ICCJ. Decizia nr. 3035/2012. Civil
| Comentarii |
|
La data de 21 septembrie 2009, reclamanții B.E.L., B.E.A., B.D.P. și B.C.T. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, să se constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care au fost supuși autorii acestora, defunctul B.M.D., tatăl, și defuncții B.E. și B.S., bunicii acestora; să fie obligat pârâtul să plătească daune morale în sumă de 150.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 239/1952 a Ministerului Afacerilor Interne; daune materiale în cuantum de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea bunurilor pierdute de bunicii reclamanților precum și a chiriei pe care au fost obligați să o achite Statului Român timp de 16 ani, deși aveau o locuință în Mangalia (proprietatea mamei bunicii reclamanților, unde locuiseră fără chirie și de unde au fost evacuați forțat).
în considerentele acțiunii au arătat că în primăvara anului 1952, bunicii reclamanților B.E. și B.S., împreună cu copiii lor, defunctul B.M.D., tatăl reclamanților și B.E.S., mătușa reclamanților, au fost evacuați cu forța din Mangalia. Li s-a pus în vedere că în maximum trei zile să dispară din Mangalia și să nu se mute în niciunul din orașele mari ale României.
Nu li s-a dat nicio explicație pentru acest ordin, dar li s-a spus că dacă nu-l respectă vor fi arestați. Nu li s-a permis să ia cu ei decât două geamantane cu strictul necesar.
Peste trei zile, toți patru părăseau Mangalia. în gara din Constanța i-au lăsat pe cei doi copii în grija unor rude, deoarece plecau în necunoscut.
Bunicii reclamanților au dormit două nopți în gara din Buzău, apoi au închiriat o cameră mică. Nu aveau serviciu și pe nimeni care să-i ajute.
Bunica reclamanților și-a găsit cu greu un serviciu provizoriu după o lună de la sosire, iar bunicul reclamanților doar peste 6 luni. între timp și-au terminat toate economiile și și-au vândut toate bijuteriile pentru a supraviețui.
Tatăl reclamanților, defunctul B.M.D. și sora lui au rămas în Constanța la niște rude, dar nu au fost primiți la nicio școală, dar abia când au fost aduși la Buzău și-au putut continua studiile.
După terminarea anului școlar, aceștia au fost angajați ca muncitori la o grădină de zarzavat, pentru că locuiau în condiții mizere și pentru a-și ajuta familia. Tatăl reclamanților avea 12 ani, iar sora lui 10 ani.
Deși bunicii reclamanților au făcut o mulțime de memorii atât la CC al PMR, cât și la Consiliul de Miniștri pentru a afla de ce au fost evacuați, nu au primit niciun răspuns, numai că peste doi ani li s-a ridicat domiciliul obligatoriu. Nu mai avea literele D.O. pe buletine, nu-i mai vizita milițianul acasă, ar fi putut pleca din Buzău, dar nu aveau voie să se întoarcă în Mangalia, pentru că acolo era zona de frontieră și nu se putea intra decât cu autorizație specială.
La vârsta de 17 ani, tatăl reclamanților muncea ca agent veterinar, apoi a făcut școala de maiștri veterinari, după care s-a angajat la IAS Negru Vodă, secția Darabani.
Acesta a murit în anul 1992, după o boală îndelungată.
Fiind foarte bolnav, acesta nu a putut face demersurile necesare pentru a beneficia de drepturile Decretului-lege nr. 118/1990.
în anul 2008, în urma demersurilor făcute, reclamanții au obținut pentru tatăl lor, defunctul B.M.D., diploma de luptător în rezistența anticomunistă, dar nici de aici nu au obținut niciun fel de drepturi sau compensații.
învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Constanța, prin Sentința civilă nr. 130 din 9 februarie 2010 a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, către reclamanți la plata sumei de 60.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând daune pentru prejudiciile morale suferite de către autorii B.M.D., B.E. și B.S. A respins ca nefondate celelalte pretenții.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru defunctul B.M.D., tatăl reclamanților și pentru defuncții B.E. și B.S., bunicii acestora, are caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condițiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Sub aspectul cuantumului, instanța a apreciat că suma de 60.000 euro ar fi în măsură să atenueze suferința din trecut și să asigure reclamanților, cel puțin pe viitor, o despăgubire pentru o viață petrecută în privațiuni.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice criticând hotărârea sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, arătând că instanța nu a avut în vedere faptul că defunctului B.M.D. i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și i s-a acordat o indemnizație în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Totodată a susținut că reclamanții nu și-au îndeplinit sarcina de a dovedi faptele arătate în cerere și că răspunderea statului pentru erori judiciare nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.
Prin Decizia civilă nr. 130C din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că valoarea despăgubirilor morale acordate reclamanților este de 5.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plății și a menținut restul dispozițiilor sentinței.
Curtea a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect că bunicii și tatăl reclamanților au fost victimele unei măsuri administrative cu caracter politic dispusă de organele fostei miliții, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Buzău, în perioada 1952 - 1954.
Prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/20009 legiuitorul a recunoscut dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic ori care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, cuantificarea acestui prejudiciu fiind lăsată la aprecierea instanței.
în mod corect a stabilit tribunalul că suma de bani ce se acordă cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de persoana care a făcut obiectul abuzurilor cu caracter politic, de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale lezate și de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie.
Recunoașterea prin lege a posibilității de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin îngrădirea libertății de circulație a autorilor reclamanților, prin dislocarea lor din orașul în care au trăit și plasarea într-un mediu ostil, total necunoscut și dificultatea cuantificării ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral nu trebuie interpretate în sensul obținerii unor sume de bani exorbitante fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să însemne prejudiciul moral, cum este suma de 150.000 euro pretinsă de reclamanți prin acțiune.
Pe de altă parte, a apreciat Curtea, nu se poate să nu se țină cont de faptul că, prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, peste 50 de ani, a intervenit indiscutabil o atenuare semnificativă a prejudiciului moral, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al condamnării constituie o formă de satisfacție rezonabilă.
în raport de aceste criterii, Curtea a statuat că o despăgubire de 5.000 euro pentru prejudiciul suferit de autorii reclamanților reprezintă o despăgubire echivalentă și echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a adoptat o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate cu titlu de daune morale (Cauza Konolos, hotărârea din 07 februarie 2008, Cauza Conciovici contra României, Cauza Pantea împotriva României, nr. 33343/1996, CEDO 2003-VI).
împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
a. O primă critică se referă la faptul că reclamanții, fiii lui B.M.D. și nepoți ai lui B.E. și B.S., s-au născut cu aproximativ 25 de ani mai târziu încetării măsurii administrative, astfel încât nu se poate susține că efectele negative s-ar fi răsfrânt și asupra lor.
în conformitate cu art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, modificată, la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească trebuie să ia în considerare, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social (...)."
Pârâtul susține că, în speță, față de perioada de timp scursă de la aplicarea măsurii administrative și față de împrejurarea că reclamanții nu au resimțit vreun efect negativ, ei nefiind născuți în acea perioadă, cererea este nefondată.
b. Cea de a doua critică vizează faptul că sora tatălui reclamanților B.E.S. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit în nume propriu, 50.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit de părinții B.E. și B.S. și 20.000 curo reprezentând contravaloarea bunurilor pierdute, precum și a chiriei pe care au fost obligați să o plătească, ca efect al măsurilor administrativ-politice.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, iar instanța, deși a reținut că reclamanta primește de 17 ani indemnizație în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, și că în această perioadă s-a bucurat de anumite facilități, prin Sentința civilă nr. 159 din 11 februarie 2010 a acordat reclamantei suma de 50.000 euro (în echivalent lei la data plății) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pârâtul susține reaua-credință a reclamanților care au inițiat prezentul demers judiciar separat de mătușa lor, solicitarea acestora privind acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit de către autorii lor nu se justifică, echivalând cu transformarea răspunderii statului într-un izvor de îmbogățire fără justă cauză, fiind astfel denaturat scopul urmărit de legiuitor la pronunțarea acestei legi.
c. Cea de-a treia critică vizează cuantumul despăgubirilor acordate, instanțele de fond nu au ținut seama de caracterul personal al daunelor morale (suferințele morale ale autorilor reclamanților nu pot fi transpuse asupra descendenților pentru ca aceștia să beneficieze de o cuantificare pe măsura prejudiciului suferit) și de faptul că B.M.D. a beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990.
Pârâtul a argumentat că, atât din textul legii cât și din expunerea de motive, rezultă că despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 au un caracter subsidiar, ele devenind incidente în situația în care despăgubirile deja acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 sunt neîndestulătoare față de prejudiciul moral suferit. Același principiu trebuie să împiedice însă acordarea unor despăgubiri nejustificate, răspunderea statului pentru erori judiciare neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.
d. în final, pârâtul critică faptul că reclamanților nu li s-a pus în vedere de către instanța de fond sau de apel să declare pe proprie răspundere, și să se rețină în încheiere sau în sentință, că nu au formulat o altă acțiune în nume propriu sau împreună cu persoane, atât la Tribunalul Constanța, cât și la celelalte instanțe din țară, având în vedere că unul dintre reclamanți are domiciliul în Alexandria, jud. Teleorman.
Aceasta deoarece daunele morale sunt acordate pentru prejudiciul adus persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic (tatălui, respectiv bunicului) și nu fiecărui descendent în parte.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul este nefondat reținând următoarele considerente:
a. Cu privire la prima critică formulată, se reține că cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu a fost formulată în nume propriu, ci în considerarea calității de moștenitori ai persoanelor supuse măsurii abuzive a strămutării, iar cuantificarea prejudiciului moral se raportează exclusiv la suferințele autorilor și nu la persoana moștenitorilor. Astfel, sumele de bani acordate cu titlu de despăgubire se vor raporta la toți moștenitorii care au formulat cerere, și nu separat, în funcție de vârstă sau alte criterii, astfel încât sub acest aspect critica recurentului-pârât nu poate fi primită, hotărârea instanței de apel fiind conformă legii.
