5 C. proc. civ.

în acest condiții, nu i se poate imputa judecătorului fondului nerespectarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) - (5) C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorilor, câtă vreme aceștia nu se pot erija în avocați ai părților litigante și nu pot suplini lipsa de interes a acestora în desfășurarea procesului.

în acest sens, în mod corect a observat Tribunalul Buzău că, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg (Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France), s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor "naturale" de a tranșa un litigiu, tribunalele au nevoie să obțină cooperarea părților, care sunt ținute să-și expună pretențiile în mod clar, neambiguu și rezonabil structurate și să și le probeze.

De altfel, nici cu ocazia promovării prezentei căi de atac, care în virtutea efectului devolutiv putea antama fondul cauzei, apelantul nu a înțeles să solicite administrarea de probatorii prin care să probeze temeinicia acțiunii promovate.

Cuantumul lipsei de folosință al imobilului, a compensării lipsei de câștig sau a daunelor morale, trebuie dovedit în concret, astfel încât, simpla apreciere a faptului că aceste solicitări sunt accesorii primului capăt de cerere, nu poate conduce, în mod automat, la admiterea lor în mod necondiționat, ci doar în baza probelor administrate la solicitarea reclamantului.

împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul C.G.E., invocând în drept art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

în dezvoltarea motivului de recurs fondat pe disp. art. 304 pct. 3 C. proc. civ., s-a susținut că hotărârea pronunțată de către instanța de fond s-a dat cu încălcarea normelor de competență materială, iar instanța de apel a reținut în mod nelegal că au fost respectate normele de competență în raport de obiectul și valoarea litigiului, în condițiile în care acțiunea a avut ca temei juridic disp. art. 480 C. civ. și nu disp. art. 26 din Legea nr. 10/2001.

O altă critică vizează greșita interpretare și aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți, pronunțată într-un recurs în interesul legii, a disp. art. 25 - 26 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la disp. art. 6 din Convenția Europeană, susținându-se că instanțele au plenitudine de jurisdicție în a dispune restituirea, într-o formă sau alta, a imobilului preluat de stat fără titlu valabil, iar reluarea procedurilor cu caracter administrativ dispuse prin Sentința civilă nr. 183/2006 aduce atingere dreptului de proprietate, și dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil.

Recurentul nu a dezvoltat și argumentat critici de nelegalitate din perspectiva disp. art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. invocate prin cererea de recurs, iar motivele de recurs așa cum au fost dezvoltate nu fac posibilă încadrarea acestora în motivele invocate.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Critica privind greșita soluționare a excepției necompetenței materiale a tribunalului, ca instanță de fond, este neîntemeiată, instanța de apel reținând în mod fondat, în raport de obiectul judecății, cât și de valoarea pretențiilor, că sunt incidente disp. art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Esențial în determinarea competenței materiale a instanței a stat criteriul valoric al pretențiilor reclamantului și nu obiectul judecății, așa cum a fost indicat de acesta prin acțiune, întrucât chiar dacă obiectul cererii de chemare în judecată este indicat ca fiind "revendicare imobiliară" în mod legal, în aplicarea disp. art. 84 C. proc. civ., instanța a caracterizat acțiunea, în raport de scopul urmărit, ca fiind una în pretenții, evaluabilă în bani.

în raport, de corecta caracterizare a acțiunii ca fiind una în pretenții, dedusă de scopul urmărit, în mod legal instanța a reținut incidența în cauză a Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți, și a apreciat că în condițiile în care reclamantului prin Sentința civilă nr. 183/2006 i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită și i s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilele ce au fost preluate în mod abuziv, și s-a stabilit valoarea despăgubirilor, urmând ca executarea să se facă în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, acesta nu mai poate solicita pe cale separată, plata directă a contravalorii bunurilor preluate abuziv, motivat de faptul că nu a avut loc executarea conform hotărârii judecătorești și conform Titlului VII.

Activitățile directe, prin care se solicită despăgubiri bănești în temeiul art. 480 C. civ., și al art. 1 din Protocol, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

în ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115).

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Motivele de recurs fondate pe disp. art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nefiind dezvoltate și argumentate, raportat la decizia recurată, urmează a nu fi analizate, nefiind posibilă încadrarea acestora în motivele dezvoltate.

Având în vedere aceste considerente, în baza disp. art. 312 C. proc. civ., s-a respins recursul, ca nefondat.

← ICCJ. Decizia nr. 3034/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 3032/2012. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 3033/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3033/2012. Civil