ICCJ. Decizia nr. 3034/2012. Civil
| Comentarii |
|
La data de 4 decembrie 2009, reclamanta A.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul politic al măsurii administrative a internării în colonia de muncă, în fosta U.R.S.S. în perioada 1945 - 1950, pentru munci de război, luate împotriva autorilor săi N.I. și N.E.; să fie obligat pârâtul la restituirea contravalorii actualizate a bunurilor rămase la domiciliul autorilor săi și confiscate la momentul internării în colonia de muncă; să fie obligat pârâtul la despăgubiri morale în cuantum 100.000 RON; să se constate caracterul politic al măsurii administrative a dislocării autorilor săi, N.I. și N.E., și stabilirii, pentru aceștia, a domiciliului obligatoriu în localitatea Giurgenii Noi - Fetești; să fie obligat pârâtul la restituirea contravalorii actualizate a bunurilor mobile și imobile confiscate, ca efect al măsurii administrative; să fie obligat pârâtul la despăgubiri morale în cuantum de 100.000 RON; să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, prin Sentința civilă nr. 1605/PI din 18 iunie 2010, a respins excepția lipsei de calității procesuale active și excepția inadmisibilității, invocate de pârât.
A admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta A.E., a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării părinților reclamantei N.I. și N.E. în colonia de muncă în fosta U.R.S.S. în perioada 1945 - 1950, cu obligarea pârâtului să plătească reclamantei, în calitate de descendentă de gradul I următoarele sume, cu titlu de despăgubiri morale: 200.000 RON (pentru prejudiciul suferit de mama sa) și 200.000 RON (pentru prejudiciul suferit de tatăl sau).
A fost respinsă în rest acțiunea.
Tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârât, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv, în speță, constatându-se că reclamanta acționează ca descendentă de gradul I și II.
Venind în calitate de descendenți sau, după caz, de soț supraviețuitor, dreptul la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia (și, ca atare, urmează a fi cuantificat prin raportare la persoana sa, iar nu a descendenților sau a soțului supraviețuitor), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanță circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral, ce intră în patrimoniul autorului, au un caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptățite în accepția acestei legi speciale (descendenții până la gradul II și soțul supraviețuitor), potrivit regulilor de drept comun din materia devoluțiunii succesorale.
Pentru cele arătate, s-a reținut că reclamanta are îndreptățirea de a solicita repararea prejudiciului suferit de autorii săi de gradul I, câtă vreme legea îi stabilește expres și fără echivoc această legitimare în art. 5 alin. (1), concluzie ce atrage respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei calității procesual active invocată de pârât.
în ce privește inadmisibilitatea acțiunii, instanța a reținut că aceasta nu este o veritabila excepție, motiv pentru care a analizat-o ca pe o apărare de fond.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că părinții reclamantei au fost supuși atât măsurii deportării în U.R.S.S., cât și deportării în Bărăgan.
în speță s-a constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamantă se grefează întocmai pe ipoteza particularizata de art. 3 lit. e), deoarece tatăl, respectiv bunicul și bunica paternă au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.
Măsura deportării în U.R.S.S. la muncă forțată nu este reglementată expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, ca atare se impune verificarea, în prealabil, dacă acestei măsuri abuzive i se poate recunoaște un caracter politic, pornind de la criteriile prevăzute chiar de legea supra anunțată și care face trimitere la alte acte normative incidente în acest domeniu, cum sunt Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.
Tribunalul analizând corelativ dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999 cu dispoz. art. 1 lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, a apreciat că, în speță, sunt întrunite condițiile de admisibilitate cerute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vederea constatării caracterului politic al deportării petiționarei la muncă forțată în U.R.S.S. în perioada 14 ianuarie 1945 - 17 noiembrie 1949 (potrivit adresei de la dosar).