Criteriile de acordare a daunelor morale în cazul deportării forțate a autorilor solicitanților se raportează la durata măsurii abuzive, consecințele produse asupra persoanei sau familiei, afectarea libertății individuale prin obligarea de a trăi și munci forțat într-o altă localitate decât cea de domiciliu, în condiții materiale precare, afectarea drepturilor personale nepatrimoniale ocrotite de lege, cuantumul eventualelor indemnizații acordate în temeiul unor alte acte normative de reparație etc., și nicidecum la persoana moștenitorului.
Prin urmare, în raport de cele anterior menționate prima critică formulată de pârât nu este fondată.
b. Pentru aceleași considerente nu poate fi primită nici cea de a două critică, întrucât sora tatălui reclamanților B.E.S. are și ea un drept propriu la a primi daune morale pentru prejudiciul suferit de autorii comuni.
Așa cum prevăd dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin urmare, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 221/2009 nu are un caracter strict personal, legiuitorul reglementând ca pe un drept patrimonial transmisibil descendenților și soției persoanei care a făcut obiectul condamnării politice, indiferent de momentul decesului persoanei respective.
în acest context al analizei, daunele morale sub forma unei sume globale se acordă pentru toți descendenții autorului comun care a fost victima măsurii administrative, astfel încât nu se poate reține o dublă despăgubire, cu atât mai mult cu cât co-moștenitorii nu au obținut nicio reparație.
Pe de altă parte, analiza condițiilor cerute de textul Legii nr. 221/2009 nu impune cercetarea unei eventuale rele-credințe a reclamanților, care, de altfel, nici nu a fost probată de pârât, nefiind permisă o interpretare contrară actului normativ enunțat, motiv pentru care acest motiv de recurs urmează a fi înlăturat.
Nu în ultimul rând, se reține că mătușa reclamanților B.E.S. a solicitat în litigiul finalizat prin Decizia nr. 823, pronunțată de înalta Curte la data de 9 februarie 2012, daune morale în nume propriu ca urmare a măsurii abuzive la care au fost supuși părinții săi B.E. și B.S. Sentința nr. 159 din 11 februarie 2010 prin care Tribunalul Constanța îi acordase cu titlu de daune morale suma de 50.000 euro a fost schimbată în apel, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, iar recursul acesteia a fost respins, ca nefondat, având în vedere motivul de ordine publică reprezentat de efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
c. Cât privește criticile privitoare la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de autorii reclamanților se reține că, ceea ce se impută instanței de apel este nu ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate.
în ce privește întinderea despăgubirilor, în aplicarea criteriului proporționalității și al echității - la care face referire recurentul - instanța de apel a procedat la reducerea cuantumului acestuia de la suma de 60.000 euro stabilită inițial de prima instanță la cea de 5.000 euro.
Modificarea soluției de primă instanță prin decizia din apel s-a datorat tocmai aprecierii pretențiilor ca fiind prea mari, lipsite de caracterul echitabil și rezonabil pe care trebuie să îl aibă cuantumul despăgubirilor.
Totodată, în speță, este de necontestat faptul că tatălui reclamanților B.M.D., decedat în data de 4 noiembrie 1992, i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în baza Decretului-lege nr. 118/1990 cu privire la deținuții politici, conform Deciziei nr. 1879 din 14 august 2008 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, dar nu a beneficiat de indemnizația astfel acordată.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 sunt recunoscute o serie de drepturi persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, ceea ce nu înseamnă, însă, excluderea reclamanților de la beneficiul Legii nr. 221/2009, cum s-ar deduce din susținerile recurentului.
Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum sunt și cele două acte normative invocate în recurs.
Soluția rezultă din modul de redactare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, la lit. a) se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral "se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (...) și al O.U.G. nr. 214/1999 (...)", iar la lit. b) se prevede acordarea despăgubirilor materiale numai dacă bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative nu i-au fost restituite celui în cauză, în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 274/2005.
Prin urmare, faptul că tatălui reclamanților i s-a constatat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în baza Decretului-lege nr. 118/1991 nu înlătură dreptul lor despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși autorii lor în perioada comunistă, ci este doar un criteriu legal de cuantificare a daunelor morale acordate în baza Legii nr. 221/2009.
Ca atare, criticile formulate pe acest aspect sunt neîntemeiate, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
d. Recurentul a contestat și faptul că recurenții nu au fost îndatorați să declare pe propria răspundere că nu au formulat alte acțiuni în nume propriu în baza Legii nr. 221/2009, critică ce urmează a fi înlăturată întrucât nu are temei legal.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul pârâtului, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3041/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3034/2012. Civil → |
|---|