Cât privește despăgubirile materiale solicitate pentru bunurile și animalele ramase în gospodărie, precum și pentru recoltele neculese, prima instanță a reținut că deși textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri. De asemenea, se pot solicita doar bunuri care, totodată, fac și obiectul legilor speciale de reparație menționate în text și pentru care încă nu s-au obținut măsuri reparatorii.
Este adevărat că alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații, dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. (3) al aceluiași text de lege, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
în speță, a concluzionat tribunalul, s-au solicitat, compensații pentru bunurile materiale pretins a fi fost confiscate de autorități, ceea ce, prin raportare la argumentele precedente, exclude incidența în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
împotriva sentinței au declarat apel reclamanta A.E. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București.
Reclamanta A.E. a criticat soluția pe aspectul greșitei admiteri a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș raportat la prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, critică fără legătură cu sentința atacată.
Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice a invocat în apel Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale arătând că prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 acțiunea reclamantei nu mai are fundament juridic.
Prin Decizia civilă nr. 668 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de reclamanta A.E. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, a desființat sentința civilă și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea petitului privind daunele materiale, la aceeași instanță, Tribunalul Timiș.
Curtea a apreciat că se impune desființarea sentinței întrucât prima instanță nu a cercetat în fond capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat, în sensul de a stabili care au fost bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea criticilor formulate pârâtul a arătat că legiuitorul a înțeles a condiționa acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptățită să fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, căci doar la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii în discuție, în caz contrar neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri.
Or, în speță reclamanții au arătat că nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, context în care o atare solicitare, în aceste condiții, în perimetrul Legii nr. 221/2009 nu este întemeiată.
Mai mult, domeniul de aplicare a legii vizează prin excelență imobilele.
Referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiza acestui text de lege s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale, dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare .
S-a reținut că, prin art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementari în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementari unice.
Curtea Constituțională a constatat că, nesocotirea de către legiuitor a legii menționate, prin instituirea ca efect al disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca și scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 și 3 din Constituție și de aceea este în mod vădit neavenită.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată următoarele:
în primul rând, se reține că situația autorilor reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, pentru a se putea considera că măsura dispusă împotriva acestora are caracter politic în sensul acestei legi.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de autorii reclamantei au creat familiei prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții ulterioare a familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.
Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speță, situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte.
Aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.
Autorii reclamantei au fost deportați pentru că erau etnici germani, nu pentru fapte de opoziție față de regimul comunist, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.
De altfel, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, măsura trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O. U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanța amintită, "(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială".
Situația reclamată în cauză nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, astfel cum s-a arătat, victimele măsurii fiind deportate în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenței lor la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, de către aceștia, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
în speță, nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță, deoarece autorii reclamantei au fost pur și simplu deportați fără voința lor în statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că aceștia ar fi desfășurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.
Ca atare, din această perspectivă pretențiile reclamantei nu pot fi încadrate în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație și, pe cale de consecință nici acordarea daunelor materiale solicitate pentru bunurile confiscate la data internării în colonia de muncă din fosta U.R.S.S. nu poate găsi rezolvare în baza Legii nr. 221/2009, indicat ca temei de drept al cererii introductive.
în al doilea rând, așa cum corect a reținut Curtea de Apel atunci când a admis apelul pârâtului, în cauză, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
în consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins (daunele morale solicitate pentru prejudiciul suferit de autori ca urmare a celor două măsuri dispuse asupra lor, respectiv deportare în Bărăgan și în U.R.S.S.) nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui "bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
în acest context al analizei, se reține că ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de înalta Curte de Casație și Justiție care [în compunerea prevăzută de art. 3306alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010] prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, Partea I, a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta "nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează".
Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 1605/PI din 18 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, va schimba în parte sentința apelată în sensul că va respinge în totalitate acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Au fost menținute dispozițiile privind admiterea apelului pârâtului, precum și pe cele din sentință privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția inadmisibilității acțiunii, precum și respingerea petitului privind acordarea daunelor materiale.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3035/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3033/2012. Civil → |
|---|
